Iosif Țon-Scrisoare deschisa către Patriarhul Bisericii Ortodoxe.



Draga Mike

Am fost inspirat de Domnul sa incep o actiune prin care sa declansam Reforma in ortodoxia Romana.

Am trimis o scrisoare publica Patriarhului si am trimis-o spre cunoastere tuturor episcopilor si mitropoliţilor.

Am publicat-o si pe platforma mea.

Acum ti-o trimit si tie cu rugamintea sa o raspandesti cat poti mai mult.

Cu multumiri,

Iosif Ţon

–––––––––––––––––––––––––––

                               Scrisoare deschisă

                   adresată Preafericitului Daniel,

              Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


Vă scriu cu tot respectul cuvenit înaltei funcţii pe care o deţineţi şi cu toată consideraţia pentru studiile strălucite pe care le-aţi făcut în tinereţe şi pentru experienţa ecumenică deschizătoare de largi orizonturi pe care o aveţi. Desigur, aş putea continua cu înşirarea calităţilor şi a realizărilor Preafericirii voastre. Voi mai aminti unele dintre ele pe parcursul acestei scrisori.

Tocmai am terminat de recitit cartea scrisă de mentorul dumneavoastră, Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, publicată în 2004. O laudă mai înaltă a spiritualităţii şi a trăsăturilor de caracter ale poporului român nu putea fi imaginată. Ca român şi ca fost profesor de limba şi literatura română nu pot să nu fiu decât încântat de această carte. Mi-ar face mare plăcere să pot spune că Dumitru Stăniloae are dreptate. Şi că are dreptate mai ales în concluziile sale.

Îmi permit să citez din carte:

„Zâmbetul, deşteptăciunea, bunătatea, frumuseţea sărbătorească a unei armonii superioare sunt forţele caracteristice pe care românul le pune în luptă cu răul, de care se foloseşte pentru rezolvarea problemelor grele ale vieţii, mai ales când ele sunt ridicate de cei răi, vicleni şi egoişti” (p. 15).

Autorul adaugă imediat că „spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai prin persistenţa lui din vremuri imemoriale în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi al creştinismului ortodox” (p. 16).

Ni se face apoi o comparaţie între poporul român şi alte popoare:

„America a realizat progrese uriaşe, dar mai mult pe linia tehnicii. Franţa, la fel, dar mai mult pe linia lucidităţii intelectuale şi a eleganţei clare a formelor. Germania tot aşa, dar pe linia unui spirit de organizare metodică şi de aprofundare filosofică a lealităţii. India de asemenea, dar mai mult în intuirea unităţii profunde a realităţii. Poporul englez ţine echilibrul între ideologii, dar nu le sintetizează. Poporul român a realizat şi este chemat să realizeze, într-un echilibru dinamic, o sinteză largă, intimă şi integral umană între toate trăsăturile şi aspiraţiile fiinţei umane, dezvoltându-le pe toate prin folosirea dezvoltării unora sau altora de către alte popoare şi modelându-le pe toate prin intercondiţionarea lor şi prin topirea lor în sinteza românească” (p. 129).

Având în vedere această superioritate românească, este normal să ne întrebăm cu ce scop ne-a adus destinul până la această culme. Iată răspunsul Părintelui Stăniloae:

„Ni se pare că aceasta este destinaţia poporului român, să păzească şi să dezvolte un umanism de o sinteză şi de o sensibilitate superioară, în drumul de progres pe care are să-l parcurgă împreună cu toate popoarele. Acesta poate fi aportul lui de neînlocuit şi de mare preţ în dezvoltarea umanităţii… Spiritualitatea noastră poate da Occidentului forţa, iar Orientului claritatea unui adevărat umanism, care să se folosească şi de luciditatea Occidentului şi de elanul generos şi inepuizabil al Orientului” (p. 130).

În capitolul de sinteză finală, Dumitru Stăniloae  scrie că această spiritualitate  îşi are „ca fundament al ei credinţa creştină trăită într-un mod propriu şi unitar din moşi-strămoşi…” şi că poporul român, prin faptul că îşi numeşte credinţa „legea strămoşească”, afirmă trăirea în credinţa creştină „de la începuturile existenţei sale, care coincide cu timpul apariţiei creştinismului şi al răspândirii lui prin Apostolii lui Iisus Hristos” (p. 201).

