Tragedia Fiului Nerisipitor !

 Una dintre cele mai cunoscute pilde, rostite de Domnul Isus, este Pilda Fiului Risipitor. Această pildă ne oferă un complex de învăţături, constituind de secole o deosebită sursă de hrană spirituală. Atât de mulţi s-au regăsit, într-un fel sau altul, ca fii risipitori şi nu puţini sunt cei care şi-au venit în fire şi s-au întors la Dumnezeu. De asemenea, modelul tatălui iubitor a impresionat şi a încurajat de nenumărate ori generaţii la rând.
     În cele ce urmează, doresc să va propun să aruncam o privire meditativă asupra modelului oferit de fiul cel mare, de fiul nerisipitor. Necesitatea unei astfel de analize izvorăşte din faptul că, în vremurile noastre, trebuie să ne reconsiderăm atitudinea faţă de cei care se reîntorc în biserică, după ce au rătăcit un timp, risipind mai mult sau mai puţin o parte din averea Tatălui Ceresc.
     Cineva afirma că generaţia noastră este o generaţie de creştini reabilitaţi. în mare măsură această afirmaţie este adevărată, iar biserica resimte acest fapt.
     Pe fondul unui profund declin moral un foarte mare număr de oameni, mai ales mulţi tineri, ajung să fie afectaţi de păcătoşenia lumii. Astfel, ei cad pradă păcatelor de natură sexuală, drogurilor, violenţei, asocierilor nefaste, goanei după înavuţire, compromisului, etc. Atunci când aceşti oameni, care au avut oarecare legături cu biserica înainte de declinul lor moral, falimentează din punct de vedere spiritual. Noi, biserica sau altfel spus fiul cel nerisipitor, suntem gata să punem o anume etichetă pe ei. Ne înarmăm cu o atitudine ostilă, care nu îi îndeamnă nicidecum la a se reîntoarce la Dumnezeu. Inima multor creştini simte mult prea diferit faţă de inima tatălui cu privire la fii risipitori. Scuza pe care o avem este dorinţa de a elimina păcatul, de a proteja biserica de influenţe nefaste, de a fi drepţi, etc.
     În Pilda fiului risipitor, fratele mare nu este nicidecum prezentat ca un exemplu pozitiv şi aceasta în ciuda faptului că el nu a plecat de acasă, nu a risipit averea, ci a muncit mult, fără să iasă din cuvântul tatălui.
fiul-cel-mare
     Tocmai pentru a nu cădea pradă atitudinii greşite a fiului mare, cred că este bine şi necesar să căutăm să identificăm câteva dintre păcatele fiului nerisipitor:
1. Justificarea în baza unei neprihăniri proprii. Răspunsul pe care îl dă tatălui său: …eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca… Luca 15:29 demonstrează convingerea fiului mare că el este deosebit de merituos. În inima lui era convins că avea suficiente merite pentru a fi singurul moştenitor al tatălui. Dacă tatăl îi spune …tot ce am eu este al tău… răspunsul nerostit, dar înrădăcinat ca o convingere în inima lui, este: Da, dar eu sunt bun, eu merit să am ceea ce mi-ai dat, eu am totul pentru că eu nu am risipit niciodată. Altfel spus, el pune accentul pe meritele şi bunătatea lui şi nicidecum pe dragostea şi bunătatea tatălui.
     Din nefericire, din nou trebuie să constatăm prezenţa acestei atitudini greşite la unii creştini. După ce aleg să slujească ca nişte robi în casa Tatălui, fără ca Dumnezeu să-i oblige la acest mod de viaţă, ei acumulează mânie şi nemulţumire, descărcându-se apoi pe fraţi sau chiar pe Dumnezeu. Evident, Dumnezeu nu se bucură în primul rând de faptul că slujim de mulţi ani în biserică precum robii, El vrea să slujim cu bucurie, să ne desfătăm în prezenţa Sa.
2. Reproşuri faţă de fratele său şi chiar faţă de tatăl. Nemulţumirea generează reproşuri. Mie mi se cuvine mai mult, parcă vrea el să spună. Cu alte cuvinte eşti un tată nedrept dacă-l aşezi pe acelaşi nivel cu mine pe acest destrăbălat. Reproşându-i tatălui faptul că l-a primit înapoi pe fiul risipitor, el evită să folosească cuvântul „frate” preferând o formulare dispreţuitoare, şi-anume: …a venit acest fiu al tău…
     Cât de trist este să vezi creştini care sunt gata să se revolte atunci când Dumnezeu primeşte din nou câte un fiu risipitor. Unii sunt gata să nu-l mai considere niciodată frate. Astfel, în timp ce Dumnezeu îi strânge pe păcătoşi, cei sănătoşi şi drepţi încep să se răzvrătească.
3. Invidie faţă de fratele mai mic. Atunci când robul îl informează spunând: Fratele tău a venit înapoi şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine. El îi comunică acestuia tot ceea ce era esenţial. Cel pierdut s-a întors, tatăl s-a bucurat şi vina i-a fost iertată. Probabil că lucrul care l-a deranjat cel mai mult pe fiul cel mare este faptul că tatăl, în dragostea sa, îi tratează egal pe cei doi fii ai săi. Poate că s-ar fi bucurat dacă tatăl l-ar fi primit pe fiul cel mic, eventual ca rob. Cum, să fie primit din nou ca fiu? – asta era prea mult pentru egoismul său.
     Tatăl dovedeşte că i-a iubit la fel pe cei doi fii. Aşa cum a alergat înaintea celui tânăr, acum a ieşit la cel mai mare, rugându-l să intre. Acest lucru accentuează faptul că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi.
     Concluzia acestei învăţături este aceea că, deşi fiul cel mare este un exemplu negativ, iar atitudinile sale sunt în total dezacord cu dragostea tatălui, îndemnul adresat acestuia este ca el să-şi schimbe atitudinea şi să se bucure împreună cu întreaga familie a tatălui.
     Fie ca această concluzie să ne slujească drept învăţătură. Și din această pildă putem să tragem cel puțin o învățătură ,,NU CONTEAZĂ CUM ÎNCEPI ÎN VIAȚĂ, CI CUM SFÂRȘEȘTI”                                                                                   Dumnezeu în bunătatea și dragostea mare care o are pentru omenire, continuă sa reabiliteze pe toți fii risipitori, care se întorc, dar și pe cei nerisipitori, dacă își recunos micimea și legalismul în care au ajuns.
Mike Olari

