Mărturia fratelui Cristian Moisescu, Partea a II-a. Încercarea de racolare a mea, ca spion, de către căpitanul de securitate Peter Andrei

Vreau să mulțumesc fratelui Radu Oprea, care mi-a trimis mărturia fratelui Cristian Moisescu. Cred că este momentul cel mai potrivit pentru a afla cât mai multe despre acest frate deosebit.

Este trist faptul că de cele mai multe ori, aflăm lucruri atât de frumoase despre unii oameni, doar după plecarea lor dintre noi…

Dar, haideți să-l ascultăm pe Cristi, cu această mărturie deosebită.

Mike Olari



tn-moisescu-bicicleta2O mărturie a lui Cristian Moisescu 

Încercarea de racolare a mea, ca spion, de către căpitanul de securitate Peter Andrei

Partea a II-a

Vizitele  pe care le-am primit în zilele după 14 iunie:

 În acele zile pline de tensiune pentru mine, pe lângă tot ce mi s-a întâmplat, am avut parte şi de nişte vizite ciudate din partea unor persoane asupra cărora plana suspiciunea că ar colabora cu Securitatea. Aceste persoane nu mă vizitaseră niciodată până atunci acasă şi dintr-o dată s-au arătat foarte interesante de cele întâmplate mie. Bănuiesc că fuseseră trimise de cei de la Securitate pentru a vedea reacţia mea la cele întâmplate şi să o raporteze apoi. Este vorba de un coleg de-al meu, presupus informator, şi de o doamnă asistentă şefă la Spitalul Judeţean.

A mai fost şi o altă discuţie ce a avut loc în apa Mureşului cu un ofiţer de securitate pe care îl cunoşteam, având prieteni comuni.Mi-a transmis că vrea să vorbim la Mureş, lângă noi. Vremea era foarte frumoasă şi apa Mureşului deosebit de caldă pentru acea perioadă a anului. Am intrat în apă până la piept şi acolo i-am relatat cele întâmplate. Părerea mea este că a fost şi el trimis să vadă ce gândesc, ce pun la cale, cum reacţionez. Nu cred că discuţia din apele Mureşului să fi fost întâmplătoare. Nu cred că un ofiţer de securitate şi-ar fi riscat funcţia şi chiar viaţa pentru mine.

Discuţia cu Titi P.

După cum am mai relatat pe scurt înainte, în după amiaza zilei de 14 iunie, imediat ce am ajuns acasă, printre primele impulsuri a fost acela de a mă duce acasă la Titi P. să-l avertizez. Eram sincer îngrijorat de soarta lui. Mi s-a părut foarte calm şi părea că nu crede ce îi spun. Nu a reacţionat la minunea care s-a petrecut cu mine, deşi uneori, în trecut, părea foarte interesat de lucrurile spirituale. Rememorând mai apoi toate evenimentele, discuţiile avute, am avut o revelaţie: Titi P. nu era străin de ceea ce mi se întâmplase. Nu l-am mai invitat la noi acasă, dar într-o zi l-am întâlnit în apropierea blocului nostru (locuia nu departe de Sala Polivalentă, într-un bloc de pe strada Călimăneşti) şi am avut cu el o discuţie foarte directă, în care l-am acuzat că făcuse şi el parte din acel plan de lichidare a mea. Nu a încercat să se disculpe, sau să aibă o reacţie normală, să mă liniştească, sau să mă încurajeze. Nimic din toate acestea. L-am văzut atunci cam încurcat. Am auzit mai apoi că a plecat în Franţa, la Paris, iar nu după multă vreme au plecat şi soţia şi fiica sa, inclusiv soacra lui, din Cuvin. Plecarea întregii familii mi s-a părut extrem de suspectă. Cunoşteam şi auzisem la „Europa liberă” despre atâtea cazuri în care familiile celor plecaţi au stat despărţite ani de zile.