 Cartea se încheie cu repetarea chemării pe care o are poporul român în vremea noastră:

„Toate acestea reprezintă un program pentru înnobilarea reală a omului. Şi numai în comuniunea bucuroasă cu alţii, cum este practicată de poporul român, se înnobilează omul” (p. 204).

Preafericite Patriarh Daniel,

În cercurile neoprotestante din România, circulă în ultimii zece ani mai multe profeţii potrivit cărora în ţara noastră se va produce o mare trezire spirituală, care de la noi se va răspândi în Europa de apus şi va produce o reîntoarcere la Dumnezeu a popoarelor atât de secularizate şi înstrăinate de Dumnezeu din ţările apusene. Cunoscând bine forţa de care dispun aceste culte, care numără doar în jur de cinci sute de mii de oameni, m-am întrebat dacă există în ele potenţialul unei acţiuni atât de gigantice care să producă o renaştere spirituală a Apusului.

Apoi mi-a venit gândul: Dar dacă Dumnezeu vrea ca Biserica Ortodoxă Română să fie instrumentul convertirii popoarelor pierdute ale Europei apusene?!

Atunci am avut ideea de a reciti cartea lui Dumitru Stăniloae şi acolo am văzut că mentorul dumneavoastră prevede exact o asemenea menire pentru Biserica Ortodoxă Română.

Ca unul care cunosc foarte bine ţările din apus, îmi dau imediat seama de greutăţile enorme de care s-ar izbi Ortodoxia Românească dacă ar porni la o asemenea misiune. Dar, fiindcă aş dori să văd o viaţă spirituală nouă în ţări ca Franţa, Anglia, Germania şi altele, şi fiindcă doresc în mod sincer să ajut Biserica Ortodoxă dacă s-ar angaja în această misiune de evanghelizare, mi-au venit imediat în minte piedicile enorme care ar sta în calea unei asemenea acţiuni misionare. Iată câteva dintre ele.

Prima piedică este afirmaţia potrivit căreia ortodoxia românească vine direct de la apostolii lui Isus Hristos. Afirmaţia aceasta este negată de greco-catolici. În anul 1934 a apărut la Bucureşti volumul Legea strămoşească  văzută şi descrisă de istoricii români cei mai de seamă şi de profesorii de la facultatea de teologie ortodoxă, scrisă de N.V. Pantea. În cartea aceasta se demonstrează că credinţa românilor a fost iniţial de rit latin şi că ortodoxia a fost impusă poporului român  de către bulgari, după ce au fost cuprinşi în imperiul acestora, după anul 870. Istoricii români citaţi sunt unanimi în a arăta că includerea noastră in cultura slavonă a fost un dezastru şi nu ne-a adus nici un beneficiu, ci numai înapoiere şi menţinere în întuneric… Printre aceşti istorici se numără Xenopol, D. Onciul, Nicolae Iorga, I. Bogdan, D. Drăghicescu, Sextil Puşcariu, Eugen Lovinescu etc. Atâţia istorici de prestigiu nu puteau să se înşele.

În rezumat: Biserica Greco-catolică Română spune că „legea strămoşească” a românilor vine din lumea romană şi este de origine apuseană; Biserica Ortodoxă Română spune că „legea strămoşească” a românilor vine din Bulgaria şi este de natură slavonă. Care are dreptate?

 În anul 2004, profesorul Daniel Barbu de la Universitatea din Bucureşti a editat volumul întitulat Firea românilor. Cartea conţine mărturii ale unor străini care au vizitat Principatele Române din secolul al XVI-lea până în cel de-al XVIII-lea. Ei descriu obiceiurile românilor şi moravurile lor, într-o perioadă în care românii erau dominaţi de turci şi de greci. Caracterizările nu sunt deloc măgulitoare. Ele nu seamănă în nici ul fel cu descrierile pe care le dă Dumitru Stăniloae.

Recent, istoricul Lucian Boia a publicat un volum cutremurător, întitulat De ce este România altfel? (Humanitas, 2012). Analiza condiţiilor istorice în care s-a format şi a trăit poporul român, precum şi caracterul care a rezultat din aceste condiţii, sunt neliniştitoare.

