Adi Gliga – povestea vieții (II)

ORFELINATUL DIN SIGHET

Dupa un drum ametitor, de la serpentinele Muntilor Gutinului, am ajuns in sfarsit la destinatie: Sighet. Fiind vorba de o schimbare, credeam ca va fi mai bine, nebanuid insa ce urma sa se intample.Anii care au urmat au fost un groaznic cosmar, care parca nu se mai termina.

Am ajuns in fata unei porti uriase. Era din fier si iti inspira o stare de teama amestecata cu nesiguranta, fiori reci furnicandu-ma parca pe moment. In poarta aceasta mare, s-a deschis una mai mica si educatoarea care ne insotea ne-a facut semn sa intram.

Tovarasa Mirela(asa o numeam, pe atunci inca eram in regimul communist) avea un chip placut, senin, si iti inspira incredere. O respectam foarte mult condsiderand-o de departe cea mai buna si frumoasa persoana din preajma noastra. …era alinarea noastra. In patimirile noastre din viata de la orfelinat, ea a insemnat un adevarat suport pentru noi. Iubea muzica …stia sa cante la chitara si acest lucru care o facea deosebita de toti ceilalti ce se ocupau de supravegherea si educarea noastra. Cand incepea sa cante, ne strangeam toti copii pe langa ea si greu ne dezlipeam de ea. Cu siguranta ca voi mai vorbi despre ea!

Revenind la momentul intrari pe acea poarta ciudata si a starii de teama ce ma domina, am ramas placut surprins atunci cand am facut primii pasi in orfelinat. Un grup de baieti ne asteptau si de indata ce am am intrat pe poarta au inceput sa aplaude… Am zambit placut impresionat dar defapt aplauzele erau pentru doamna Mirela, fiind apreciata de toti cei de acolo. Acel ropot de aplauze a creeat o atmosfera placuta de moment si mi-a redat increderea in ceea ce va fi sperand ca totul va fi bine. Si asa a fost…primele luni.

Toate bune si frumoase ca la inceput, dar a venit si momentul in care perdeaua era data la o parte si adevarul vietii de orfelinat a inceput sa ne loveasca.

Ma consideram un copil normal, dar pentru multi dintre copiii de acolo felul in care aratam, expresivitatea fetei, a creeat o stare de antipatie unii injurandu-ma, altii strigandu-mi tot felul de nume si porecle. Eram asa de urat, incat reactiiledin jur erau deseori violente. Astfel, am inceput sa am in mine o stare de teama si eram terorizat de idea aceasta, ca asa vor fii anii mei de viata…tot timpul ma asteptam ca cineva sa dea in mine..si starea aceea de teama indemna parca pe cei mai mari sa ma loveasca.Asa am dus-o primii patru ani aproximativ.

Unii parinti, veneau sa isi duca copii acasa pentru sfarsitul saptamanii. Si in mintea mea de copil, visam si eram sigur ca mama va veni sa ma ia si pe mine. Timp de doi ani, fugeam la poarta orfelinatului, sperand ca va veni sa ma ia si pe mine acasa, sperand astfel sa scap de ororile ce se intamplau pe sfarsit de saptamana. Am trait doi ani de zile cu aceasta speranta in suflet dar s-a dovedit doar un vis care nu s-a realizat.

La varsta de noua ani, am fost internat la infirmeria orfelinatului (salonul pentru bolnavi). beneficiind astfel de un moment de liniste.Intins pe pat, am inceput sa ma gandesc la ce se intampla in jurul meu. Pentru prima data, am inceput sa ma resemnez, acceptand gandul ca sunt abandonat si nimanui nu-i mai pasa de mine. Au iceput sa imi curga lacimile…plangeam amarnic si aveam o stare de disperare in suflet. Am realizat intr-un tarziu ca plangeam fara sa mai am lacrimi.

Gandul la ceea ce va fi cu mine in anii urmatori printre acesti copii, ma facea sa ma simt ca

intr-o jungla. Am inceput sa imi impun ca trebuie sa accept ca asta e soarta mea. Gandeam ca m-am nascut degeaba. Eram nedumerit si ma intrebam pentru ce m-a creat Dumnezeu?

