Mărturia fratelui Cristian Moisescu, Partea I – Încercarea de racolare a mea, ca spion, de către căpitanul de securitate Peter Andrei

Vreau să mulțumesc fratelui Radu Oprea, care mi-a trimis mărturia fratelui Cristian Moisescu. Cred că este momentul cel mai potrivit pentru a afla cât mai multe despre acest frate deosebit.

Este trist faptul că de cele mai multe ori, aflăm lucruri atât de frumoase despre unii oameni, doar după plecarea lor dintre noi…

Dar, haideți să-l ascultăm pe Cristi, cu această mărturie deosebită.

Mike Olari



 

tn-moisescu-bicicleta2

O mărturie a lui Cristian Moisescu 

Încercarea de racolare a mea, ca spion, de către căpitanul de securitate Peter Andrei

Pe la sfârşitul anilor ’70, soacra mea Danita Rusu, m-a anunţat că am fost căutat acasă, pe strada 7 Noiembrie (actuala Episcopiei), numărul 9, de un bărbat care i-a spus că doreşte să se întâlnească cu mine.

După câteva zile, pe când mă aflam la şcoală în cabinetul fonic de limba engleză, a venit la mine un domn. S-a recomandat ca fiind căpitan de securitate şi că se numeşte Peter. Din vorbă în vorbă, am ajuns la subiectul care-l interesa. Mi-a propus direct să lucrez pentru Securitate. I-am răspuns că niciodată nu îmi voi turna colegii şi prietenii.

La auzul acestei remarci, căpitanul Peter mi-a spus că ei au suficienţi informatori şi, ţinând seama de pregătirea mea, de nivelul meu de inteligentă, ei ar dori ca eu să devin spion pentru România în S.U.A., unde se afla fratele meu Bucur Moisescu. Bucur era absolvent al Facultăţii de fizică atomică de la Bucureşti şi cu toate că o terminase cu media 10 şi a avut repartiţie guvernamentală, nu i s-a permis să lucreze la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, pe motivul că tatăl nostru Vasile V. Moisescu fusese deţinut politic. Tot din cauza faptului că tatăl nostru fusese arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru credinţa sa, atât fratele meu, cât şi eu nu am fost primiţi în liceu şi a trebuit să urmăm cursurile unei şcoli profesionale, apoi, în timp ce lucram în fabrică pe schimburi, să continuăm cursurile liceului la seral. Fiind un elev excepţional, fratele meu ajungea, an de an, la faza naţională a olimpiadelor şcolare de fizică şi matematică, uimindu-i pe profesori prin faptul că un elev de la seral putea avea astfel de performanţe.

Domnul profesor universitar Ioan Ursu – care ţinea mult la fratele meu – i-a aranjat să lucreze la Institutul Central pentru Conducere şi Informatică din Bucureşti. Securitatea cerea însă conducerii institutului să ia măsuri de îndepărtare a lui din institut. Astfel Bucur Moisescu este transferat împotriva voinţei sale la Intreprinderea de Foraj şi Lucrări Geologice Speciale. Fratele meu era  nemulţumit că nu lucrează în specialitatea pentru care se pregătise cu eforturi atât de mari. De aceea, în 1977, când scriitorul Paul Goma a lansat acel apel pentru respectarea drepturilor omului şi a deschis o listă cu semnături ai celor nemulţumiţi de regimul Ceauşescu, fratele meu Bucur Moisescu a semnat şi el lista. Ca urmare, i s-a oferit  şansa de a emigra în Statele Unite ale Americii, ceea ce a şi făcut. În timp ce-şi finaliza master-ul în fizică la prestigioasa Universitate Michigan din Ann Arbor, datorită faptului că era un fizician de mare valoare, i s-a făcut oferta de a lucra la N.A.S.A., în oraşul Houston, din Texas.

Securitatea avea, aşadar, nevoie de fratele meu şi de mine, pentru a sustrage şi transmite în ţară informaţii legate de activitatea de la N.A.S.A. – noi având un atú ca fiind fiii unui fost deţinut politic cu mulţi prieteni în S.U.A. (printre care Richard Wurmbrand, Aurel Popescu, Pavel Nicolescu şi încă alţi patru din cei arestaţi în lotul Moisescu împreună cu familiile lor: Simion Moţ, Teodor Băbuţ, Mihai Iovin, Traian Ban).

I-am răspuns domnului căpitan Peter că eu nu pot face aşa ceva, deoarece este imoral şi că nu vreau să pun viaţa fratelui meu în pericol, întrucât nici americanii nu sunt nişte naivi şi ştiu să-şi apere secretele. Văzând că nu mă poate convinge, mi-a spus că va reveni peste câteva zile. I-am explicat că răspunsul meu este definitiv şi că nu avea rost să mai revină.