Autorul ne prezintă o imagine total diferită de cea idilică oferită de Dumitru Stăniloae. Să mai adăugăm la acestea faptul că după prăbuşirea comunismului şi după deschiderea graniţelor aproximativ trei milioane de români au plecat în Vest, fie temporar, la lucru sau la studii, fie s-au aşezat acolo. Din nefericire, numele care ni s-a creat în apus este acela de oameni corupţi, mincinoşi, hoţi etc. În unele locuri îţi este ruşine să spui că eşti român.

Nu ne-a mers acolo vestea că am avea cea mai înaltă spiritualitate şi moralitate. Şi, prin urmare, nu avem un teren pregătit pentru o recepţie prietenoasă şi călduroasă!

Iată însă şi o altă piedică majoră în calea unei eventuale misiuni spirituale a românilor. 

La anul 1517, adică exact acum 500 de ani, Papa Leon al X-lea, în disperarea lui de a aduna bani pentru a termina Catedrala Sf. Petru din Roma, a lansat indulgenţe prin care promitea iertarea păcatelor celor care le cumpără. Călugărul şi profesorul Martin Luther, indignat că s-a ajuns la această degradare de a vinde iertarea păcatelor pe bani, a scris cele 95 de teze (sau argumente) prin care demonstrează incorectitudinea acestei acţiuni. Actul de mare curaj al lui Martin Luther, care l-ar fi putut costa viaţa, a produs în cele din urmă Reforma religioasă care a schimbat natura creştinismului.

Preafericirea voastră v-aţi însuşit ca obiectiv major construirea măreţei „Catedrale a Mântuirii Neamului” din inima ţării. Ca să urgentaţi terminarea ei, aţi impus preoţilor să facă tot ce pot ca să adune banii necesari pentru clădire şi aţi aplicat şi sancţiuni celor care nu realizează cota impusă. Preoţii gem sub apăsare şi îşi exprimă tot mai vocal nemulţumirea. Fiindcă s-a afirmat că această Catedrală va contribui la mântuirea neamului (prin slujbele făcute în ea se va obţine iertarea de păcate a tuturor românilor), s-a făcut uşor asocierea între plătirea „impozitelor” pentru Catedrală şi cumpărarea indulgenţelor pentru iertarea păcatelor de acum 500 de ani! Se pot citi astfel de consideraţii pe internet!

Poporul vede şi luxul în care trăiesc ierarhii şi aude despre bogăţiile enorme ale Bisericii, dar şi despre corupţia ierarhilor, care cer sume mari de bani de la preoţi pentru a obţine parohii mai bune. S-a ajuns astfel la catastrofala scădere a încrederii românilor în Biserică: de la 90% îndată după revoluţie la sub 50% la ora actuală!

Cu o asemenea „reputaţie”, cum ar mai putea îndrăzni Biserica Ortodoxă Română să spună ţărilor din Apus că ea deţine soluţia la problemele omenirii?

O altă piedică majoră stă chiar în miezul dogmelor Ortodoxiei româneşti: problema iertării de păcate şi, mai general, problema mântuirii. Ortodoxia învaţă că mântuirea omului a fost câştigată de Domnul Isus Hristos prin moartea de la Golgota, dar adaugă că această mântuire (sau, harul mântuitor) a fost depozitată în Biserică şi că ea este dăruită oamenilor prin Liturghie şi prin sfintele taine. Prin urmare, omul nu este chemat să vină la Hristos, ci să vină la Maica Biserică. Forma actuală de exprimare a acestei dogme afirmă că ierarhii slujind Sfânta Liturghie în noua Catedrală vor aduce mântuirea pentru tot poporul. De aici denumirea de „Catedrala Mântuirii Neamului.” Problema se complică în momentul în care ni se spune că Biserica acordă mântuirea cu condiţia ca omul să-şi plătească taxele către Biserică. În caz că nu plăteşte, nu este spovedit şi cuminecat, nu este cununat, nu este înmormântat etc. Practic, prin solicitarea acestor taxe, Biserica vinde iertarea, vinde mântuirea.