Ajuns la Paris, şi-a deschis o librărie, „Mioriţa”, implicată în nişte scandaluri legate de antisemitism. Mai apoi activitatea sa a fost scandalos legată de colaborarea sa cu Roger Garaudy,  care iniţiase o mişcare ce răspândea literatură cu un profund caracter antisemit. Am găsit recent pe internet o informaţie despre el că şi-a construit o vilă nu departe de comuna Pietroasa (acolo unde eu fusesem obligat să-mi continui clasa a VI-a, când tatăl meu fusese arestat). L-am întâlnit prin anii ’90 pe când urcam spre Padiş, în Apuseni. Era într-o maşină de teren şi am avut acolo, în drum, o scurtă discuţie. Oamenii din împrejurimi îi spuneau „profesorul”. Vila lui a apărut într-un scandal mediatic, deoarece avea pe frontispiciul ei zvastica nazistă. Eu am o vorbă în legătură cu astfel de persoane, mă refer la cele amintite în aceasta mărturie: Urmăriţi destinul lor! Dumnezeu nu Se lasă batjocorit la nesfârşit. Dar, în acelaşi timp, El îi iartă şi îi primeşte pe cei care se căiesc şi se întorc la El.

15 iunie – După întâlnirea cu Vasilescu pe malul Mureşului

După ce am intrat în casă, am primit un telefon de la tatăl meu, care, cu o voce plină de bucurie, mă chema să vin de îndată la el. I-am spus că nu mă simt bine, că sunt extrem de obosit, că nu mai aveam curajul să mai ies pe strada. Mă gândeam că Securitatea ar putea să trimită un criminal plătit de ei să mă înjunghie şi să se spună că am fost tâlhărit sau aşa ceva. Tatăl meu a insistat însă să vin la el numaidecât, deoarece avea să-mi arate ceva cu totul remarcabil. Deşi nu aveam chef deloc, am mers la casa unde locuiau părinţii mei, la familia Aurelia şi Dumitru Sida, care arătaseră multă dragoste şi înţelegere pentru familia noastră. Aurelia Sida era sora mamei mele. De la reîntoarcerea noastră din Muscel, unde pe la începutul anilor ’50 se refugiase tatăl meu pentru a nu fi arestat de Securitate, am fost primiţi şi ni s-a oferit dragoste şi găzduire deşi eram 6 persoane, doi adulţi şi patru copilaşi. Puţini ar fi fost în stare de un astfel de gest!

Am ajuns la ai mei şi tăticul meu, care lucra mereu aplecat peste manuscrisele şi notiţele sale, cu Bibliile sale de tot felul: Vechiul Testament în originalul ebraic; Noul Testament în originalul grec, traducerile Bibliei în germană, franceză, m-a primit cu un zâmbet radios.

„Vino să vezi ce am descoperit!” mi-a spus el. Nu prea aveam chef să aud de noi descoperiri, dar l-am ascultat. M-a întrebat încă o dată care era numărul maşinii care mă urmărise. I l-am repetat (i-l spusesem cu o zi înainte, când am venit la ei).

„Tati, Dacia cea albă avea numărul de înmatriculare 1-AR-7142’’.

„Vino să vezi ceva cu totul deosebit’’ mi-a spus el.

A scris şi el cum scrisese şi colonelul Brânaş cu o zi înainte pe o foaie de hârtie albă, numărul maşinii, dar fără 1-AR , doar 7142. M-a întrebat: „Care este cel mai mic număr cu cinci cifre din care se poate scădea acest număr?”

I-am spus: „10 000”. Şi el a scris această cifră deasupra lui 7142.

10 000

7 142

2 858

 

Mi-a cerut să fac operaţiunea de scădere: 2 din 10 = 8,   4 din 9 = 5,  1 din 9 = 8, iar  7 din 9 = 2, deci 2858! Mi-a arătat apoi planşa cu cercul divizat septimal (pe care eu o păstrez acum cu mult drag) şi numărul care corespundea ultimului vârf al stelei lui David, era 2858! 