Atunci a început să mă ameninţe în legătură cu faptul că aveam relaţii cu ambasadele S.U.A. şi cu cea a Marii Britanii la Bucureşti, fapt care, spunea el, contravine legii ce interzicea românilor de a avea legături cu persoanele străine şi cu ambasadele. I-am arătat materialele didactice de învăţare a limbii engleze pe care le primisem de la aceştia şi pe care le foloseam pentru a-i învăţa pe elevii mei, aceste materiale neavând niciun conţinut politic sau propagandistic. Ca urmare a refuzului meu de a colabora cu Securitatea, au început să mă şicaneze. Nu mi s-a permis să mă înscriu la gradul I didactic, deşi îndeplineam condiţiile cerute de Legea învăţământului. La următoarele conferinţe ale cadrelor didactice pe judeţ, care aveau loc la începutul fiecărui an şcolar, în ciuda faptului că primisem pentru activitatea mea didactică calificativul „foarte bine” în toţi acei ani, am fost dat mereu ca exemplu negativ, reproşându-mi-se faptul că predam ore de limba engleză celor care doreau să emigreze în S.U.A. Represaliile împotriva mea s-au concretizat şi prin faptul că mi s-a îngrădit libertatea la libera circulaţie.

Am depus, la începutul fiecărui an, după ce în prealabil, fusesem discutat şi aprobat în colectivul de cadre didactice din şcoală, cereri de plecare temporară la fratele meu din S.U.A., pentru un consult medical (am fost operat la ochi de mai multe ori şi am rămas cu o complicaţie post operatorie), la care mi se răspundea în batjocură abia la începutul lunii septembrie, când începeau cursurile. Bineînţeles că răspunsurile erau întotdeauna negative. Lucrul acesta s-a repetat de mai multe ori până în 1981, când la începutul lunii iulie am primit o carte poştală, prin care eram anunţat să mă prezint în data de 9 iulie la Serviciul paşapoarte.

Domnul colonel Otava Dumitru, şeful Serviciului paşapoarte, m-a primit la ghişeu şi foarte amabil mi-a spus că au hotărât să-mi elibereze un paşaport pentru a putea pleca în S.U.A. Le-am spus că mi-au făcut cel mai frumos cadou, întrucât chiar în acea zi era ziua mea de naştere. Am obţinut viza şi am plecat în S.U.A. pe la începutul lunii august. Când am ajuns în S.U.A., la New York, a trebuit să stau câteva zile la familia Aurel Popescu, un prieten apropiat al părinţilor mei. În acele zile am participat direct la un eveniment important – înscrierea Comitetului pentru Apărarea Libertăţilor Religioase şi de Conştiinţă ( A.L.R.C.), înfiinţat de pastorul Pavel Nicolescu, de Aurel Popescu şi de alţi câţiva refugiaţi. Când fratele meu a putut să vină după mine din Ann Arbor, m-a sfătuit să merg de îndată la Serviciul de Emigrare şi Naturalizare pentru a cere azil politic. I-am spus că nu eram hotărât să rămân în S.U.A., deoarece îmi dădusem seama că permisiunea de a fi lăsat să plec din ţară avea un motiv ascuns. Dacă nu reuşiseră să mă convingă să semnez colaborarea cu Securitatea pentru a deveni spion, odată cu rămânerea mea în SUA, ştiind cât sunt de legat de familia mea, Securitatea ar fi putut face presiuni mari asupra mea pentru a semna acolo actul de colaborator. Auzisem despre multe asemenea cazuri dificile la postul de radio Europa Liberă, situaţii în care Statul român şi Securitatea nu permiteau familiilor celor rămaşi să plece. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care nu am cerut azilul politic. Totodată, mă simţeam puternic legat de ţara mea, de cei dragi, de profesiunea mea. Prin urmare, mi-am continuat şederea mea cu vizite medicale la iluştri oftalmologi americani de la Universitatea de Medicină din Chicago.

Suspiciunea mea s-a confirmat atunci când, la expirarea termenului vizitei, m-am întors în ţară. Ducându-mă la Serviciul paşapoarte pentru a depune paşaportul, deoarece ca cetăţean român nu aveam dreptul de a deţine acasă paşaportul, persoana care era la ghişeu s-a purtat cu multă grosolănie, de parca reîntoarcerea mea le-ar fi stricat un plan.

„V-aţi întors?” m-a întrebat acea persoană, aproape strigând la mine.

„Nu am făcut bine că m-am întors?” am replicat eu.

Le-am înapoiat paşaportul, convins şi mai mult că decizia luată de a mă întoarce în ţară a fost corectă şi mi-am reluat activitatea, fără a face mare caz de vizita mea în S.U.A., atât la şcoală, cât şi printre prieteni. Trebuie să menţionez că înainte de plecarea în S.U.A., la şcoală unde activam, fusese detaşat un profesor de filozofie, căruia îi spuneam Titi P. Se zvonea despre el că este un fel de dizident, că le vorbeşte elevilor cu mult curaj despre lipsurile din ţară, despre cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu etc. Curios era faptul că era şi lector la Şcoala de Partid de pe lângă Judeţeana Partidului Comunist din Arad, unde, la fel, avea o atitudine total aparte în comparaţie cu ceilalţi lectori, vorbindu-le cursanţilor pe un ton foarte critic la adresa lui Ceauşescu.

Acestea le-am aflat de la verişorul meu Octavian Sida, care, fiind cadru de conducere în cadrul C.F.R. Arad, trebuia să participe la astfel de cursuri.