Problema se complică şi mai mult în momentul când citim în dogmatica ortodoxă că mântuirea se capătă prin  credinţă în ceea ce am formulat mai sus, dar imediat se adaugă „şi prin fapte bune”.  Şi se insistă foarte mult pe necesitatea faptelor bune pentru mântuire.

Problema devine şi mai complicată când oamenii sunt chemaţi să se închine la moaştele (osemintele) unor sfinţi, autohtoni sau străini, pentru a obţine iertarea de păcate. Apoi, aproape anual se aduc din străinătate oase ale unor sfinţi celebri şi ni se spune că prin acestea este sfinţită toată ţara.

De asemenea, oamenii sunt sfătuiţi să se roage la Maica Domnului şi la diferiţi sfinţi pentru ca aceştia să mijlocească la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor.

Desigur, se pune întrebarea: Ce scapă pe om de păcate: Biserica, prin liturghii şi sfintele Taine, propriile fapte bune, închinarea la moaşte, rugăciunea adresată sfinţilor, sau toate laolaltă? Urmează o frustrare încă şi mai mare: Biserica Ortodoxă spune clar că nimeni nu poate fi sigur de mântuire în viaţa aceasta! Lucrul acesta nu se poate afla decât la judecata de pe urmă!

După toate cheltuielile şi după toate strădaniile omului, ca şi după toate pelerinajele la mânăstiri şi la sfinţi, acesta este lăsat în incertitudine, în nesiguranţă!

Preafericite Patriarh Daniel, ştiţi că siguranţa mântuirii încă în viaţa aceasta este punctul forte al credinţei înnoite de Reformă. Nu este cazul să arăt aici care sunt argumentele biblice ce sunt aduse pentru aceasta. Eu doar descriu care este obstacolul de care se va izbi Biserica Ortodoxă când va căuta să-i convingă pe apuseni că ea are soluţia la toate problemele omului. Care este soluţia: incertitudinea ortodoxă? Oare va avea aceasta forţă de convingere?

Să privim puţin mai de aproape la ce se întâmplă în lumea catolică. Conciliul Vatican II (1959-1964) a îndemnat pe toţi credincioşii să studieze Biblia, singur sau în grupuri şi să o studieze şi împreună cu creştini de alte confesiuni, rugându-se împreună cu aceştia. Cam în aceeaşi vreme a început şi mişcarea charismatică, cu revărsarea Duhului Sfânt manifestată prin vorbirea în limbi. Această mişcare a cuprins imediat zeci de mii de credincioşi catolici. Se punea problema să fie daţi afară din Biserica Catolică. Sau, dacă sunt păstraţi în Biserică, pe ce bază dogmatică se va decide acest lucru? O conferinţă teologică pe această temă a venit cu următoarea formulă inteligentă şi eliberatoare: „Este adevărat că dogma catolică spune că botezul cu Duhul Sfânt are loc la botezul copilului mic, dar noi vedem astăzi că Duhul Sfânt acţionează şi altfel decât formulează dogma noastră şi noi recunoaştem libertatea Duhului Sfânt să acţioneze cum decide El!”.

Astăzi sunt milioane de credincioşi catolici charismatici şi ei au fost păstraţi în Biserică pe baza acestei formulări înţelepte!

Să dăm un alt exemplu. Se ştie că împăratul Constantin nu dorea să ştie de Isus din Nazaret, cu învăţătura Lui despre iubirea vrăjmaşilor, despre întoarcerea celuilalt obraz, despre o bunătate ca a lui Dumnezeu. Constantin dorea doar un Hristos cosmic, care să-l ajute să biruiască în războaie. De atunci învăţătura lui Isus a fost marginalizată şi sinoadele care au formulat credinţa creştină au făcut-o fără să ţină seama de învăţătura lui Isus. Savantul care a scos în evidenţă faptul că creştinismul a fost formulat de sinoade fără să ţină seama de învăţătura lui Isus a fost Erasmus de Rotterdam, care, în prefaţa la Noul Testament în limba greacă şi latină din 1516 stăruie mult asupra acestui aspect şi face apel la întoarcerea la învăţătura lui Isus ca bază solidă a credinţei. Singurii care au urmat îndemnul lui au fost un grup de tineri preoţi din Zurich, care s-au rebotezat şi au primit astfel numele de anabaptişti (a nu se confunda cu baptiştii englezi, care au apărut un secol mai târziu).