Pg. 30 – Planşa cu cercul divizat septimal

VOI SPUNE CEVA ÎN PLUS DESPRE semnificaţia lui 2858

Ştiam, desigur, de la el şi din cărţile sale („Taina Tainelor din Piramida lui Keops” şi „Armonia Universală”) importanţa numărului 286 – aici sub forma lui 285,8, număr care Îl reprezintă în mod simbolic şi numeric pe Isus Hristos. Într-o clipă, parcă m-am scuturat de toată teama, de toată teroarea. Era ceva similar cu convertirea apostolului Pavel, cu solzii care i-au căzut de pe ochi! Mi-am zis: „Dacă Dumnezeu Şi-a pus amprenta, numărul Său şi pe acest amănunt legat de încercarea lor de a mă ucide, atunci pot să fie milioane de securişti care încearcă să mă suprime; dacă Dumnezeu este cu mine, Şi-a arătat îndurarea faţă de mine şi de familia mea, atunci cine poate să I se împotrivească?’’ Am plecat acasă alt om, căruia i se luase o grea povară de pe inimă. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi primit această clarificare – puteam să mă îmbolnăvesc grav, să mă dereglez psihic, mai ales că în zilele următoare securiştii m-au sunat repetat la telefon în plină noapte, şi auzeam în receptor doar nişte horcăituri ca ale unei persoane care este strangulată. De asemenea, îşi parcau maşina cu numărul 1-AR-7142 fie în faţa blocului, fie în apropierea lui, pentru a mă intimida şi stresa şi mai tare.

Stresul prin care am trecut a făcut să se reverse în trupul meu tot felul de toxine şi, timp de aproape un an, mi-am simţit trupul ca şi otrăvit, având o durere surdă, constantă, mai ales în picioare şi mâini. M-am gândit mai apoi că nimic nu este întâmplător în lumea aceasta. Toate îşi au rostul în Cosmosul creat de Dumnezeu. Cred că Dumnezeu a vrut să mă lase în viaţă, avertizându-mă într-un mod miraculos. Pe părinţii mei, moartea sau, în cel mai bun caz, schilodirea mea, i-ar fi îndurerat peste măsură. Şi aşa avuseseră parte de atâtea încercări în viaţă! Al doilea motiv, cred eu, este că am fost într-un fel „ştampilat” cu acest număr 2858, număr piramidic esenţial, pentru a mă responsabiliza să continui cu forţele mele, cu capacitatea mea, lucrările tatălui meu, care Îl proslăvesc pe Isus în Marea Piramidă a lui Keops. După experienţa cu numărul 2858, am redevenit Cristian Moisescu, dar cu un mare plus care începea atunci să lucreze în mine.

La întoarcerea mea acasă de la părinţii mei, m-am urcat pe bicicletă şi am renunţat de atunci, prin credinţă, să mai merg cu bicicleta pe trotuar. Toată teama dispăruse. Scrisoarea pregătită pentru domnul secretar Pavel Aron nu am mai transmis-o, gândindu-mă că astfel aş reduce din importanta intervenţiei lui Dumnezeu în această întâmplare. La fel s-a întâmplat şi cu scrisoarea pregătită pentru a fi trimisă postului de radio „Europa liberă”. Deşi Securitatea parca maşina respectivă, Dacia cu numărul 1-AR-7142, fie în faţa blocului unde locuiam, fie la mică distanţă de bloc, nu-mi mai păsa câtuşi de puţin.

De două ori în perioada 15-30 iunie 1982, pe când mergeam cu bicicleta pe carosabil de la şcoala mea spre casă pe bulevardul Lenin (actualmente bulevardul V. Milea), cei de la Securitate, care mă urmăreau şi se pare că îmi ştiau tot programul şi traseul pe care mergeam, au încercat să mă streseze şi mai tare. Cei care se aflau în maşină, pe când erau la circa 15-20 de metri de mine, s-au prefăcut că vor să intre în mine. Au tras spre stânga înspre partea străzii pe care mergeam, dar când au ajuns la câţiva metri, au revenit pe sensul lor de drum. Nu am schiţat niciun gest de teamă şi mi-am continuat drumul, uitându-mă la ei zâmbind şi făcându-le chiar un semn prietenesc cu mâna. Am mai văzut apoi acea maşină prin oraş şi chiar am fotografiat-o, pe când era parcată. Am aflat mai apoi ca era în subordinea unui anume Gheorghe Costea,  şeful departamentului de filaj al Securităţii.