Mai târziu mi-am dat seama că nimic nu este întâmplător şi că el era, de fapt, un ofiţer de securitate sub acoperire (agent provocator). Remarcile lui, aparent curajoase, erau plasa în care au căzut mai multe persoane, ce au avut mai apoi probleme cu Securitatea, lucru pe care l-am aflat mai târziu. Cu Titi P. am avut multe discuţii despre situaţia din ţară, despre drepturile omului încălcate de Ceauşescu, toate având un caracter profund anticomunist. Ne vizita adesea acasă, devenind un om de-al casei. Era o persoană cultivată şi vorbea cu mult curaj. Astfel de discuţii au avut loc atât înainte de a pleca, cât şi după întoarcerea mea din S.U.A.

După întoarcerea mea din S.U.A., am făcut greşeala să-i dezvălui unele gânduri pe care nu le destăinuisem celorlalţi prieteni şi colegi. Deoarece situaţia din ţară devenea din ce în ce mai grea, mai apăsătoare, i-am spus lui Titi P., printre altele, că m-am întors şi pentru a lupta împotriva sistemului, din interiorul lui. Adusesem din S.U.A. o mulţime de cărţi, unele religioase, altele având ca temă ezoterismul; pe cele din urmă le-am ars după 15 iunie 1982, deoarece am considerat că întreaga mea energie trebuie să se dedice în totalitate lui Dumnezeu, Slava Lui nu trebuie împărţită cu cea a lumii. Pe aceste lucrări mi-am propus să le traduc şi să le răspândesc în ţară prin mijloace samizdat.

Titi P. s-a arătat foarte interesat de această activitate a mea şi s-a oferit să mă ajute la dactilografierea lor, ceea ce a şi făcut. Curios lucru însă, a făcut-o  folosind culoarea roşie a benzii de scris! Posibil pentru a fi mai uşor de reperat printre alte materiale dactilografiate.

Discuţia de la începutul lunii martie 1981 cu ofiţerul de securitate „Vasilescu” 

Nu am mai dat importanță incidentului de la Serviciul de paşapoarte şi am crezut că, odată cu înapoierea paşaportului, totul va reintra în normal. După câteva luni însă, timp în care Titi P. a putut să afle de la mine o mulţime de amănunte despre vizita mea în S.U.A. (întâlnirea cu Pavel Nicolescu şi Aurel Popescu, faptul că am fost de faţă la înscrierea A.L.R.C. la New York, planurile mele de viitor de a scrie lucrări cu un conţinut religios, etc.), am fost invitat să mă prezint din nou la Serviciul paşapoarte Arad. Prezentându-mă la ghişeu, mi s-a spus să merg la intrarea de la Securitate, unde sunt aşteptat. Acolo am fost întâmpinat de un ofiţer de securitate, care m-a condus într-un birou de la etajul 1 sau 2, unde se afla cel care s-a recomandat ca numindu-se Vasilescu şi un alt ofiţer de securitate – înalt, foarte brunet, pe care l-am mai văzut apoi în Arad. Vasilescu a început să-mi pună tot felul de întrebări despre vizita mea în S.U.A. I-am răspuns la toate întrebările, gândindu-mă că este doar ceva de rutină, ce se făcea în urma unei vizite în străinătate, deşi eu nu am fost acolo într-o vizită oficială. Totul a fost doar verbal, necerându-mi-se să scriu sau să semnez vreo declaraţie. Am plecat de acolo uşurat, gândindu-mă ca totul este în regulă.

Vizita lui Ceauşescu la Arad din 10 iunie 1982

Trecuseră câteva luni de când mă întorsesem din S.U.A. şi situaţia din ţară se deteriora zi de zi. Lipsa bunurilor de bază mă afecta, mai ales datorită faptului că văzusem că se poate trăi şi normal.

În 9 iunie 1982, pe la sfârşitul orelor de curs, am fost anunţaţi că inspectorul general şcolar din acea vreme, doamna Maria Bucur, a venit la noi la şcoală pentru a ne anunţa ceva foarte important. Doamna Bucur plecase la Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad din şcoala noastră, aşa încât ne cunoşteam bine. Ne-am adunat în cancelarie şi doamna Bucur ne-a anunţat că a doua zi va avea loc vizita la Arad a lui Nicolae Ceauşescu (cred că a fost ultima sa vizită în municipiul Arad) şi că toate cadrele didactice vor trebui să fie prezente în faţa Consiliului (actuala Primărie) la marele miting. Celor care nu vor fi prezenţi a doua zi, ne-a avertizat dumneaei, li se va desface contractul de muncă.

Apoi, uitându-se la mine, oaia neagră a colectivului, atât datorită originii mele de fiu de deţinut politic. cât şi atitudinii pe care o aveam faţă de regimul comunist, mi-a spus:

„Mă adresez în mod special dumneavoastră, tovarăşe Moisescu”. Evident că se referea la ultima parte a mesajului ei legat de desfacerea contractului de muncă, în cazul în care refuzam să particip la miting. Am fost iritat de aceste cuvinte şi, totodată, nu mă încânta câtuşi de puţin să-l văd şi să-l aud pe Nicolae Ceauşescu. Eram sătul de cuvântările sale şi de tot cultul personalităţii, cum îi ziceam eu.

Oricum, a doua zi, fără chef, m-am prezentat în faţa Consiliului, în spaţiul destinat şcolii noastre, undeva în faţa fostului C.E.C. Se aflau acolo colegii mei, niciunul nefiind prea entuziasmat de a-l vedea şi auzi pe „marele cârmaci”. În momentul în care Nicolae Ceauşescu şi-a făcut apariţia în balconul Consiliului, am reacţionat aşa cum mi-a cerut inima şi cugetul. I-am întors, pur şi simplu, spatele, mi-am încrucişat mâinile la piept şi am rămas în acea poziţie până la sfârşitul cuvântării lui, preţ de mai bine de o oră. Colegii mei m-au privit speriaţi, deoarece gestul meu faţă de şeful statului era o sfidare  pe faţă. Nu eram prea mulţi în spaţiul destinat şcolii noastre; nu stăteam înghesuiţi unul în altul, aşa încât atitudinea mea a fost remarcată de mulţi. Unii dintre colegi au venit la mine şi mi-au cerut să renunţ la gestul meu de protest, avertizându-mă de gravele consecinţe care puteau să decurgă din acesta. Şi ele nu au întârziat să apară. A fost, probabil, picătura care a umplut paharul pentru cei de la Securitate, ce mă aveau în vizor. Nu am vrut să colaborez cu ei; le stricasem planul prin întoarcerea din S.U.A.; plănuiam să lupt împotriva sistemului din interior şi acum acest gest de sfidare la adresa şefului Partidului Comunist.

14 iunie 1982

Nu l-am mai întâlnit sau auzit pe Vasilescu până în dimineaţa zilei de 14 iunie 1982. Atunci, pe la ora 8 dimineaţa, telefonul a sunat şi o voce de bărbat mi-a spus că el este ofiţerul de securitate Vasilescu, acela cu care avusesem acea întâlnire la Securitate, de la începutul lunii martie. Mi-a spus că doreşte să se întâlnească cu mine la ora 9:30 la barul de la restaurantul „Zărandul”, pentru că mai are să mă întrebe ceva despre vizita mea în S.U.A. Evident că putea să mă întrebe atunci, la telefon. Se pare că ştia orarul meu de la şcoală. Mai târziu mi-am adus aminte că în seara zilei de 13 iunie 1981, Titi P. m-a sunat şi m-a întrebat, printre altele, şi de programul meu de a doua zi. Încă din seara zilei de 13 iunie, începuse o ploaie destul de puternică care a continuat toată noaptea. Pe la ora 9:20 mi-am luat  bicicleta şi umbrela (cum făceam pe o astfel de vreme) şi m-am îndreptat spre centrul oraşului, unde se afla barul restaurantului „Zărandul”. Conduceam cu o mână pe ghidon, cu cealaltă ţineam umbrela deasupra capului. Am ajuns în faţa barului puţin înainte de ora 9:30, mi-am încuiat bicicleta cu un cablu metalic şi cu un lacăt şi am intrat în bar fără să am nici cea mai mică bănuială asupra scopului întâlnirii. Acolo, în partea stânga a barului, la o măsuţă, se afla ofiţerul de Securitate care mă audiase la sediul Securităţii, pe la începutul lui martie. M-am aşezat la masă şi ospătăriţa, pe care o ştiam din vedere, a venit şi m-a servit cu o cafea.

L-am întrebat pe Vasilescu care era motivul chemării mele acolo. Mi-a răspuns că a uitat să mă întrebe, când ne-am întâlnit la sediul Securităţii, dacă am cunoscut, când am fost în vizită în S.U.A., o persoană pe nume Georgescu. I-am răspuns că am cunoscut foarte multe persoane în perioada vizitei mele în S.U.A., dar că nu îmi aduc aminte să fi cunoscut o persoană având acest nume. L-am întrebat, cu naivitate, dacă respectiva persoană era din Arad, deoarece pe majoritatea celor plecaţi din Arad îi cunoşteam destul de bine. Mi-a răspuns că respectiva persoană era de undeva din judeţ.

Acestea fiind spuse, am văzut că era nerăbdător să se despartă de mine. Mi-a sugerat că poate ar trebui să plec, ca nu cumva să întârzii la şcoală. Fără să bănuiesc nimic, i-am spus că de la zece fără zece până la zece şi zece aveam pauza mare, aşa încât aveam timp suficient. L-am întrebat atunci de unde era de loc, şi cred că răspunsul a fost sincer, deoarece ştia unde mă trimitea. Mi-a răspuns că era din Ploieşti, locul de baştină şi al lui Titi P. Am făcut, mai apoi, când am rememorat toate detaliile, legătura dintre el şi Titi P. (telefonul din seara precedentă, etc.) Posibil ca cei doi să fi colaborat de o lungă perioadă de vreme, întrucât aveau aproximativ aceeaşi vârstă. După ce am mai discutat puţin, observând că prezenta mea nu mai este dorită, mi-am luat la revedere şi am ieşit din bar. În timp ce deschideam lacătul de la cablul cu care legasem bicicleta, fără să fi avut nicio bănuială legată de această întâlnire, am auzit o voce care avea următorul mesaj:

Fereşte-te de maşina care este în faţă, că îţi vrea răul!”