Au trecut alte cinci secole până când cineva de statură autoritară să dea curs chemării lui Erasmus. Acesta a fost Papa Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger, fost profesor de teologie la Tübingen). În anul 2007 el a publicat, simultan în germană şi engleză, superba carte Jesus of Nazareth. A fost ajutat la scrierea ei de un fost coleg al lui de la Tübingen, profesorul luteran Peter Beyerhaus. Ştiu lucrul acesta din culisele de la Tübingen, fiindcă Peter Beyerhaus a fost conducătorul meu de doctorat la Leuven, Belgia. Ceea ce este cu totul şi cu totul revoluţionar este faptul că în prefaţa acestei cărţi, Papa Benedict spune că prezintă publicului această lucrare pentru ca fiecare om să poată stabili şi întreţine o relaţie directă cu Isus. Or, dumneavoastră ştiţi foarte bine că relaţia personală cu Isus este elementul cel mai esenţial şi mai distinctiv al Reformei!

Ceea ce a realizat Reforma de acum 500 de ani a fost libertatea de a discuta şi de a dezbate temele majore ale credinţei creştine. Această libertate pentru discuţii este încă negată credincioşilor şi preoţilor din ortodoxie. Sloganul folosit pentru a închide gura tuturor este: Credinţa noastră este „ortodoxă”, adică dreaptă, corectă, adevărată şi deci nu trebuie pusă în discuţie. Nu are nevoie de nici o îmbunătăţire, deci nu are nevoie de nici o reformare!

Preafericite Patriarh Daniel, ortodoxia românească fierbe în nemulţumiri şi frustrări. Numai frica de pedeapsă (care este necruţătoare) îi ţine pe cei mai mulţi preoţi în tăcere. Dar ea nu poate dura veşnic. 

Preafericite Patriarh Daniel, staţi pe un cazan în fierbere. Cazanul acesta va răbufni şi cu cât este ţinut înăbuşit mai mult, cu atât va fi explozia mai mare. Şi poate că ea va fi făcută chiar de prelaţi străluciţi ai Bisericii.

Dar eu nu vă scriu această scrisoare ca pe o avertizare. Eu am fost uimit de imaginea strălucitoare pe care o dă mentorul dumneavoastră, Dumitru Stăniloae, spiritualităţii poporului român şi mai ales de provocarea pe care v-o face el să deveniţi o Biserică Misionară pentru Apusul Europei şi pentru întreaga omenire. După convingerea lui, Biserica Ortodoxă Română deţine soluţia la toate problemele omenirii. Aceasta fiindcă el a fost un profesor de dogmatică (sau teologie sistematică) care a crezut în adevărul credinţelor Bisericii sale. Aşa trebuia să fie şi aşa era normal să fie. Şi în cartea pe care am discutat-o mai sus el doar trage concluziile normale ale acestor credinţe.

Dumneavoastră credeţi ceea ce a crezut profesorul dumneavoastră? Atunci dovediţi-ne că această credinţă este adevărată. Singurul mod în care o puteţi face este prin prezentarea unui plan de acţiune pentru convertirea la ortodoxie a ţărilor din Apusul Europei. V-o cere chiar profesorul dumneavoastră.

Până acum v-aţi închis în tăcere, ca şi când n-aţi auzi criticile şi, mai ales, plângerile celor pe care îi conduceţi. Nu puteţi sta mult în această tăcere Şi cu cât staţi mai mult, cu atât dăunaţi mai mult propriei dumneavoastră Biserici.

Cu tot respectul cuvenit slujbei dumneavoastră şi cu toată dragostea pentru persoana dumneavoastră.

Iosif Ţon                                                                         5 aprilie, 2017

 Licenţiat în Litere (Univ. Cluj)

Licenţiat si Master in Teologie (Univ.Oxford)

Ph.D in Teologie, Facultatea de Teologie Evanghelică, Leuven, Belgia

Doctor of  Divinity, honoris causa, Gordon Conwell Seminary

Doctor od Literature, honoris causa, Wheaton College





3 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s