Era totusi, o stare interesanta care ma facea sa mai sper.Stiam ca nu sunt singurul in aceasta situatie. Mi-au vazut ochii orori care mai de care mai diabolice… chipuri de copii desfigurate, zdrobite de la bataile la care eram supusi . Lucruri pe care nu le pot scrie…care multi din voi nu vi le imaginati. Ne puneau cate doi, fata in fata, si ne fortau sa ne batem pana unul din noi cadea zdrobit. Inca mai vad imagini pline de sange imprastiat in stanga si in dreapta. Nimeream de cele mai multe ori sa ma bat cu colegul meu de grupa si de clasa…Valentin il chema. Trebuia sa ne batem…nu stiam sa ma bat. Daca dadeam in el, cei mai mari , ma loveau de ce am dat in el. Daca nu dadeam, capatam de la el. M-am format cu o stare de frica, am rabdat atata umilinta si brutalitate, incat am ajuns foarte singuratic.Eram necomunicativ, eram ca o stana de piatra. Nu mai aveam lacrimi, nu mai aveam sperante, nu mai aveam nimic. Eram sluga celor din jurul meu, bataia lor de joc,pentru mine tot ce era legat de viata asta era confuz. Singura realitate era durerea, pe care oricat voiam nu puteam sa o alung. Seara asteptam sa adoarma toti. Si ma refugiam la baie intr-un loc unde puteam sa stau fara ca sa ma gaseasca cineva, desi era riscant. O usa care stiam ca era tot timpul deschisa, acoperea un spatiu gol in perete. Aici, in acest spatiu, ma ascundeam pana la miezul noptii cand stiam ca dorm toti. Asa evitam portia de bataie cu care era incepusem sa ma obisnuiesc inaninte de culcare. In dormitoare, erau intre zece si cateva zeci de copii, impreuna cu sefii de dormitor, care erau dintre cei mai mari. Noi eram amuzamentul lor. Ne luau in brate, si ne aruncau in sus, fara sa ne mai prinda. Cand ma gandesc acum, simt parca impactul dintre podea si dantura sau anumite zone ale fetei. Un sentiment mai mult decat groaznic. O durere care te face sa delirezi, o durere care iti amorteste simturile. Ceva, mai presus de mine, de puterea mea de intelegere, ma tinea constient. Nu imi explicam cum rezistam fara sa inebunesc, imi doream sa se termine. Eram fara vlaga. Mi-au pus mana pe perna, sa nu aiba unde merge si mi-au dat lovituri in palma cu sarma impletita, si se opreau cand vedeau ca sangele tasneste. Un sadism fara pricepere.

Imi aduc aminte de anumiti supraveghetori de noapte si educatori, care stateau, se uitau si se amuzau. Incerc sa inteleg ce era in inima lor. Stiau ce se intampla, dar nu interveneau. Unii erau mai tot timpul la discutiile lor in jurul cafelei. Daca se intampla sa spunem ce ni se intampla, sau cum ne schilodesc cei mai mari… si daca cineva lua masuri, represaliile asupra celor care au avut curaj sa spuna, erau din cele mai dure.Si atunci trebuia sa inventam accidente care mai de care mai stupide care pareau credibile la prima vedere., dar multi din supravegehtoti erau constienti ca nu era adevarat. Era o teroare imensa care provoca acea stare de frica in care chiar daca tanjeai sa spui cuiva nu indrazneai. Batjocura pe care o aveam de la cei mai mari din orfelinat la scoala,cand ma umileau de fata cu colegii mei si ne puneau sa ne batem, pe mine si pe Valentin, colegul meu de clasa, poreclele colegilor de grupa, bataile care le luam de la unii din ei pentru ca nu le placea fata mea, dispretul unora dintre colegi pentru ca eram de la orfelinat si altele, se adauga la toata povestirea de mai sus…astea au fost motive suiciente sa ma intorc impotriva lui Dumnezeu. Sa nu imi doresc un astfel de Dumnezeu.

