Păcatul fiului… „nerisipitor”

     Una dintre cele mai cunoscute pilde, rostite de Domnul Isus, este Pilda Fiului Risipitor. Această pildă ne oferă un complex de învăţături constituind de secole o deosebită sursă de hrană spirituală. Atât de mulţi s-au regăsit, într-un fel sau altul, ca fii risipitori şi nu puţini sunt cei care şi-au venit în fire şi s-au întors la Dumnezeu. De asemenea, modelul tatălui iubitor a impresionat şi a încurajat de nenumărate ori generaţii la rând.

     În cele ce urmează, doresc să le propun cititorilor să arunce o privire meditativă asupra modelului oferit de fiul cel mare, de fiul nerisipitor. Necesitatea unei astfel de analize izvoreşte din faptul că, în vremurile noastre, trebuie să ne reconsiderăm atitudinea faţă de cei care se reîntorc în biserică, după ce au rătăcit un timp, risipind mai mult sau mai puţin o parte din averea Tatălui Ceresc.

     Cineva afirma că generaţia noastră este o generaţie de creştini reabilitaţi. în mare măsură această afirmaţie este adevărată, iar biserica resimte acest fapt.

     Pe fondul unui profund declin moral un foarte mare număr de oameni, mai ales mulţi tineri, ajung să fie afectaţi de păcătoşenia lumii. Astfel, ei cad pradă păcatelor de natură sexuală, drogurilor, violenţei, asocierilor nefaste, goanei după înavuţire, compromisului, etc. Atunci când aceşti oameni, care au avut oarecare legături cu biserica înainte de declinul lor moral, falimentează din punct de vedere spiritual. Noi, biserica sau altfel spus fiul cel nerisipitor, suntem gata să punem o anume etichetă pe ei. Ne înarmăm cu o atitudine ostilă, care nu îi îndeamnă nicidecum la a se reîntoarce la Dumnezeu. Inima multor creştini simte mult prea diferit faţă de inima tatălui cu privire la fii risipitori. Scuza pe care o avem este dorinţa de a elimina păcatul, de a proteja biserica de influenţe nefaste, de a fi drepţi, etc.

     În Pilda fiului risipitor, fratele măre nu este nicidecum prezentat ca un exemplu pozitiv şi aceasta în ciuda faptului că el nu a plecat de acasă, nu a risipit averea, ci a muncit mult, fără să iasă din cuvântul tatălui.

     Tocmai pentru a nu cădea pradă atitudinii greşite a fiului mare, cred că este bine şi necesar să căutăm să identificăm câteva dintre păcatele fiului nerisipitor:

  1. Justificarea în baza unei neprihăniri proprii. Răspunsul pe care îl dă tatălui său: …eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca… Luca 15:29 demonstrează convingerea fiului mare că el este deosebit de merituos. în inima lui era convins că avea suficiente merite pentru a fi singurul moştenitor al tatălui. Dacă tatăl îi spune …tot ce am eu este al tău… răspunsul nerostit, dar înrădăcinat ca o convingere în inima lui, este: Da, dar eu sunt bun, eu merit să am ceea ce mi-ai dat, eu am totul pentru că eu nu am risipit niciodată. Altfel spus, el pune accentul pe meritele şi bunătatea lui şi nicidecum pe dragostea şi bunătatea tatălui.

     Din nefericire, se vede destul de des prin biserici acest prim păcat al fiului cel mare. Creştinilor care pun accentul pe meritele lor, nu pe bunătatea lui Dumnezeu, li se va părea că ei merită tot binele, şi toate binecuvântările. Aceştia vor fi surprinşi şi nemulţumiţi când vor constata că Dumnezeu se poartă cu bunătate şi cu oameni care nu corespund standardului lor. Uneori, ei spun: Mă aştept să vină în curând mânia lui Dumnezeu peste respectiva persoană, iar dacă se întâmplă ca omul să se întoarcă ia Dumnezeu, tot ei sunt surprinşi şi se simt frustraţi. Cum se poate oare ca Dumnezeu să nu vadă cât sunt eu de bun şi cât de firesc este acesta?

  1. Trudă fără bucurie. Deşi a făcut multe eforturi în casa tatălui, fiul cel mare nu le-a făcut cu bucuria unui fiu moştenitor, ci cu atitudinea unui rob. …eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani… în timp ce muncea cu trudă, el a acumulat multă nemulţumire faţă de tatăl său şi aceasta mocnea în inima lui de multă vreme. Practic, fiul cel mare trăia ca un rob, deşi era fiu. Tatăl său nu lă constrâns să aibă acest mod de viaţă. El’ şi l-a ales singur. Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău. Acest răspuns nu mai lasă loc pentru nemulţumirea fiului mare. Oare nu a dus-o el bine în tot timpul în care fratele lui a trăit în lipsuri şi în mizerie? Tatăl i-a dat tot ce a avut. Nu putea fiul să taie mulţi iezi şi să se bucure cu prietenii? Şi mai ales să se bucure de prezenţa tatălui?

     Din nefericire, din nou trebuie să constatăm prezenţa acestei atitudini greşite la unii creştini. După ce aleg să slujească ca nişte robi în casa Tatălui, fără ca Dumnezeu să-i oblige la acest mod de viaţă, ei acumulează mânie şi nemulţumire, descărcându-se apoi pe fraţi sau chiar pe Dumnezeu. Evident, Dumnezeu nu se bucură în primul rând de faptul că slujim de mulţi ani în biserică precum robii, El vrea să slujim cu bucurie, să ne desfătăm în prezenţa Sa.