Percheziţia din  7 aprilie 1983 

După cum am relatat mai înainte, faptul că povestisem multor persoane despre încercarea Securităţii de a mă asasina  i-a iritat foarte mult pe cei de la Securitate. Trecuse aproape un an de la evenimentele din 14-15 iunie şi în seara zilei de 6 aprilie 1983, am fost sunat de către Geta P., soţia lui Titi P. (între timp lui i se dăduse voie să plece în Franţa, sau a fost trimis acolo cu o misiune). Deşi eram, de acum, convins că Titi P. a avut un rol important în acţiunea Securităţii din urmă cu un an, m-am dus la ei acasă. Acolo, pe lângă Geta, se afla un domn pe care îl mai întâlnisem în relaţia cu Titi P., care se numea Geo (George) Iordache, de loc din Cuvin, judeţul Arad. Geo mi-a relatat, mai apoi, că mama lui Geta P., care era tot din Cuvin, l-a chemat de urgenţă la ea în acea seară pentru că avea de rezolvat nişte probleme foarte importante. Desigur că Securitatea avea nevoie de un martor care să asiste la acel eveniment. Tot Geo mi-a relatat că la aproximativ o săptămâna după acel incident, a fost obligat de către un ofiţer de Securitate să dea o declaraţie în legătură cu cele petrecute atunci.

Aşadar, în prezenţa acestui domn, Geta P. mi-a înmânat mai multe foi de hârtie făcute sul, care, spunea ea, era lucrarea de diplomă a soţului ei. Mi-a spus că încercase să i-o trimită prin postă, dar pachetul se pierduse şi că acele foi pe care mi le înmânase erau ultima copie a lucrării de  care soţul ei avea mare nevoie în Franţa.Geta P. ştia, fie de la soţul ei, fie de la Securitate, că obişnuiam să fac fotocopii după diverse materiale. Mi-a cerut să-i fac fotocopiile cât mai urgent posibil. Am luat sulul şi am plecat acasă. Ajuns acasă, am desfăcut sulul care era înfăşurat într-o foaie de hârtie puţin mai mare şi, spre surprinderea mea, am găsit un pamflet incendiar la adresa lui Ceauşescu. Acesta era numit chiar de la început „cizmarul din Scorniceşti”, apoi „dictator”, etc. I-am arătat soţiei mele, Liliana, textul şi ne-am dat seama că am căzut într-o cursă. Mi-am propus să merg şi să arunc sulul cu respectivul material pe balconul apartamentului familiei P., dar, deoarece era deja întuneric şi o vreme urâtă, am hotărât să o fac a doua zi dimineaţa devreme. M-am gândit să arunc sulul fie la lada cu gunoi de lângă blocul nostru, fie în Mureş, dar mă temeam că Geta P. m-ar fi putut trage la răspundere pentru pierderea materialului.

Am rulat foile şi le-am strâns la capete de parcă sulul nu fusese desfăcut, apoi am  lăsat sulul pe masa din bucătărie, cu gândul să mă ocup de el în dimineaţa următoare şi am mers la culcare. A doua zi dimineaţă, după ce fetitele noastre Ariana şi Alciona au plecat la şcoală, am auzit soneria de la intrare. M-am dus la uşă şi când am deschis-o, în faţa mea, se aflau cinci persoane a căror identitate  „după vorbă, după port’’ nu trebuia să o mai ghicesc. Mi-au arătat un mandat de percheziţie în care, spuneau ei, sunt acuzat că deţin aur şi valută, deţinerea cărora era interzisă prin lege, în acele timpuri de tristă amintire. Le-am spus că nu deţin nici aur şi nici valută, dar, deoarece am avut probleme grave cu Securitatea, nu le voi permite să intre în apartament singuri, deoarece, aşa cum frecvent se întâmplase prin anii ’50, cei care veneau în percheziţii, introduceau chiar ei în casele percheziţionate obiectele interzise prin lege – pistoale, cârti interzise etc.  pentru a incrimina persoana vizată de ei. Le-am cerut să găsească din blocul nostru cel puţin doi martori, care să asiste la percheziţie. Ştiam despre acest drept pe care îl are o persoană percheziţionată de la tatăl meu şi acest mic răgaz mi-a oferit prilejul să mă pot întoarce spre soacra mea, care se trezise şi ea şi stătea în spatele meu la uşa puţin întredeschisă, fără să fie văzută de securiştii care nu mă slăbeau din ochi.