Ironia ironiilor, a fost ca intre timp, am auzit despre Isus. Era parintele Ieremia un om exceptional, bland, intelegator, dornic sa ajute. Venea la orfelinat si ne invata sa ne rugam. El ne rupea putin de la realitatea in care eram, punandu-ne sa citim in niste carti cu rugaciuni. Acum, ironia era ca ne invata rugaciunile astea, si noi le spuneam in fata unui tablou, care era de fapt o icoana. Oricat ma rugam sa inceteze ororile, parca ele veneau mai des. Si atunci mi-am zis eu:ce fel de Dumnezeu este acesta, care nu asculta?

Am auzit despre El ca ne-a creat..desi la scoala am invata ca suntem ceva soi de maimuta. Imaginati-va ca stiam ca exista Dumnezeu, dar nu aveam nevoie de El. M-am impietrit, pentru ca nu aveam nevoie de un Dumnezeu care ingaduia atata suferinta si parca nu se mai oprea. El, Dumnezeu…ma urmarea, si eu simteam asta uneori. Dar veninul care s-a adunat in mine, nega toata interventia Lui. Apoi mai eram si copil…si nu prea intelegeam mare lucru despre chestiuni spirituale.

Aveam toate motivele sa nu il iubesc pe Dumnezeu la cata amaraciune a lasat in viata mea, cui ii trebuie un astfel de Dumnezeu? Nu am avut un motiv sa fac ceva pentru El, pentru ca aparent, El nu facea nimic pentru mine, decat sa ma distruga prin suferinta.

Totusi realitatea este ca El stia tot despre mine, dar mi-au trebuit aproape cincisprezece ani sa inteleg asta. Ma asculta si atunci cand ma rugam dar eu nu stiam ca deja a facut ceva pentru mine, pana am inteles sensul jertfei pe care a facut-o pe cruce, fiind rastignit pentru a ma salva pe mine de iad, care e la el de real cum au fost suferintele mele…doar ca suferintele din iad vor dura vesnic. Acum inteleg de ce s-au petrecut toate astea, dar vom vorbi mai tarziu despre asta.

Asa mi-am petrecut copilaria. Au fost si momente placute, dar asa de putine incat nu se observa. Un moment placut era cand mergeam la masa, si nu ne luau cei mai mari mancarea, sau cand erau sarbatori, cum ar fi Nasterea Domnului, cand primeam daruri, Mai era pastele, cand mancam oua rosii, plimbarile de la gradina Morii(un parc din Sighet), momente cand aveam ocazia sa iesim din orfelinat cu doamna Mirela, momentele cand ea ne canta si ne citea subtitrarea de pe povestile pe diafilm.

As fi schimbat oricand soarta mea cu a unui copil care a avut parinti.si as fi dat orice sa am parinti. Mi-aduc aminte ca ma ingramadeam la poarta orfelinatului la sfarsitul saptamanii si strigam la parintii care veneau dupa copii, sa ma ia si pe mine numai sa scap din orfelinat.. Acum inteleg de ce a trebuit sa trec prin toate astea suferinti

Cert este faptul ca va fi o zi, cand cei care nu si-au respectat parintii, vor regreta. Chiar daca unii din parinti sunt mai dificili, bucurati-va de ei. Pretuiti ceea ce ati primit. Azi, undeva in lumea aceasta, sunt copii care si-ar dori sa aibe mama si tata. Nu au ei aceasta bucurie dar voi, o aveti…bucurati-va de acest dar minunat a lui Dumnezeu.

La un moment dat, in decembrie 1989, a venit revolutia. Eram in clasa a patra. Revolutia din ’89, a adus cu ea si o schimbare…in bine. Au durat vre-o doi ani aproximativ pana sa se simta aceasta schimbare. Am crescut, am devenit unul din baietii cei mari,

Cei care treceau peste optsprezece ani, trebuiau sa paraseasca orfelinatul ceea ce era bine pentru cei mai mici. Am sa va povestesc ce a urmat dupa ce am plecat din orfelinat.

(va urma)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: