„Alo Centrala”

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier.
Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete.
Receptorul stralucitor atarna intr-o parte.
Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.
Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare.
Numele ei era „Alo Centrala” si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie.
Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul.
Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.
Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara. Telefonul!
Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. „Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu.
Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: „Centrala.”.
– „Mi-am ranit degetul…” – m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
– „Mamica ta nu este acasa?”- urma intrebarea.
– „Nu este nimeni acasa in afara de mine…”- am bolborosit.
– „Iti curge sange?” – m-a intrebat vocea..
– „Nu ” – i-am raspuns. „M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau…”
– „Poti sa deschizi racitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.
– „Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel ” – spuse vocea.
Dupa aceea am inceput sa chem „Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie
iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . .. M-a ajutat si la matematica.. .
Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.
A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat „Alo Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca.
Am intrebat-o, „De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseasca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii? ”
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet,
„Wayne, tine minte intotdeauna, ca mai sant si alte lumi in care se poate canta.”
Alta data la telefon, „Alo, Centrala!”
„Centrala.” – mi-a raspuns vocea cunoscuta. „Cum se scrie cuvantul fix? ” – am intrebat-o.

Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest.
Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea…
„Alo Centrala ” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa.
N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.
Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni …
Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela.
Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, Alo,Centrala, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.
Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle . Aveam o jumatate de ora intre avioane.
Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul
operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:”Alo Centrala!”
Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. „Centrala.”
Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: „Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix? ” … O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, „Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum.”
Am ras, „Deci tu esti, intr-adevar, ” – i-am spus. „Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea.”
„Iar eu ma-ntreb,” – zise ea, „daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi…”
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora. „Cu placere,” – mi-a spus ea. „Intreaba de Sally.”

M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la „Informatii” . Am intrebat de Sally.
„Sinteti un prieten?” – m-a intrebat.
„Da, un foarte vechi prieten… Wayne …”
„Imi pare rau sa-ti spun asta,” – mi-a spus ea. „Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani,
pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma.”
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, „Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?”
„Da.” – i-am raspuns.
„Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta… L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc.”
Mesajul ei era, „Spune-i ca sint si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer.”
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally . . .

Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva.
A cui viata ai atins-o astazi?!
FamToFam

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s