M-am întors, aşadar, spre soacra mea şi i-am şoptit un singur cuvânt: „Sulul.” Soacra mea, femeie inteligentă şi cu mult simţ practic, s-a îndepărtat uşor de lângă uşă şi s-a dus în bucătărie, a luat sulul de pe masă şi l-a ascuns sub halatul ei, la subsuoară. Între timp, securiştii au găsit doi martori: pe doamna Maria Ardelean, vecina din apartamentul de vis-à-vis şi pe tânărul Dan Novacovici. Au intrat cu toţii în casă şi au început percheziţia, care a durat până la ora 13. Au răscolit întreg apartamentul şi nu au găsit nimic din ceea ce căutau. Evident că nu era vorba nici de aur, nici de valută, scopul venirii lor era sulul cu pricina, care se afla sub braţul soacrei mele, perfect mascat de halatul de casă pe care-l purta. Au pus într-un maldăr tot felul de cârţi religioase, cele mai multe aduse ilegal din străinătate şi distribuite de noi tot ilegal în acea perioadă în care astfel de materiale erau considerate extrem de periculoase. Cei care veneau în România din Occident spuneau că la graniţa prima întrebare care li se punea era: „Aveţi arme? Biblii?’’

Era acolo, la vedere „Umpleţi vidul” a lui Nicolae Ionescu (de fapt, autorul era Richard Wurmbrand), biblii, dar şi fotocopiile unor albume ale lui Mihai Stănescu care fuseseră scoase din circulaţie pentru finul mesaj anticomunist. Au mai pus pe mormanul de cărţi şi nişte reviste „Cinema” pe coperta cărora apărea cuplul Ceauşescu. Fetiţele mele, Ariana şi Alciona, mari amatoare de „prelucrat” astfel de fotografii, le făcuseră cu carioca coarne, urechi de măgar, ochi bulbucaţi, dinţi de strigoi, etc. Mi-am zis, în sinea mea, că simpla prezenţă a acestor „documente” ar fi suficientă pentru a mă aresta. Văzând că nu găsesc ceea ce căutau, mă tot întrebau unde îmi ţin aparatele foto, aparatele de mărit, etc. Le-am spus că le am în boxa din subsolul blocului şi imediat mi-au cerut să mergem acolo. Dar nici acolo nu au găsit ce căutau.    Am mers apoi însoţit de securişti la apartamentul părinţilor mei de pe strada H. Barbusse numărul 12, unde nu prea au avut ce găsi. Tăticul îşi ascundea cu multă grijă manuscrisele la care tot trudea de la ieşirea din închisoare. A avut trista experienţă ca la percheziţia când a fost arestat i s-au confiscat 28 manuscrise dactilografiate gata de tipar, pe care nu le-a mai primit niciodată. Am aflat mai apoi, cercetând documentele de la C.N.S.A.S., că acestea au fost distruse de către Securitate imediat după primul proces, deşi erau considerate probe incriminatorii.

Ne-am întors la noi la apartament şi, cum se făcuse târziu, (trecuseră multe ore de la începutul percheziţiei), securiştii s-au apucat să completeze procesul verbal de percheziţie, în care au fost nevoiţi să scrie negru pe alb, că nu s-a găsit nimic din cele invocate ca motiv al percheziţiei. Procesul verbal a fost semnat de către securişti, de către cei doi martori şi de mine. Un moment amuzant a fost acela în care fetiţele mele, care erau în clasa a II-a, au sosit de la şcoală, imediat după ora 12, însoţite de mama mea.

Ariana, care ne uimea adesea cu vorbele ei de duh, a intrat în casă şi, văzându-i pe cei cinci securişti la lucru şi mormanul de cărţi şi obiectele răspândite prin toată casa (aceştia nu s-au mai ostenit să le pună la locul lor), a exclamat: „Nenii aceştia au venit să-mi caute stiloul?” Cu o seară înainte îşi pierduse pe undeva, prin casă, stiloul la care ţinea mult şi nu reuşise să-l găsească. Încheind procesul-verbal de percheziţie şi misiunea ingrată fără niciun rezultat, cei cinci securişti, împreună cu cei doi martori au părăsit apartamentul. Primul lucru, după plecarea lor, a fost să-i cer soacrei mele să scoată sulul de sub halat, gândindu-mă acum că el trebuia să dispară definitiv. Am luat sulul şi l-am pus în sertarul cu lingurile de lemn, din dulapul din bucătărie. De abia terminasem această manevră, nu trecuseră decât câteva minute de la plecarea „oaspeţilor”, că ne trezim cu uşa de intrare dată în lături cu putere şi doi indivizi cu un aer fioros, urmaţi de o parte din cei cinci securişti, s-au năpustit peste noi. Au împins-o, pur şi simplu, pe soţia mea Liliana, în bucătărie, unde au înghesuit-o într-un colt şi au început să urle la ea, ameninţând-o. Pe mine m-au lăsat în camera de zi, de unde îi auzeam strigând la soţia mea.

Ofiţerul care era cu mine, în camera de zi (ulterior am aflat că era colonelul de securitate Moţ Ioan) s-a răstit la mine, zicându-mi:

„Unde este documentul?”

Am făcut pe naivul, răspunzându-i:

„Ce fel de document? Nu ştiu la ce vă referiţi.”

Colonelul Moţ: „Nu fă pe prostul. Scoate-l imediat.”

Atunci, cu seninătate în privire şi glas, îndreptându-mă spre bucătărie şi scoţând din sertar sulul de hârtie, i-am spus: „Căutaţi acest document? Este vorba de aceste foi?” L-a luat şi apoi s-ă răstit la securiştii care făcuseră percheziţia, făcându-i dobitoci, pentru că nu au fost în stare sa-l găsească. Apoi m-a dus în camera de zi şi mi-a pus în faţă o foaie de hârtie albă şi un pix şi a început să-mi dicteze o declaraţie.

„Subsemnatul Cristian Moisescu, fiul lui Vasile Moisescu,… etc., etc., s-a găsit la mine un manuscris dactilografiat de… (şi a făcut o pauză)… atâtea pagini…”

Dumnezeu mi-a dat înţelepciunea să nu cad în plasa întinsă de colonelul Moţ şi i-am spus că nu ştiam câte pagini are manuscrisul, deoarece nu l-am desfăcut (Dumnezeu să mă ierte pentru minciuna spusă!). S-a consultat, în şoaptă, cu celalalt ofiţer, despre care am aflat că se numea Pribac, şi apoi m-au pus să închei declaraţia, au luat-o şi au părăsit cu toţii apartamentul. Am răsuflat uşurat şi I-am mulţumit lui Dumnezeu de felul în care El rezolvase şi această problemă, în care în naivitatea mea, să nu spun prostia mea, intrasem. Trebuia să-L întreb pe El, înainte de a merge la Geta P., să-mi călăuzească El deciziile. Am aflat mai apoi că s-a discutat la Securitate, dacă trebuia să fiu arestat sau nu. Faptul că nu aveau probe suficiente – procesul verbal cu martori, fusese semnat fără nicio învinuire, declaraţia mea că nu am deschis sulul şi că nu ştiam ce conţine, m-au salvat.

Şi, bineînţeles, nemărginita îndurare a lui Dumnezeu.Doresc să închei cu o relatare care arată misterioasele căi ale lui Dumnezeu descoperite în vieţile noastre.

La începutul anului 1984, când şi pâinea era pe cartelă, fiind raţionalizată, mă întorceam acasă de la şcoală, trecând, cum făceam de obicei la sfârşitul săptămânii, pe la brutăria din Aradul Nou, gestionată de familia Iacob, care mă preţuiau în mod deosebit, eu fiind profesorul multora dintre copiii lor. Pâinile se dădeau doar celor care erau membri ai cooperativei agricole din Aradul Nou, iar o bună parte mergea la Hotelul şi Cantina partidului de pe strada Horia. Ca o împlinire a promisiunii lui Dumnezeu pe care o primisem în 14 iunie 1982, din aceste pâini de cea mai bună calitate aveau parte şi membrii familiei mele, inclusiv părinţii mei, Vasile şi Sânziana Moisescu. Le aduceam la fiecare sfârşit de săptămână o pâine mare albă, un mic prinos al recunoştinţei pentru tot ce făcuseră pentru noi. La aceasta mă gândeam îndreptându-mă spre casa părinţilor cu preţioasele pâini, una pentru ei, cealaltă pentru familia mea, fiecare pusă într-unul din cele două scăunele împletite ca două coşuleţe unde le puneam pe Ariana şi Alciona când le duceam cu bicicleta. Mi-a venit atunci în minte promisiunea pe care mi-o făcuse Dumnezeu prin textul din Isaia 51:12-14, în care se spunea: „…şi nu va duce lipsă de pâine’’.

În 1982, după încercarea Securităţii de a mă omorî, nu le-am povestit părinţilor despre acest amănunt, deoarece eram într-o stare de mare stres, dar acum, după trecerea unei perioade de timp, le-am povestit pe larg despre versetele pe care le primisem în acea zi de 14 iunie 1982. Le-am spus despre promisiunea care se împlinise – eu eram în viaţă şi nu duceam lipsă de pâine – şi încă ce mai pâine !… din care se înfruptau şi mai marii Aradului. După ce am încheiat, fără a scoate  un cuvânt, mama s-a dus şi a venit cu Biblia ei şi a deschis-o la Isaia capitolul 51. Versetele 12-14 erau subliniate şi în dreptul lor era trecută data de 17 februarie 1958, ziua de naştere a mamei mele. Deoarece în 18 februarie urma să aibă loc la Tribunalul Militar din Timişoara procesul lotului Moisescu, mama mea, Sânziana a deschis Biblia la întâmplare, fiind vorba de un eveniment cu totul special. Era promisiunea pe care Dumnezeu i-o dăduse de ziua ei, cu o zi înaintea procesului care a avut loc la Tribunalul Militar din Timişoara.

Versetele erau exact aceleaşi cu cele primite de mine în 14 iunie 1982. Si în cazul mamei mele textul se potrivea perfect cu starea în care se afla tatăl meu, care a intrat în sala de judecată alături de tovarăşii lui în zeghe şi cu  lanţuri la mâini şi la picioare, ca nişte criminali. Pedepsele date au fost deosebit de aspre. Tatăl meu, Vasile V. Moisescu, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi ar fi trebuit să iasă din închisoare după 25 de ani, în 1984 exact în ziua de 17 februarie, ziua de naştere a Mamei mele.

(12.) „Eu, Eu vă mângâi. Dar cine eşti tu, ca sa te temi de omul cel muritor, şi de fiul omului, care trece ca iarba

(13.) şi să uiţi pe Domnul care te-a făcut, care a întins cerurile şi a întemeiat Pământul? De ce să tremuri necontenit toată ziua, înaintea mâniei asupritorului, când umblă să te nimicească? Unde este mânia asupritorului?

(14.) În curând cel încovoiat sub fiare va fi dezlegat; nu va muri în groapă şi nu va duce lipsă de pâine.

Aceste versete i-au dat mamei mele puterea şi răbdarea să aştepte împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu. Tatăl meu a fost graţiat împreună cu mulţi alţi deţinuţi politici şi de conştiinţă în iulie 1964. Fapt cu totul remarcabil este că de  ziua ei, în 17 februarie 1984, exact la împlinirea a 25 de ani de la proces (18 februarie 1959) şi de la promisiunea primită din partea lui Dumnezeu cu acea ocazie, a primit un telefon de la buna sa prietenă Sida Caciora, care a adăugat felicitărilor sale versetele 12-14 din Isaia 51, fără să fi ştiut că acestea mai fuseseră date de Dumnezeu cu mulţi ani în urmă. Promisiunea se împlinise şi încă înainte de termen!

Si acestea sunt doar marginile căilor Sale, şi numai adierea lor uşoară ajunge până la noi!

Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?

Iov capitolul 26.14

Cristian Moisescu

 

Un comentariu

  1. Impresionant!
    Deși am cunoscut o parte din evenimentele relatate, chiar de la Cristi Moisescu, m-am bucurat să descopăr într-o imagine mai de ansamblu modul minunat în care Dumnezeu a purtat de grijă familiei Moisescu. Dumnezeu să le mângâie așa cum numai El știe pe Liliana, Ariana și Alciona.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s