Atât şi nimic mai mult! M-am uitat în jur, dar nu era absolut nimeni. Nu am avut niciodată, nici înainte şi nici după acea zi, o astfel de experienţă deosebită. Glasul era de o claritate deosebită (ca atunci când îţi pui pe urechi o pereche de căşti de mare fineţe – sunetul parcă venea de undeva din interiorul creierului). Cred că a fost vocea unui înger care mă avertiza de pericolul major care mă pândea. Am privit spre carosabil şi am văzut o maşină Dacia de culoare albă cu numărul de înmatriculare 1-AR-7142, care staţiona în faţa ieşirii barului, deşi acolo, în acea perioadă, parcarea era interzisă. În următoarea clipă, uşa barului s-a deschis şi doi bărbaţi, de vârstă mijlocie, îmbrăcaţi extrem de comun – cămaşă, sveter gri, pantaloni obişnuiţi – au ieşit, s-au îndreptat spre Dacia parcată în faţă şi s-au urcat în ea. Făcându-mă că nu le dau nicio atenţie (i-am privit doar cu coada ochiului), mi-am dat seama că aceştia au fost chemaţi la bar de ofiţerul de securitate Vasilescu pentru a mă identifica, pentru ca mai apoi, în drum spre şcoală, să-mi însceneze un accident de maşină. Aceasta ţinând cont şi de vremea ploioasă, de faptul că eram pe bicicletă, conducând doar cu o mână, în cealaltă având umbrela. Momentul a fost cu grijă ales – un accident de circulaţie, în condiţii meteo propice. M-am gândit rapid că aceştia vor trebui, fie să meargă până la Consiliu (actuala Primărie) şi să vină apoi spre Teatru, fie să vireze la dreapta pe lângă Hotelul Astoria şi să vina pe strada Armata Poporului (actuala Decebal) spre Aradul Nou. M-am urcat cu piciorul drept pe pedala bicicletei şi am pedalat pe trotuar până la trecerea de pietoni din faţa Bisericii catolice. Mă gândeam că voi avea timp suficient (în cazul în care ei alegeau varianta cu întoarcerea la Consiliu), să ajung până în Piaţa Avram Iancu. Aşa am şi făcut. Am mers pe bicicletă, pe carosabil până în Piaţa Avram Iancu şi m-am oprit în spatele unui autobuz care era parcat în faţa fostului B.T.T. (Biroul de Turism pentru Tineret). Era staţia autobuzelor care făceau legătura dintre centrul oraşului şi cartierul Bujac. Numai ce am ajuns acolo, ascuns după acel autobuz, când prin faţa mea a trecut Dacia cea albă cu cei doi bărbaţi în ea. I-am privit numărul de înmatriculare. Era 1-AR-7142. Atunci am sesizat şi mai bine gravitatea situaţiei în care mă aflam. Acei doi bărbaţi primiseră într-adevăr misiunea să-mi facă ceva rău, să mă calce cu maşina. Nu putea fi vorba de o banală urmărire spre şcoală, deoarece nu mă întâlneam cu nimeni pe traseul spre şcoală. Mi-am zis că nu mai trebuie să ies pe carosabil, ci să-mi continuu drumul doar pe trotuar. Aşa am şi făcut şi m-am îndreptat spre şcoală, înspre Piaţa Romană. Când am ajuns pe strada Romanilor, colţ cu Piaţa Romană, locul unde persoanele care vor să meargă la Timişoara fac şi astăzi autostopul, am văzut Dacia cea albă cu numărul pe care nu-l voi uita niciodată, staţionată la câţiva metri de colţ. Văzând că nu mă ajunseseră până acolo, şi-au dat seama că trebuia să fi rămas undeva în urmă.

Cred acum că acei oameni erau nişte profesionişti ai crimei, echipaje puse de Ceauşescu să-i lichideze pe cei indezirabili, pentru a nu li se înscena procese politice care i-ar fi creat probleme de imagine, mai ales în străinătate. Am auzit despre astfel de întâmplări, relatate mai ales după Revoluţia din 1989. Un accident de maşină cu făptuitorii fugiţi de la locul accidentului era mult mai comod pentru ei. Am trecut pe lângă ei pe trotuar fără să le arunc vreo privire. Probabil că nu înţelegeau ce-mi venise să merg cu bicicleta pe trotuar, ei neputând astfel să-şi ducă la bun sfârşit misiunea încredinţată. M-au depăşit şi apoi m-au aşteptat undeva aproape de podul Traian ce face legătura între centrul Aradului şi cartierul Aradul Nou, unde era şcoala mea. Când am ajuns lângă pod, l-am întâlnit pe colegul meu George Surcel, profesor de istorie, căruia nu i-am spus nimic despre cele întâmplate. Profesorul Surcel venise la şcoala noastră destul de curând şi chiar dacă ne înţelegeam bine, nu i-am relatat, totuşi, întâmplarea prin care treceam. Am mers împreună înspre şcoală, unde urma să încheiem mediile elevilor, întrucât a doua zi era 15 iunie, ziua încheierii anului şcolar. Am mers la mine în laboratorul fonic, locul unde îmi desfăşuram activitatea şi unde mă întâlneam cu colegii care îmi erau apropiaţi. Acolo a venit colegul meu de limba franceză, profesorul Paul Funariu. Deoarece ne cunoşteam bine, încă din 1972, anul în care venisem la acea şcoală şi fiind şi de aceeaşi vârstă, ambii fiind născuţi în 1946, i-am relatat pe scurt cele întâmplate, rugându-l să o anunţe pe soţia mea Liliana, în cazul în care se va întâmpla ceva cu mine. Eram foarte speriat şi abia aşteptam să merg acasă. Am terminat orele în jurul orei 13. Împreună cu colegul Paul Funariu am ieşit din şcoală pe poarta dinspre strada Posada. Imediat după ieşirea pe poarta scolii, pe când ne îndreptam spre staţia de tramvai, am auzit o maşină venind din spatele nostru. M-am uitat şi era aceeaşi Dacie albă cu numărul 1-AR-1742, pe care i-am arătat-o colegului meu, spunându-i că aceea era maşina care mă urmărise în dimineaţa aceea.

Deoarece nu îşi îndepliniseră misiunea, m-au aşteptat undeva lângă şcoală timp de câteva ore. Dacia, cu cele două persoane, a trecut pe lângă noi şi s-a îndreptat spre strada Karl Marx (actualmente strada Timişoarei), luând-o apoi la dreapta în sensul de mers al circulaţiei. Mi-am dat seama că lucrurile nu se terminaseră în ceea ce mă privea şi am intrat şi mai tare în panică. Ajungând la intersecţia străzii Posada cu strada Karl Marx, ne-am îndreptat spre staţia de tramvai, de unde colegul meu Paul Funariu urma să ia tramvaiul spre casă. Înainte de a ajunge la staţia de tramvai, am văzut din nou maşina în cauză trecând prin faţa noastră şi îndreptându-se apoi spre podul Traian. Deoarece eram tot mai speriat, l-am întrebat pe colegul meu ce să fac. El mi-a sugerat să merg pe malul Mureşului, pe unde maşinile nu aveau acces, rută pe care, de altfel, o foloseam adesea în drumul meu spre şi dinspre şcoală. Ploua încă foarte tare, bătea şi vântul, aşa încât, pedalând pe mal spre casă, vântul mi-a întors umbrela pe dos dar nu am fost în stare să o repar şi mi-am continuat drumul, ploaia udându-mă până la piele. Îmi aduc aminte că nu-mi mai păsa de nimic şi voiam să ajung cât mai repede acasă la ai mei. Când am ajuns în dreptul străzii Ineului (actualmente Ioan Alexandru) şi am început să cobor panta construită pentru cărucioare, am auzit zgomotul unei maşini care îşi ambala motorul din ce în ce mai tare. Când mai aveam 1-2 metri până să ies pe carosabil, am frânat brusc şi am sărit de pe şezutul bicicletei care era una de damă, fără bară. Dacia cu numărul 1-AR-1742, cu cei doi indivizi, se îndrepta în mare viteză spre mine; au urcat pe trotuarul de lângă carosabil şi au trecut razant pe lângă mine, continuându-si apoi drumul spre sala Polivalentă. Panta pentru cărucioare avea spre exterior un perete de ciment şi, în plus, mai erau şi nişte pomi în lateral care mă protejau. Dacă aş fi coborât încă puţin înspre carosabil, maşina m-ar fi lovit în plin.

Nu era vorba de nicio urmărire, ci, fără îndoială, de o încercare de a mă ucide. Sunt sigur că gestul meu de sfidare directă a lui Nicolae Ceauşescu cu patru zile în urmă a generat o reacţie extrem de dură din partea Securităţii. Am intrat în casă într-o stare şi mai îngrozitoare. Mă simţeam că un condamnat la moarte, căruia ştreangul i se rupsese deocamdată, dar asta nu era decât o amânare. Am mers în cămăruţa mea şi, în starea în care mă aflam, am îngenuncheat şi am cerut ajutorul şi îndurarea lui Dumnezeu, ca El să mă scoată din această încercare care venise peste mine. Ţinând cont de circumstanţele cu totul şi cu totul speciale, am deschis Biblia la întâmplare, deşi în mod normal nu am acest obicei. Atunci însă era un moment cu totul deosebit.

Biblia s-a deschis şi privirea mi-a căzut asupra a câtorva versete. Era Isaia 51, versetele 12-14, ce se aflau pe mijlocul paginii, înspre stânga:

(12.) „Eu, Eu vă mângâi. Dar cine eşti tu, ca să te temi de omul cel muritor, şi de fiul omului, care trece ca iarba

(13.) şi să uiţi pe Domnul care te-a făcut, care a întins cerurile şi a întemeiat pământul? De ce să tremuri necontenit toată ziua, înaintea mâniei asupritorului, când umblă să te nimicească? Unde este mânia asupritorului?

(14.) În curând cel încovoiat sub fiare va fi dezlegat; nu va muri în groapă şi nu va duce lipsă de pâine.

Citirea acestor versete m-a liniştit întrucâtva, deoarece se potriveau perfect cu situaţia mea de atunci. Eram gata, gata să fiu nimicit de mânia asupritorului, dar Dumnezeu îmi promitea prin Cuvântul Său că nu voi muri în groapă (profetul Ieremia a fost aruncat într-o groapă drept închisoare) şi nici nu voi duce lipsă de pâine (în sensul mai larg, acela de hrană şi de cele trebuincioase vieţii). Primul meu gând a fost atunci la Titi P., la faptul că şi el ar putea păţi ceva similar. Deoarece locuia aproape de blocul nostru, pe strada Călimăneşti, m-am dus prin spatele blocului să-l avertizez. Când am ajuns la el, i-am relatat, pe scurt, ceea ce mi se întâmplase şi l-am sfătuit să aibă grijă în tot ceea ce face. Nu mi s-a părut mişcat de cele spuse de mine, dar atunci nu am dat importantă acestui fapt. M-am întors cu teamă acasă şi am mers apoi la părinţii mei, care stăteau nu departe de blocul unde locuiam împreună cu familia mea şi cu soacra mea, Danita Rusu. Ajungând la casa părinţilor de pe strada H. Barbusse, numărul 12 (actualmente Traian Moşoiu), le-am relatat cele întâmplate. Îmi amintesc că ne-am rugat, după care mama mea, o persoană firavă la trup, dar de o mare forţă spirituală, ne-a spus că se va duce la colonelul Constantin Brânaş (şeful Inspectoratului Judeţean de Miliţie şi Securitate în acea perioadă), care locuia la numărul 10, în casa lipită de cea în care locuiau părinţii mei, să-i spună ce s-a întâmplat.

