Iosif Ton – Curajul de a schimba ce trebuie schimbat!


Fericit Patriarh şi Preacinstiţi Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române,

Pe lângă teologia unui cult, întocmită de oameni cu multă pregătire, există şi o teologie populară, care este de fapt modul în care poporul înţelege şi rezumă teologia dogmatică. Circulă acum două istorioare care, puse laolaltă, redau cel mai bine teologia ortodoxă. 

Când le analizăm cu sinceritate, ne îngrozim şi ne dăm seama ce mare este nevoia de schimbare. Mă rog lui Dumnezeu să vă dea şi înţelegerea şi curajul de schimbare.

Cu cinstire deosebită,

Iosif Ţon
Curajul de a schimba ce trebuie schimbat

Românii au ieşit în lume după anul 1830, când boierii români au început să-şi trimită copiii la şcoli în Franţa. Când aceştia s-au întors acasă, aveau alte vederi, alt fel de gândire decât părinţii lor. Era prima ciocnire de culturi în poporul nostru. Ciocnirea era mai ales între gândirea liberală apuseană şi gândirea românească bizantină. Ieşirea românilor la şcoli în diferite ţări apusene a continuat de atunci fără întrerupere până când a căzut peste noi cortina de fier comunistă. Scopul acesteia era acela de a bloca orice acces la cultura apuseană şi mai însemna o masivă îndoctrinare cu gândirea marxistă rusească.

După patruzeci de ani negri şi grei, cortina a căzut şi, de data aceasta nu numai copiii au plecat la studii, ci trei milioane de români au plecat în apus în căutare de lucru. Unii se stabilesc în ţări apusene, dar mulţi se duc temporar şi apoi se întorc acasă cu gândul de a face şi la noi ceea ce au văzut şi le-a plăcut „acolo”. Milioane de români călătoresc ca turişti, sau pleacă în vizită la rude, sau la prieteni. Poporul român se deschide masiv spre influienţele din ţările apusene.

Televiziunea, cu zeci şi sute de canale, ne-a adus lumea direct în casele noastre. Apoi a apărut internetul, cea mai formidabilă maşină de informare, care ne pune la dispoziţie tot ce s-a gândit şi se gândeşte în lume.

Prin toate acestea, gândirea poporului român se schimbă radical. În tot procesul acesta de înnoire, de reconsiderare a tot ce am fost şi de abandonare a numeroase tipare de gândire şi de relaţionare, un singur element pare să nu fi fost atins de nici cea mai mică adiere de schimbare: religia ortodoxă, sau „legea noastră strămoşească.” Şaisprezece milioane şi jumătate de români se declară cu mândrie ortodocşi. Chiar dacă mulţi dintre ei n-au nici cea mai mică idee ce este de fapt ortodoxia. Fiindcă pentru cei mai mulţi români a nu fi ortodox înseamnă a fi păgân, şi „noi – zic românii – nu suntem păgâni, suntem creştini”, un alt termen pe care îl folosim fără să ştim exact ce înseamnă.

Biserica Ortodoxă Română dispune de un uriaş aparat de întreţinere şi de apărare a „credinţei noastre naţionale”, aparat finanţat totalmente şi generos din bugetul statului. Chiar şi SRI-ul este pus în slujba „Bisericii noastre naţionale”. Prin anul 1993 (dacă mai ţin bine minte anul) SRI-ul a prezentat primul lui raport de activitate anual şi, în zelul de atunci de a arăta deschiere, s-a inclus şi o observaţie despre cultele evanghelice, care – scria în raport – sunt de origine apuseană, primesc finanţare din apus şi „fac concurenţă neloială” bisericii naţionale. După acea gafă de sinceritate, niciodată de atunci încoace nu s-a mai lăsat să scape nici o remarcă ce ar putea să indice că SRI este pus în slujba Bisericii Ortodoxe.

O observaţie în treacăt. Dacă cultele evanghelice (baptiştii, creştinii după Evanghelie şi penticostalii) sunt de origine apuseană, iar noi cu toţii intenţionăm să fim legaţi de apus şi să fim apuseni, de ce atunci cultele acestea „apusene” sunt considerate a fi o primejdie pentru neamul românesc?

Dar să privim încă odată la ceea ce înţelege poporul că este Biserica ortodoxă. Circulă două istorioare care sunt grăitoare în această privinţă. Prima este următoarea. Un pastor baptist întreabă pe un tânăr om de afaceri ortodox: „Dar tu de sufletul tău nu te îngrijeşti?” La care tânărul răspunde senin: „Cum să nu mă îngijesc? Am aranjat ca de la compania mea să meargă în fiecare lună o sumă de bani la biserica mea, şi aceasta îmi vede de suflet!”

Mai mulţi preoţi ortodocşi, în programele lor din internet, au prezentat această întâmplare ca pe ceva foarte important, căci – spuneau dumnealor – acest tânăr a înţeles foarte bine că „sfânta Biserică” este cea care îngrijeşte de sufletele oamenilor.

Să stăm şi să ne gândim bine ce înseamnă aceasta.

Sfântul apostol Ioan scrie că esenţa veştii bune (adică a creştinismului) „este că avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus Hristos” (1 Ioan 1:3). „Părtăşie” înseamnă relaţie personală directă de comunicare unii cu alţii, în cadrul căreia noi avem acces la Dumnezeu prin rugăciune şi Dumnezeu ne vorbeşte prin călăuzire. Tot Noul Testament stă mărturie despre această legătură directă, nemijlocită între om şi Dumnezeu prin Fiul Său şi prin Duhul Său cel Sfânt.

Istorioara de mai sus spune clar că individul nu trebuie să-şi bată capul cu Dumnezeu, ci el trebuie doar să aibă legătura (prin bani) cu Biserica şi aceasta îi rezolvă problemele cu Dumnezeu.

Să folosim alţi termeni. Viaţă spirituală înseamnă tocmai foamea după Dumnezeu, căutarea lui Dumnezeu şi găsirea lui Dumnezeu, iar apoi întreţinerea de relaţii intime cu Dumnezeu, ca Tată Bun, care se bucură să aibă comuniune cu fiii Săi. Aceasta este esenţa învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos. Dar, Biserica Ortodoxă se interpune între individ şi Dumnezeu şi-i spune individului; Tu trăieşte-ţi viaţa de unul singur, iar noi vorbim cu Dumnezeu toate câte te privesc pe tine.

Cu alte cuvinte, Biserica i-a răpit omului viaţa spirituală!

A doua istorioară. Un credincios ortodox îl întreabă pe preotul său: „Părinte, cât de mult pot eu să păcătuiesc? Nu există o limită pe care dacă o trec este o problemă?” La care preotul răspunde: „Ascultă, omule, tu nu poţi păcătui atâta cât îţi poate ierta Biserica!”

Şi aceasta este circulată laudativ de preoţii ortodocşi. Dar să ne gândim bine care sunt semnificaţiile ei. În primul rând, omului i se spune: Poţi păcătui oricât! Atâta timp cât legătura ta cu Biserica este în regulă, Biserica îţi iartă toate păcatele, oricât de multe şi de mari ar fi ele!

Tragedia cea mare este că în felul acesta orice motivaţie pentru dreptate, pentru cinste, pentru corectitudine, pentru bunătate, pentru nobleţe este distrusă. De ce m-aş mai osteni să evit păcatul, când „maica Biserică” mă mântuie de orice păcat? Şi când, pentru a ne transmite acest mesaj, construieşte măreaţa Catedrală pe care o numeşte „Catedrala mântuirii neamului”? Sau, văzând unde stă ironia situaţiei, au decis să-i schimbe numele?

Cred că era în 1963 când s-a început cultul personalităţii lui Ceauşecu. La Mânăstirea Putna s-a făcut o festivitate pompoasă, în care Ceauşecu a fost salutat ca un nou fel de Ştefan cel Mare. În cadrul festivităţii, un artist i-a recitat lui Ceauşescu discursul lui Kogălniceanu către Cuza, la instalarea acestuia ca Domn al Principatelor Unite, în care Kogălniceanu spune noului Domnitor cuvintele: „Domnia ta, fii bun… fi bun mai ales cu aceia cu care domnitorii de până acum au fost nepăsători sau răi…”. Lui Ceauşescu nu i-au plăcut aceste cuvinte. Seara, la masa festivă, Ceauşescu s-a întors către artistul care a recitat discursul şi i-a zis: „Ştii ce… eu nu văd de ce aş fi bun”!

