Muntele Măslinilor

„După ce au cîntat o cîntare de laudă, au ieşit spre Muntele Măslinilor”. MATEI 26:30

Vor mai fi fost alte ocazii cînd Domnul Isus a mai cîntat, dar singura dată cînt Duhul Sfînt ne-a păstrat acest minunat aspect al stării sufletului Său, a fost în cea mai întunecoasă noapte din viaţa Lui de pe pămînt. Era chiar înainte de drumul spre Ghetsimani unde sufletul Său a fost „cuprins de o întristare de moarte”. El ar fi putut să cînte pe Muntele Schimbării la Faţă, sau în ziua cînd a intrat în Ierusalim printre strigătele de osanale, sau la nunta din Cana Galileii. Dar aceasta a fost „cîntarea Lui în noapte” (Ps. 77:6). Domnul nu a cîntat singur, dar starea sufletului Său nu putea fi împărtăşită de ucenicii Lui.Bucuria pe care o avea în cîntarea Lui de laudă, era „bucuria care-I era pusă înainte” ca să sufere crucea şi să dispreţuiască ruşinea. Era bucuria de a face voia Tatălui care îi umplea inima, deşi avea să sufere agonia ruşinii şi a batjocorilor. El avea să privească în umbrele întunecoase ale morţii în care avea să intre în curînd pentru a pregăti calea mîntuirii sufletelor noastre pierdute. Şi totuşi, El a cîntat cu toată inima, dovedind înaintea ucenicilor şi a cerului că este gata să facă lucrarea Tatălui Său. Textul ne spune că era o cîntare de laudă. Nu era o cîntare de jale, nu era o cîntare de bucurie naturală ci de laudă pentru Tatăl Său pe care L-a slăvit pînă în ultima clipă cînd Şi-a dat Duhul. El ştia ce îl aşteaptă şi totuşi a lăudat pe Dumnezeu cîntînd. Cum s-a unit bucuria inimii Lui cu bucuria inimii Tatălui pentru că avea să se pună bazele celei mai minunate lucrări pe care a cunoscut-o Universul: Salvarea noastră! Nu putem, fără îndoială, să pătrundem, să înţelegem şi să cunoaştem, în starea limitată pe care o avem acum, ce a însemnat unirea acestor două inimii în bucuria supremă că mîntuirea noastră a fost împlinită. Cîntarea de laudă a Domnului Isus se va continua în cer şi se va uni cu cîntările de laudă a milioane de credincioşi pentru toată veşnicia.Avem însă şi ceva de învăţat din textul acesta; da, să învăţăm să cîntăm cînd sîntem gata de a intra în valea plină de întunerec a acestei vieţi. Dar să cîntăm şi să ne şi bucurăm? Am putea noi cînta cînd suferim? Ce greu este să cînţi cînd suferinţa te împiedică să vezi dincolo de mizeria durerilor şi a necazurilor care parcă nu se mai termină; să vezi că după orice nor întunecos, e un soare şi mai tare şi mai strălucitor, este Soarele neprihănirii noastre care ne aşteaptă cu drag ca să pună capăt tuturor suferinţelor şi lacrimilor noastre şi să ne facă astfel, să intrăm în bucuria Lui! Dar a cînta în suferinţă, este un har deosebit.