S-a dus în vecini, l-a găsit pe colonelul Brânaş la masă şi i-a spus: „O maşină a Securităţii a vrut sa-l calce pe băiatul meu.” După ce a ascultat-o, i-a spus doar atât: „Spuneţi-i băiatului dumneavoastră să vină la mine la birou la ora 3”. Putea, fiind gravitatea acuzaţiei, să o repeadă, dar el i-a spus sec: „Să vină la mine la 3.” Cum nu mai era prea mult până la ora 3, am rămas la părinţii mei, iar apoi, împreună cu mama mea, ne-am îndreptat spre sediul Securităţii de pe strada Vârful cu dor.

Ajungând acolo, am mers la poarta de intrare a Securităţii, unde mai intrasem în urmă cu câteva luni, când fusesem interogat de Vasilescu şi am fost îndrumat de către ofiţerul de la poartă spre biroul comandantului Inspectorului de Miliţie şi Securitate, colonelul Constantin Brânaş. Acesta m-a primit, m-a invitat să iau loc pe un scaun în faţa biroului său, iar eu am început relatarea celor întâmplate. I-am spus că în acea dimineaţă primisem un telefon de la ofiţerul Vasilescu, să mă prezint la barul de la „Zărandul”. La auzul acestora, colonelul Brânaş mi-a replicat că nu există niciun ofiţer Vasilescu în Securitatea din Arad şi că ei nu obişnuiesc să cheme persoanele cu care doresc să vorbească la baruri, ele fiind invitate la sediul Securităţii printr-o carte poştală. Am întărit cele spuse anterior prin faptul că ospătăriţa de la bar putea fi martoră. Apoi i-am relatat despre vocea auzita, spunându-i că, chiar dacă el nu crede în Dumnezeu şi în minuni, ceea ce spun este adevărul. I-am spus numărul maşinii – 1-AR-7142 – pe care el l-a scris cu cifre mari pe o foaie de hârtie.

A încercat apoi minute în şir să mă convingă că ei nu omoară oamenii şi că nu le înscenează accidente. Deoarece venisem acolo invitat prin bunăvoinţa lui şi datorită faptului că mă aflam într-o stare de mare tensiune, nu m-am simţit în stare să mă confrunt cu el. Am insistat totuşi asupra faptului că oameni de-ai lor, într-o maşină care le aparţinea, au vrut să mă omoare. Am repetat numărul maşinii şi el a început să îngroaşe numărul scris pe foaia  de hârtie aflată în faţa sa. Văzând că insist, că îi acuzam pe ei de cele întâmplate, a schimbat placa. Mi-a spus că poate exista cineva care îmi dorea moartea, un cunoscut, un vecin etc. I-am replicat că nu am niciun fel de duşman, că sunt în relaţii bune cu toată lumea şi că ar trebui să sune la Serviciul de circulaţie al Miliţiei, să întrebe cine este proprietarul acelei maşini – sa-l cheme acolo, căci astfel întreaga vină planează asupra instituţiei lor.

S-a făcut că nu înţelege ce-i spuneam şi a continuat să îngroaşe numărul maşinii scris pe foaia de hârtie. A început să-mi vorbească din nou despre faptul că ei nu bat, nu omoară oamenii, ci respectă legile în vigoare. Mi-a spus că dacă voi mai avea probleme, să mă adresez lui cu îndrăzneală, că mă va ajuta. În finalul discuţiei care a durat mai bine de o oră, i-am cerut insistent că doresc să vorbesc cu Vasilescu. „Bine, o să te caute mâine la şcoală”, mi-a spus colonelul Brânaş.

Acel Vasilescu, despre care el spusese cu puţin timp în urmă că  nu există, că ei nu au un ofiţer cu acest nume, acum exista şi urma să mă caute a doua zi! M-am întors acasă împreuna cu mama mea, departe de a fi fost lămurit în privinţa celor întâmplate.

Evident că ei nu aveau cum să-şi mărturisească vinovăţia şi să-şi ceară scuze. Dăduseră greş datorită intervenţiei lui Dumnezeu şi, chiar dacă auziseră de la mine că se petrecuse ceva supranatural, nu puteau să accepte acest lucru, să recunoască faptul că deasupra lor există o Putere şi mai mare. Nu am putut să dorm în noaptea aceea din cauza gândurilor. Mă tot frământam ce să fac. Mă simţeam ca un condamnat la moarte. Dăduseră greş de data aceasta, dar poate urmau să găsească o altă modalitate de a mă omorî. Să încerc să fug peste graniţă? Mulţi arădeni, unii pe care îi cunoşteam, făcuseră acest lucru. Mă gândeam însă că sunt cu siguranţă urmărit si, chiar dacă aş fi reusit să ajung la graniţă, acolo m-ar fi putut împuşca şi atunci ei ar fi avut o scuză pentru moartea mea.

I-am scris în acea noapte o scrisoare lui Pavel Aron, secretarul Comitetului judeţean de partid al judeţului Arad, relatându-i întâmplarea prin care trecusem. Pavel Aron era secretarul judeţenei de partid şi se vorbea de bine despre el. Era un fel de „Mihail Gorbaciov” al acelei perioade. Ştiam, totodată, că partidul era acela care avea ultimul cuvânt, că el controlează toate structurile statului. Aveam de gând să-i înmânez scrisoarea în dimineaţa următoare, înainte ca el să meargă la Consiliu. Locuinţa sa de serviciu era la câţiva zeci de metri de casa unde locuiau părinţii mei. Am amânat să i-o transmit în dimineaţa aceea, deoarece vroiam sa o rescriu şi să compun una oarecum similară şi pentru radio „Europa liberă”.

Noaptea a trecut cu greu, iar a doua zi era 15 iunie, ultima zi de şcoală. M-am dus la şcoală  cu bicicleta, din nou pe malul Mureşului, pentru a nu putea fi urmărit de vreo maşină. După încheierea tuturor mediilor la clasele la care predam, m-am dus la secretariat aşteptând un semn de la Vasilescu. Colegii au observat starea mea şi mulți m-au întrebat ce s-a întâmplat. Le-am spus pe scurt că Securitatea a încercat să mă omoare. I-am spus acest lucru inclusiv secretarei de partid pe şcoală, doamnei profesoare Octavia Hoară. Era obiceiul ca în ultima zi de şcoală să ne strângem, fie în laboratorul de chimie, fie în cel de fizica sau în cabinetul medical, pentru a sărbători încheierea anului şcolar. Aşa s-au petrecut lucrurile şi atunci, dar fără prezenţa mea, eu aşteptând un semn de la Vasilescu.

La ora 12, telefonul din secretariat a sunat şi am ridicat receptorul. La telefon era o voce cunoscută. Cea a lui Vasilescu. Dorea să vorbească cu Cristian Moisescu. I-am răspuns că eu sunt la telefon. Mi-a cerut să ne întâlnim undeva să discutăm. I-am răspuns că dacă doreşte să vorbească cu mine, să vină în locul pe care eu îl stabilesc, deoarece dacă cu o zi înainte nu a reuşit să mă omoare, nu o să-i ofer acum şansa. I-am spus că ne putem vedea la ora 13 pe malul Mureşului în dreptul străzii mele, strada Ineului. Am plecat apoi, din nou pe malul Mureşului, spre casă şi, la ora 13 fix (îmi amintesc cum băteau clopotele de amiază, la postul de radio Budapesta, pe care îl ascultau vecinii mei), am urcat treptele spre mal. Acolo mă aştepta Vasilescu. Mi-a spus că a rămas uimit de cele pe care i le-am relatat comandantului Brânaş. Deoarece eram foarte obosit şi iritat, i-am vorbit pe un ton foarte hotărât. I-am spus că nu înţeleg de ce au recurs la acea formă de a mă lichida. Eram eu oare chiar atât de periculos pentru statul socialist? Mi-a replicat că am stilul şi vocabularul postului de radio „Europa liberă”.

După un schimb de replici, i-am spus că am povestit cele întâmplate mai multor rude şi prieteni, la care Vasilescu a luat o poziţie rigidă şi mi-a spus pe un ton autoritar, milităresc: „În numele poporului, vă ordon să-mi spuneţi imediat numele acestor persoane!” M-am uitat la el cu un amestec de compătimire şi dispreţ şi i-am spus că am de gând să spun tuturor celor pe care îi voi întâlni despre ceea ce au vrut ei să-mi facă. L-am salutat sec şi i-am întors spatele, îndreptându-mă apoi spre casă. Nu l-am mai văzut după acea întâlnire decât o singură dată în faţa gării din Arad, fără a mai discuta însă. Am bănuiala că după Revoluţie a plecat din Arad, probabil în oraşul natal, Ploieşti şi posibil să fi activat acolo în noul S.R.I.

Oricum, sunt convins că domnul colonel Constantin Brânaş îi ştie adevăratul nume (posibil numele de botez fiind Vasile, iar cel de familie cine ştie cum). Cred că ar fi un martor interesant, care ar putea deschide un culoar spre acea activitate secretă a celor care formau echipele de execuţie (criminali din închisori, cărora li se promitea, probabil, fie libertatea, fie condiţii mai bune, dacă executau ordinele; puteau fi însă şi securiştii sadici).

Mi-am ţinut promisiunea făcută lui Vasilescu de a povesti cât mai multor persoane despre ceea ce a încercat Securitatea să-mi facă. Era, într-un fel, garanţia mea, felul meu de a mă proteja, pentru ca ei să nu mai încerce într-un mod sau altul să mă suprime. Sunt convins că acest lucru i-a deranjat foarte mult pe cei de la Securitate şi că doreau să-mi pună pumnul în gură, să mă facă să nu mai vorbesc despre ei.

Asa că în 7 aprilie 1983 …

… Va urma …


 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s