6 comentarii

  1. Intradevar,pilda „fiului risipitor” este una dintre cele mai cunoscute pilde lasate de Mantuitor. De multe ori gresit inteleasa,de multe ori apreciata ca injusta (la fel ca si „plata lucratorilor in vie”). Si in aceasta pilda si in cea amintita de mine,este o paradigma la accesul copiilor lui Dumnezeu la credinta ce duce la mantuire.Prima se refera la „reintoarcerea” la credinta,iar a doua la cei care descopera credinta pentru prima oara.In ambele cazuri,ceea ce face pe cei ce se considera nedreptatiti sa reactioneze,in opinia mea ,este ca le lipsesc doua lucruri fundamentale:
    1) Dragostea pentru aproapele lor.
    „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.” Nu este alta porunca mai mare decat acestea.” (Marc.12:31)
    2) Constiinta ca ,indifferent de situatie,judecata Creatorului este superioara judecatii lor.
    „Dar, mai degraba, cine esti tu, omule, ca sa raspunzi impotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a facut: „Pentru ce m-ai facut asa”? (Rom.9:20)

    Intorcandu-ma la pilda in discutie;
    Fratele „fiului risipitor” ca si unii „frati” crestini,au urmatoarele lacune.Repet,in opinia mea,fara a ma erija in depozitarul adevarului absolut.Sunt departe de asta.
    1)El nu-si iubeste fratele.Un frate adevarat s-ar fi bucurat cu aceeasi intensitate ca cea a tatalui sau.Corect reliefat in articol ca el nici nu l-a numit frate ci doar baiatul tatalui sau.
    2) El,ca si „fratii” crestini nu inteleg ca ceea ce a facut tatal nu-I afecteaza cu nimic partea lui de „avere”. Tatal ii daduse fiului risipitor partea de avere care I se cuvenea, partea de avere a fratelui „nerisipitor” ramasese intacta. La fel si in credinta si mantuire,faptul ca altcineva revine la credinta spre mantuire nu diminueaza celorlalti accesul la credinta si mantuire.
    3) Asa cum am mai spus,el contesta superioritatea judecatii paterne. Probabil cea mai grava dintre greseli.
    Nu am enumerat in „analiza” mea invidia si egocentrismul,aceste sentimente fiind consecinta a lipsei de dragoste.
    Fie ca binecuvantarea dragostei pentru „aproapele” sa ne insoteasca viata,caci este conditie „sine qua non” a „drumului spre mantuire. Fiti binecuvantati.

