Nu te mânia pe cei răi

Nu te mânia pe cei răi şi nu te uita cu jind la cei ce fac răul. (Psalmul 37:1)

Nu te supăra niciodată prea tare din cauza împrejurărilor în care te afli. Dacă supărările ar fi vreodată justificate, atunci ar fi în împrejurări ca cele descrise de acest psalm. „Cei răi” se îmbrăcau „în porfiră şi in subţire; şi în fiecare zi duceau o viaţă plină de veselie şi strălucire” (Luca 16:19). „Cei ce fac răul” puneau mâna pe cele mai înalte poziţii ale puterii şi îi asupreau pe fraţii lor mai săraci. Oameni păcătoşi umblau ţanţoşi prin ţară plini de mândrie arogantă şi se desfătau în lumina marii lor prosperităţi, în timp ce oamenii buni erau plini de frică şi de îngrijorare.

„Nu te mânia”. Nu te supăra niciodată prea mult! Fii liniştit! Chiar pentru un motiv bun, supărarea nu te va ajuta. Ea doar încinge lagărele, dar nu produce aburi. Ea nu ajută locomotiva doar pentru că osiile ei au devenit fierbinţi; încălzirea lor nu este decât o piedică. Osiile sau încălzit din cauza frecării inutile. Suprafeţele uscate se freacă una de alta, în loc să meargă lin, ajutate de o peliculă fină de ulei.

Fricţiunile cauzate de mânie sunt un indicator al absenţei ungerii cu untdelemnul harului lui Dumnezeu. Când ne supărăm, un fir de nisip intră în lagăre. Ar putea fi o mică dezamăgire, o nerecunoştinţă, sau o lipsă de respect pe care am

experimentat-o – şi dintrodată viaţa noastră nu mai curge lin. Fricţiunea duce la înfierbântare şi înfierbântarea poate duce la stări foarte periculoase.

Nu lăsaţi lagărele voastre să se încingă. Lăsaţi untdelemnul Domnului să vă ţină reci, astfel încât o încălzire profană să nu vă facă să fiţi priviţi ca unul din „cei răi”. din Stratul de argint

Scumpă inimă agitată, linişteştete; nu te mânia şi nu te supăra atât;

Dumnezeu are o mie de feluri în care poate săţi arate dragostea Lui şi ajutorul;

Crede numai, crede şi iar crede, până vei cunoaşte voia Sa.

Scumpă inimă agitată, linişteştete, căci pacea este zâmbetul lui Dumnezeu,

Dragostea Lui poate aplana orice rău şi orice necaz;

Iubeşte doar, iubeşte şi iar iubeşte, şi aşteaptă liniştit.

Scumpă inimă agitată, fii tare; nu plânge şi nu te necăji atât,

El are un scop bun în vânturile reci care suflă;

Nădăjduieşte numai, nădăjduieşte şi iar nădăjduieşte, până vei deveni mai curajos.

Ghiță Ignat – DĂ-MI PACE!!!

WhatsApp-Image-2019-02-18-at-20.30.50

„Nimic și nimeni din toată lumea nu poate să fie o sursă de pace divină, nici măcar pentru o secundă, doar Duhul Sfânt!” Spătaru Constantin.

Într-o lume atât de mult cuprinsă de freamătul unui potențial război (probabil mondial) întrebarea principală a omenirii astăzi este „cine poate să ne dea pacea?”

Pacea mondială este atât de importantă și ne rugăm pentru ea, însă ce se întâmplă cu pacea personală, pacea noastră interioară?

Aud de multe ori expresia: „pacea Domnului Iisus”… desigur că aceasta ar fi cea mai de dorit dintre toate, însă chiar ne bucurăm noi de pacea pe care a lăsat-o Mântuitorul pentru noi aici pe pământ?

Omenirea vrea pace, la fel și noi oamenii, pace în lume, pace în inimile noastre, cu toții ne dorim asta… atunci cum putem rezolva această problemă?

Doream să scriu ceva dar nu știam ce… apoi ca aproape de fiecare dată am întrebat pe Dumnezeu. Răspunsul a venit imediat sub formă de întrebare și a sunat cam așa: „cine îți poate da pacea, Ghiță?”

Există un singur lucru în această lume, după părerea mea, pe care, fiecare om, indiferent de apartenența etnică, religioasă sau politică, fără excepție, îl dorește cu ardoare și anume PACEA.

Unde caută oamenii pacea și ce sunt ei dispuși să facă pentru a o găsi?