Fiul cel mare

  1. Reproşuri faţă de fratele său şi chiar faţă de tatăl. Nemulţumirea generează reproşuri. Mie mi se cuvine mai mult, parcă vrea el să spună. Cu alte cuvinte eşti un tată nedrept dacă-l aşezi pe acelaşi nivel cu mine pe acest destrăbălat. Reproşându-i tatălui faptul că la primit înapoi pe fiul risipitor, el evită să folosească cuvântul frate preferând o formulare dispreţuitoare, şi-anume: …a venit acest fiu al tău…

     Cât de trist este să vezi creştini care sunt gata să se revolte atunci când Dumnezeu primeşte din nou câte un fiu risipitor. Unii sunt gata să nu-l mai considere niciodată frate. Astfel, în timp ce Dumnezeu îi strânge pe păcătoşi, cei sănătoşi şi drepţi încep să se răzvrătească.

  1. Invidie faţă de fratele mai mic. Atunci când robul îl informează spunând: Fratele tău a venit înapoi şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine. El îi comunică acestuia tot ceea ce era esenţial. Cel pierdut s-a întors, tatăl s-a bucurat şi vina i-a fost iertată. Probabil că lucru care l-a deranjat cel mai mult pe fiul cel mare este faptul că tatăl, în dragostea sa îi tratează egal pe cei doi fii ai săi. Poate că s-ar fi bucurat dacă tatăl l-ar fi primit pe fiul cel mic, eventual ca rob. Cum, să fie primit din nou ca fiu? – asta era prea mult pentru egoismul său.

     Tatăl dovedeşte că i-a iubit la fel pe cei doi fii. Aşa cum a alergat înaintea celui tânăr, acum a ieşit la cel mai mare, rugându-l să intre. Acest lucru accentuează faptul că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi.

     Concluzia acestei învăţături este aceea că, deşi fiul cel mare este un exemplu negativ, iar atitudinile sale sunt în total dezacord cu dragostea tatălui, îndemnul adresat acestuia este ca el să-şi schimbe atitudinea şi să se bucure împreună cu întreaga familie a tatălui.

     Fie ca această concluzie să ne slujească drept învăţătură.

     În ceea ce ne priveşte, prin intermediul revistei Credinţa în Acţiune am încercat să-l prezentăm mereu pe Dumnezeu aşa cum este, mai ales ca pe un Tată iubitor care se interesează de toate nevoile noastre, şi care ne iubeşte, chiar şi atunci când nimeni nu ne mai ia în seamă.

     Doresc să ilustrez bunătatea Iui Dumnezeu manifestată chiar prin situaţii aparent nesemnificative, prezentând o experienţă pe care am avut-o cu Dumnezeu în anul 1986. Pe atunci, treceam printr-o încercare destul de mare, fiind pe punctul de a-mi pierde casa. Pentru a salva situaţia aveam nevoie de 1700 de dolari. Această sumă reprezenta mult pentru mine atunci, având în vedere faptul că eram relativ recent sosit în America, iar soţia nu avea serviciu.

     Cu toate insistenţele mele nu am reuşit să adun mai mult de 1550 de dolari. A doua zi, până la orele 15:00 trebuia să achit cei 1700 de dolari. Cu puţin înainte de expirarea timpului limită, mă îndreptam spre locul unde trebuia să plătesc, având doar 1550 de dolari. Mergeam prin credinţă, gândindu-mă că Dumnezeu îmi va rezolva într-un fel problema. În timp ce conduceam pe autostradă, mi-am adus aminte de Ps.50:15 Cheamă-Mă în ziua necazului, şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi! Atunci, am zis: Doamne, pentru mine ACUM este o zi a necazului! Imediat am primit îndemnul să părăsesc autostrada la următoarea ieşire, îndreptându-mă spre locul de muncă al unui român pe care îl cunoşteam. Nu mă aşteptam să fiu ajutat de el cu bani, întrucât era cunoscut pentru faptul că nu ajuta pe nimeni.

     Tocmai de aceea, odată ajuns acolo, l-am salutat şi am început să discutăm diverse alte lucruri. La un moment dat, el scoate din buzunar nişte bani, zicându-mi: Ţine aceşti bani! Am rămas foarte mirat, apoi i-am mulţumit omului şi am plecat. Ajungând la destinaţie, cu doar zece minute înainte de ora limită, am scos din buzunar banii primiţi. Erau nici mai mult, nici mai puţin decât 150 de dolari, l-am mulţumit lui Dumnezeu pentru ajutorul Său.

     Continui să cred că Dumnezeu este acelaşi şi ieri, şi azi, şi în veci. Oricine îl crede pe Dumnezeu în felul acesta poate să experimentze şi el asemenea minuni!

Mike Olari

3 comentarii

  1. Slavit sa fie Domnul!
    Iata o „trimbita”,care ar putea sa trezeasca pe cei ce dorm profund,in confortul denominatiunilor si a ceremoniilor „cultice”,alimentati din abundenta de amagiri si nadejdi inselatoare ,de catre „lideri”pregatiti in institutii”adultere”,ce dilueaza ADEVARUL,diluindul cu traditii omenesti,ce gidila firea,lipsite de valorile duhovnicesti,de flacara Duhului Sfint,ce ar trebui sa „arda” toata „zgura fireasca”,ce acopera fiinta umana,si sa ELIBEREZE noua faptura,NASCUTA din DUMNEZEU,precum metamorfoza viermilor de matase.
    Fiti binecuvintati.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s