  2. Ma doare atunci cand vad cum crestinii il critica pe acest frate nerisipitor.As vrea sa-i intreb pe toti acesti pastori care predica despre pacatul fiului nerisipitor.Daca ar fi in locul lui ce ar face?Dar sincer ,nu vrajeli.In plus,in acea pilda este vb de fiul risipitor.Este vorba despre iertarea si dragostea Lui Dumnezeu fata de cel pacatos.Insa este mai la moda sa ne apucam sa scoatem din context si sa adaptam in functie de cum avem chef,decat sa aratam adevaratul sens al pildei.In rest numai de bine.Oricum,stiu ca nu v-a fi publicata si opinia mea .Dar voi o veti citi.O zi binecuvantat.

    1. Nu este vorba de critica,Pilda trebuie luata in integralitatea ei.Trebuie trase invataminte din tot ce se intampla in interiorul ei.Nicio virgula nu este intamplatoare in Scripturi.Daca nu ar fi trebuit sa invatam si din reactia „fratelui nerisipitor”,pilda s-ar fi limitat la relatarea despre tata si fiul risipitor.Nu ar fi facut vorbire si despre reactia fratelui”nerisipitor”.Iar daca te indoiesti de reactia opamenilor in astfel de situatii,am sa-ti relatez o intamplare reala din familia mea. Tatal meu avea inca doi frati si o sora. Dupa moartea parintilor sai,au impartit mostenirea in 4 parti egale.Tatalui meu revenindu-i una dintre casele parintilor sai. Fratele cel mai mic ,dupa o viata tumultuoasa,doua divorturi,copii cu ambele foste neveste,a ajuns „sarac lipit”.Ajunsese sa locuiasca cu chirie intr-o camera insalubra. Stii ce-a facut tatal meu? I-a dat casa care-I ramasese lui mostenire.Si tata nu era un om religios,era nascut orthodox(ca si mine) dar nu cred ca a fost la biserica de 100 de ori in 80 de ani cat a trait.Si atunci la evenimente gen nunti,botezuri,inmormantari. Dar a fost un om bun,care si-a iubit fratii.familia in general.Deci dragul sau draga mea(nu-mi pot da seama din „nickname”),eu nu stiu ce-ar face pastorii,dar ti-am relatat ce-a facut tatal meu.Despre pilda,ce sa mai spun,am explicat „interpretarea”mea,trebuie sa invatam din ea,sub toate aspectele.

  3. Draga Walden,ma bucur sa te „re-vad” pe acest blog.Revenind la intrebarea ta,din nefericire sunt foarte multi cei care merg pe calea ratacirii.Indiferent de biserica de care apartin (in acte).Din fericire,in marea Lui bunatate,Dumnezeu a lasat calea pocaintei. Pentru fiecare dintre noi.Caci toti ne ratacim uneori.Ortodocsi sau Catolici,,Penticostali sau Baptisti.Nicio biserica sau individ nu detin „cheia” perfectiunii. Asa cum am mai scris altadata,pocainta trebuie sa fie perpetua pentru ca si gresala este la fel.Toti suntem sau am fost sau vom deveni ,la un momentdat,fii ratacitori.Indiferent de gravitatea ratacirii,chiar daca am facut doar un pas gresit de la Cale,sau am luat-o in sens opus,”desteptarea” si revenirea la drumul drept este darul suprem oferit ,nemeritat,noua. Depinde de fiecare dintre noi sa „valorificam” acest dar.Salvatorul s-a oferit pe Sine ca plata a pacatului.El a facut partea cea grea,noua ne ramane partea usoara.Trebuie sa fim constienti de asta,altfel suntem……..pierduti. Numai bine tuturora.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s