Unii caută pacea în visare sau în liniștea naturii, alții în preocuparea cu literatura bună, alții în religie, alții speră să o găsească prin schimbarea activității și multe alte lucruri de felul acesta, care pot folosi oamenilor pe post de pace. Mai sunt unii care caută pacea la Dumnezeu și mă gândesc cu multă bucurie și satisfacție că sunt unul dintre cei care caută astfel pacea.

Am stat de vorbă cu mai multe persoane care au avut tentative de suicid și care au avut disponibilitatea să împărtășească cu mine despre ceea ce simțeau când se gândeau la astfel de lucruri. Un lucru comun la toți era lipsa păcii, apoi dorința de a ascunde ceea ce simțeau și trăiau de cei apropiați, din temere că vor fi judecați greșit. Unul dintre ei mi-a spus că presiunea din mintea și inima lui, rezultată din lipsa totală a păcii era așa de mare încât moartea i se părea mult mai de dorit decât acea stare de grozavă întristare.

Găsesc oamenii o stare de pace în droguri, …continuarea aici

Credinta adevarata!

Tesaloniceni 1

…credinţa voastră merge mereu crescand,..
2 Tes. 1:3
Credinţa puternică în Dumnezeu nu vine deodată. Adesea ea se
cîştigă prin supunerea de bunăvoie faţă de dragostea şi bună-
tatea Sa în mijlocul încercărilor.
În februarie 1862, Willie, fiul preşedintelui Lincoln, a murit, iar
Tad, celălalt băiat, se îmbolnăvise grav. O soră de caritate creştină
care avea grijă de copilul bolnav, şi-a amintit că preşedintele,stînd
pe marginea patului, îşi veghea copilul şi ofta adesea, spunînd:
„Acesta este cel mai greu timp din viaţa mea. De ce-i aşa? De ce-i
asa?” Ea i-a spus lui că ea era văduvă şi că soţul şi cei doi copii ai
ei erau în cer. Vedea în aceasta mîna Domnului şi că nu-L iubise
aşa pe Domnul ca acum după toate aceste încercări. „Cum ai ajuns
la aceasta?” s-a interesat Lincoln. „Simplu, prin încrederea că
Dumnezeu ştie că ceea ce face este bine”. „Ai acceptat cu uşurinţă
acest fapt, de la prima pierdere?” a întrebat el din nou. „Nu! a
răspuns femeia, nu întru totul. Dar pe măsură ce loviturile au venit
una după alta şi am pierdut totul, am putut şi m-am supus”. Lincoln
a spus apoi: „Mă bucur că mi-ai spus aceste lucruri… Am să încerc
să merg la Dumnezeu cu durerile mele”. După cîteva zile, ea 1-a
întrebat dacă şi-a pus încrederea în Dumnezeu. Lincoln a răspuns:
„Cred că pot să mă încred în El. Am să încerc. Mi-ar place să am
credinţa ta de copil despre care mi-ai vorbit şi cred că El mi-o va
da”.
Credinţa creştinilor din Tesalonic creştea în mijlocul persecu-
ţiilor şi problemelor. La fel poate să crească şi a noastră. Poate că
nu întotdeauna vom vedea scopul Său, dar trebuie să ne încredem
în bunătatea Sa. Va veni vremea cînd vom putea spune că niciodată
nu L-am iubit atît de mult ca în urma nenorocirii prin care am
trecut. – D.J.D.
Deşi tremur şi-aştep o altă cruce,
Prin rănile-ncercării înţeleg
Un singur adevăr ce peste tot străluce:
Dumnezeu e bun şi-I adevăr întreg.
A crede înseamnă a triumfa.

Tu ai iertat vina păcatului meu!

Psalmul 32:1-7 

Am zis: „îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Si Tu ai iertat vina păcatului meu. Psalmul 32:5

FRUNZE PRĂFUITE

Planta ornamentală pe care am adus-o soţiei a adăugat o notă de viaţă în casa noastră. Frunzele sale mari, luxuriante, păreau că se întind cu gesturi de bun venit. Dar într-o dimineaţă am observat că frunzele îi atârnau veştede. Nu i-am spus nimic soţiei, dar mă întrebam ce s-o fi petrecut cu planta noastră. Când am sosit acasă pentru masa de prânz, planta era cu totul alta. O culoare sănătoasă revenise în frunzele ei mari, care se întinseseră ca mai înainte. Când am întrebat-o pe Dorothy despre ea, mi-a spus că tocmai citise despre plantele de apartament, cum să le menţii vii şi proaspete. Se spunea că praful acumulat pe frunzele plantelor împiedica pătrunderea luminii. Aşa că este necesar ca frunzele plantei să fie şterse cu regularitate. Soţia făcuse astfel şi rezultatul era evident.Trăind în lumea aceasta, particule fine din „praful” păcatului se aştern peste vieţile noastre. Resentimente, cuvinte dure, gânduri necurate, atitudini egoiste, toate îşi iau vama pe seama vitalităţii noastre spirituale. Dacă nu sunt mărturisite, ele formează un strat de „praf” care ne împiedică să experimentăm lumina harului lui Dumnezeu în inimile noastre. Cei din jurul nostru vor simţi că este ceva râu cu noi. Dacă păcatele acumulate prin nemărturisire ţi s-au adunat în suflet, fă ca David – mărturiseşte-le Domnului. Şterge astfel „frunzele prăfuite” ale vieţii şi bucură-te din nou de razele glorioase ale dragostei lui Dumnezeu.  – D.J.D. 