Vedeţi, la şcoala la care a fost educat Ceauşescu, la Moscova, i s-a dat o anume concepţie despre lume şi viaţă şi în sistemul acesta de gândire nu există nici o motivaţie pentru bunătate. Nu-i de mirare că mai târziu, într-o dimineaţă când veneau de la casa lor regală din cartierul Primăverii spre Palatul prezidenţial şi au trecut pe lângă o coadă la care oamenii stăteau pentru pâine, „tovarăşa” Ceauşescu a exclamat: „Iar au ieşit şobolanii la pâine!” Vedeţi, în sistemul lor de gândire cei ce stăteau la coadă nu erau oameni, ci şobolani!

Să-mi iertaţi paralela, dar în sistemul de gândire ortodox, unde Biserica iartă oamenilor orice nelegiuire, ce motivaţie există pentru corectitudine, pentru dreptate, pentru adevăr, pentru bunătate?

Pentru a nu fi considerat unul care ofensează pe toţi românii, vă rog pe toţi să vă gândiţi câte cărţi despre moralitate, despre corectitudine, despre bunătate a publicat Biserica Ortodoxă de la revoluţie încoace? Sau ce alte acţiuni memorabile a intreprins Biserica ortodoxă pentru formarea la români a unui caracter nobil, sau, în termeni biblici, pentru formarea chipului lui Dumnezeu în oameni?

Singurul lucru perceput acum de români este că Biserica ortodoxă face tot ce poate să stoarcă bani de la oameni. Nemulţumirea a luat proporţii. Un semn clar este faptul că încrederea în Biserică a scăzut de undeva de la 90% la 30%!

Am semnale că în preoţime domneşte o nemulţumire tot mai mare. Dar orice exprimare a nemulţumirii este sancţionată cu severitate prin darea afară din slujbă.

Oare între ierarhi nu se va găsi unul care să cunoască adevărul lui Dumnezeu şi adevărata credinţă revelată în Sfânta Scriptură şi care să aibă curajul să vorbească, gata să plătească orice preţ. Acum cinci sute de ani, preţul era tortura cumplită şi apoi arderea pe rug. Astăzi nu mai există asemenea primejdii. Cel mai mare ar fi pierderea unei slujbe care oferă atâta confort, şi prestigiu, şi bogăţie, şi putere. Mântuitorul le spune: „Ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul”. Neamul nostru românesc a dat mulţi eroi. Aceştia ne fac să fim mândri că suntem români! Oare din sânul ortodoxiei nu se vor ridica asemenea eroi? În slujba adevărului! De dragul unei noi vieţi spirituale în neamul românesc!

Astăzi suntem dispreţuiţi în apus, tocmai pentru lipsa noastră de moralitate. O nouă moralitate se naşte numai dintr-o nouă spiritualitate. Doar aceasta ne-ar putea propulsa în poziţia de model de caracter moral şi nobil.

Ştiu că pentru articole ca acesta, şi ca cele scrise înainte, mă fac duşmanul multora, devin indezirabil şi chiar îmi pun viaţa în primejdie. Am mai făcut-o pe vremea lui Ceauşescu. Dar m-am încrezut în Dumnezeu şi El m-a scăpat din mâna dictatorului. Dar chiar dacă nu mă va scăpa şi de data aceasta şi voi fi „lichidat”, nu este aceasta cea mai mare onoare: aceea de a fi martir pentru Cuvântul lui Dumnezeu?

Când eram student la Oxford, locul meu favorit de meditaţie era monumentul martirilor din centrul oraşului, acolo unde au fost arşi pe rug mai mulţi profesori din Universitate care au fost promotorii Reformei. Se spune că doi dintre aceşti profesori, Mortimer şi Latimer, mergeau împreună, legaţi în lanţuri şi duşi către rug. Unul dintre ei i-a spus celuilalt: „Sus inima Maestre… astăzi vom aprinde un foc pe care nimeni nu-l va mai putea stinge în Anglia”.

Acolo mergeam, mă aşezam pe treptele monumentului şi meditam la onoarea de a fi martir. Şi mă rugam Domnului şi mă dăruiam Lui, să facă El ce vrea cu viaţa mea. Acele rugăciuni mi-au dat putere pentru tot restul vieţii.

Astăzi mă gândesc cu drag la poporul din care fac parte: Oare nu se vor găsi în neamul meu drag câţiva oameni de asemenea mare calitate care să aprindă focul în România?

Un comentariu

  1. „Televiziunea,cu zeci si sute de canale,ne-a adus LUMEA direct în casele noastre.”
    Un adevar incontestabil si trist.
    Fiti binecuvântati.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s