‘Naintea Crucii Lui, Celui ce-a murit,
Mă prăbuşesc în lut neputincios,
Să-mi ierte tot păcatul săvârşit.
     Totul în toţi să fie doar Cristos. Bridges

Mărturisirea păcatelor este pămantul in care creste iertarea lui Dumnezeu.

PUTEREA DE ÎMPOTRIVIRE

Romani 7:14-25
„PUTEREA DE ÎMPOTRIVIRE”
Căci binele, pe care vreau sa-l fac, nu-l fac, ci raul, pe care
nu vreau să-l fac, iată ce fac!
                                                Romani 7:19
Fiecare creştin are „o personalitate împărţită”. El este un cîmp
de bătălie viu în care binele şi răul se luptă pentru supremaţie.
Credinciosul are încă vechile tendinţe spre a păcătui, dar are şi
noile dorinţi de a-I fi plăcut lui Dumnezeu.
Conflictul acesta interior poate fi foarte deranjant, dar el nu
trebuie să ne învingă. Victoria în viaţa creştină este posibilă, nu
prin lupta noastră umană, ci prin predarea vieţilor noastre lui
Dumnezeu, şi lăsînd ca Duhul Sfînt să preia conducerea în cîmpul
nostru de bătălie (Romani 6:13). Ea nu este posibilă prin puterea
noastră de voinţă, deoarece necazul cu puterea de voinţă este că
ea nu ţine cont că factorul opus poate fi mai puternic. Este la fel
cum afirma un bătrîn fermier care a fost văzut într-o zi luptîndu-se
cu un catîr nărăvaş. În final, cineva l-a întrebat: „Hei, Sam, unde
îţi este puterea de voinţă?” El a răspuns: „Puterea mea de voinţă
este în regulă, dar ar trebui să vii aici, să vezi „puterea de ne-
voinţă” a acestui animal!”
Natura noastră carnală, fiind în totalitate coruptă, vrea să facă
numai răul. Atunci cînd trebuie să facă binele, nu are nimic altceva
decît „putere de ne-voinţă”. De îndată ce avem puterea de dis-
cernămînt să recunoaştem aceasta, trebuie să fugim la Cristos şi
să-L lăsăm pe Duhul Sfînt să preia conducerea.
Te-ai predat pe deplin? Pînă nu vei recunoaşte că puterea ta de
ne-voinţă este mai mare ca puterea ta de voinţă şi pînă nu-i vei
dărui întreaga viaţă puterii Lui, vei avea mereu numai înfrîngeri.
Aşa cum a recunoscut apostolul Pavel, singura noastră victorie
poate fi numai „prin Isus Cristos, Domnul nostru!” (R
omani 7:25).
– H.G.B.
Predispus să rătăcesc, Doamne, o simţesc
Predispus să-L las pe Domnul ce-L iubesc,
Aşa mi-e inima. Tu o sigilează,
Pecetluieşte-o pentru raiul ceresc.
            Robinson
Predarea în faţa lui Dumnezeu
duce la victorie împotriva lumii.

TEAMA ARE LOCUL EI

TEAMA ARE LOCUL EI

 

 

 

Ferice de omul care se teme necontenit.   Proverbe 28.14

 

              

 

Teama de Dumnezeu este începutul şi temelia adevăratei credinţe. Fără un respect sfânt şi o adorare serioasă a lui Dumnezeu şi a Cuvântului Lui, nu există punct de sprijin nici pentru cele mai strălucitoare virtuţi. Sufletul care nu-L cinsteşte pe Dumnezeu, nu va cunoaşte niciodată sfinţenia. Fericit este acela care are această teamă sfântă de a face rău. El se gândeşte înainte de a face ceva şi se teme să nu greşească, să nu-şi neglijeze lucrul pe care-l are de făcut şi-i este frica să nu păcătuiască. El se depărtează de orice prietenie primejdioasă, de orice flecăreală şi de orice lucrare necurată. Această abţinere de la rău nu-l face pe un om nenorocit, ci dimpotrivă, îi aduce fericire. Santinela care veghează este mai fericită decât soldatul care doarme în post. Cel ce vede de departe răul şi-l ocoleşte este mai fericit decât cel care merge spre rău cu nepăsare şi care sfârşeşte prin pierzare.Temerea de Dumnezeu este un har luminos care îndrumă pe om pe o cale sigură, despre care se spune: „Nu va fi pe ea (pe cale) nici un leu şi nici o fiară sălbatică nu va trece pe ea”. Păzirea „de orice se pare rău” este o rânduială care face ordine şi care prin puterea Duhului Sfânt, îl pune pe om într-o stare care-l face să-şi păstreze îmbrăcămintea curăţată de întinăciunile lumii. În orice caz, cel ce „se teme necontenit” este fericit. Solomon a încercat în viaţa sa şi a gustat şi din bucuriile lumii şi din teama sfântă, şi a găsit că cea dintâi este deşertăciune, iar cea de a doua este fericire. Să nu facem şi noi încercările lui, dar să ne aducem aminte de concluzia la care a ajuns: deşertăciune într-o parte, fericire în altă parte.

FamToFam

Vântul era împotrivă

Vântul era împotrivă. (Matei 14:24)
Vânturile din luna martie sunt deseori aspre şi furtunoase. Şi totuşi ele sunt tipice pentru perioadele furtunoase din viaţa mea. Într-adevăr, ar trebui să mă bucur că am ocazia să cunosc astfel de perioade. Este mai bine să cadă ploile şi să vină şuvoaiele decât să trăieşti tot timpul în legendara ţară a lui Lotus sau în luxurianta vale a lui Avalon, unde soarele străluceşte mereu şi vânturile puternice nu bat niciodată. Furtunile ispitei pot părea crude, dar nu mă conduc ele la o intensitate şi la o ardoare mai mare în viaţa mea de rugăciune? Nu mă obligă ele să mă agăţ mai tare de promisiunile lui Dumnezeu? Şi nu mă lasă ele cu un caracter mai rafinat? Furtunile necazului provocat de o pierdere grea sunt intense, dar ele reprezintă una din căile Tatălui de a mă atrage spre El. Scopul Lui este să vorbească încet şi tandru inimii mele în locul ascuns şi tainic al prezenţei Sale. Este o glorie deosebită a Stăpânului să poată fi văzut numai când vântul este împotrivă şi barca mea este lovită de valuri.Domnul Isus Hristos nu este ocrotirea mea împotriva furtunilor vieţii, ci El este ocrotirea mea perfectă în furtuni. El nu mi-a promis niciodată o trecere uşoară, ci doar o aterizare sigură.
O, întinde pânzele spre furtuna cerească,
Şi apoi, indiferent ce vânturi predomină,
Nici o stâncă nu te va sfărâma, nici o lipsă de vânt nu te va întârzia;
Nici o ceaţă nu te va ascunde, nici o furtună nu te va opri;
Deşi călătoreşti departe şi pribegeşti mult
Prin stropi de apă sărată şi peste spuma albă a mării,
Nici un vânt nu poate să bată decât ca să te ducă mai repede acasă.
                                                                  Annie Johnson Flint

CREŞTINUL IDEAL

1 Corinteni 1:26-2:5
CREŞTINUL IDEAL
 
Dar Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii
ca să facă de ruşine pe cele tari.
                                    1 Corinteni 1:27
Timp de un sezon sportiv şi jumătate am auzit mult despre un
jucător de baseball de la echipa Twins din Minnesota . îl chema
Kirby Puckett. El alerga foarte repede, lovea mingea foarte puter-
nic, urca pe gardul de sîrmă să prindă mingea din zbor. Mi l-am
imaginat ca fiind un atlet desăvîrşit – înalt, cu umeri largi, cu o
figură atletică. Apoi, într-o zi l-am văzut jucînd la televiziune. Ce
surpriză! Marele jucător era scund, cu pieptul ca un butoi şi cu
picioarele butucănoase. Nu arăta în nici un fel cum îmi imaginasem
că trebuie să arate un sportiv, dar era unul bun.
Tot astfel, avem anumite idei despre felul cum trebuie să arate
un creştin ideal. El sau ea, ar trebui să fie atractiv, să vorbească
blînd, să fie inteligent, să folosească un vocabular adecvat, şi să
acţioneze întotdeauna în felul cum credem noi că ar acţiona un
creştin. Potrivit textului de azi totuşi nu putem identifica un creştin
după trăsături ca acestea: atractivitate, inteligenţă, ori elocinţă.
Creştinii sînt oameni obişnuiţi de zi cu zi care au slăbiciuni, care
uneori nu ţin bine socoteala banilor, care sînt morocănoşi. De fapt,
creştinii cei mai buni poate că nu se apropie nici pe departe de
conceptul nostru ideal. Sfîntul umil, tăcut al lui Dumnezeu, care
umblă prin credinţă şi creşte în Cristos, poate că nu se potriveşte
cu imaginea noastră, dar Dumnezeu se uită la inimă. El a ales
lucrurile slabe ale lumii pentru a face de ruşine pe cele tari şi mari.
Creştinul ideal este acela care îşi cunoaşte slăbiciunile şi care stă
tare în Domnul.
                                            – D.C.E.
Cum arată creştinii adevăraţi?
Ce le face viaţa diferită?
Ei sînt persoane obişnuite
Şi de Isus li-e inim a l ipită.    D.J.D.
Creştinii sînt oameni obişnuiţi care sînt
consacraţi neobişnuitei persoane

a lui Cristos.
FamToFam

PĂSTREZI PACEA?

Efeseni 4:1-6

…căutaţi să păstraţi unirea Duhului prin legătura păciiEfeseni 4:3
PĂSTREZI PACEA?
Cât de plăcut este pentru Domnul ca poporul Lui să trăiască împreună în unitate! Cu toate acestea, există multă ceartă, muşcături şi luptă care continuă în unele biserici. Într-o mânăstire din Germania, nu departe de Babenhausen, sunt expuse două perechi de coarne de cerb care stau permanent încrucişate. Au fost găsite în poziţia aceasta cu mulţi ani în urmă. Se pare că animalele s-au luptat sălbatic şi coarnele lor s-au încrucişat aşa de tare că n-au mai putut fi desfăcute. Rezultatul a fost că amândoi cerbii au murit de foame. Cineva a comentat: „Aş duce aceste coarne în fiecare casă şi şcoală ca să fie un semnal de alarmă pentru cei care se luptă până la ultimul efort pentru a-şi impune punctul lor de vedere. Le-aş duce în fiecare biserică până ce mesajul lor tăcut ar pătrunde adânc în inimile celor care îşi găsesc plăcerea de a-şi încrucişa coarnele cu alţi creştini, la cel mai mic act de provocare”. În Neemia 5, putem citi că israeliţii, din egoism, se tratau urât unul pe altul. Neemia i-a mustrat pe conducători şi le-a spus să facă imediat restituirea şi repararea răului comis. Ei au răspuns cu umilinţă: „Le vom da înapoi şi… vom face cum ai zis”, după care întreaga adunare a spus: „Amin!” şi L-au lăudat pe Domnul (Neemia 5:12, 13). Poporul a acceptat mustrarea lui Neemia şi a început să trăiască în pace unul cu altul. Fie ca toţi care Il cunoaştem pe Domnul „să păstrăm unitatea Duhului prin legătura păcii” (Efeseni 4:3). Este singura modalitate prin care vom avea pace în biserică!  H.G.B.
Binecuvântează, Doamne, adunarea,
Te rugăm cu lacrime curate
Să trăim mereu cu dragoste-mpreună
                               Şi în sfântă dulce unitate.                    Fennema
Nu-i loc în grădina lui Cristos pentru mărul discordiei
FamToFam

Secretul unei vieți fericite.

trecând prin anotimpuri

Yanjel, proprietarul evreu al celei mai renumite brutării din Germania, spunea adesea:
„Știi de ce sunt azi în viața? Eram adolescent în Germania, când naziștii îi omorau pe evrei fără milă. Aceștia ne-au dus cu trenul la Auschwitz.

În timpul nopții, în compartimente, era un frig de moarte. Ne-au lăsat zile întregi în vagoane, fără mâncare, fără pături cu care să ne încălzim. Ningea peste tot. Vântul rece ne îngheța obrajii în fiecare secundă. Eram sute de oameni în acele teribile nopți friguroase. Fără mâncare, fără apă, fără adăpost, fără pături. Ne îngheța sângele în vine.

Lângă mine era un bătrân evreu, iubit în orașul meu.Tremura tot și arăta îngrozitor. Mi-am așezat brațele în jurul lui, pentru a-l încălzi. L-am îmbrățișat puternic pentru a-i da puțină căldură. I-am frecat brațele, picioarele, fața, gâtul. L-am implorat să rămână în viață. L-am încurajat. Toată noaptea l-am încălzit în acest mod pe acest…

Vezi articolul original 166 de cuvinte mai mult