Biografii

UN EXEMPLU DE CĂSNICIE CU DUMNEZEU !

Știu că la cununia religioasă spunem „DA” hotărât, fără să ezităm, la toate întrebările adresate de pastor, chiar dacă unele dintre întrebări sunt efectiv deranjabile (dacă ne gândim mai bine). Totuși, parcă prea puțin le dăm importanță în acele momente.

Dacă suntem sinceri, vom recunoaște că atunci când am fost întrebați de către pastor, dacă suntem gata să ne iubim partenerul de viață indiferent de situația în care se va ajunge la un moment dat în viață, chiar dacă am răspuns afirmativ, nu cred că am luat în calcul că se va ajunge la așa ceva.

Ei bine, chiar dacă astfel de situații sunt mai puține la număr, totuși din nefericire ele există.

Un vecin de-al meu care avea o familie „de invidiat” (soția și 3 copii) cu o situație financiară pe măsură, ca orice familie care se respectă, au decis să-și petrecă un week-end în Hawaii. Într-un moment de neatenție, a fost lovit de valurile oceanului, a fost izbit puternic de mal și s-a accidentat destul de tare. După acest accident, a rămas paralizat și nici astăzi când scriu acest mesaj (după 4-5 ani) încă nu și-a revenit. Umblă în cărucior și conduce o mașină specială făcută pentru el.

Dar ceea ce este și mai trist, este faptul că după aproximativ doi ani de la accident, soția l-a părăsit. În loc să stea cât mai aproape de el în aceste momente triste și grele din viața lui, ea, în egoismul ei, a plecat să-și caute fericirea în altă parte, fără să țină cont de legământul făcut cu soțul ei în momentul căsătoriei. O situație deplorabilă…

DUntitled-1ar în videoclipul de mai jos, putem asculta și de ce nu, chiar admira, o soră care trecând printr-o situație similară, a știut să-și păstreze acel legământ, pe care l-a făcut înaintea lui Dumnezeu. Anda Stanca (sora de trup a fratelui Nelu Chiriță) a dovedit o credincioșie Dumnezeiască, chiar dacă viața i-a rezervat o soartă foarte tristă. Apreciez mult astfel de soții, care nu spun în momentul căsătoriei un „DA” doar de formă, ci îl spun din toată inima. Dar mai mult de atât, dacă viața o cere, ei au știut să își respecte jurământul făcut, nu numai în fața oamenilor, ci și în fața lui Dumnezeu.

Această soră, este un exemplu demn de urmat pentru noi toți. Încurajez pe toți cei ce ve-ți vizualiza mărturia de mai jos, împreună să ne rugăm pentru această familie greu încercată.Domnul să se îndure și El să dea vindecare deplină.

Vă rog, urmăriți înregistrarea de mai jos, care este făcută de fratele în cauză (soțul Sorei Anda) cu toate că încă se găsește în multă neputință, Domnul l-a întărit și-l întărește mereu ca să poată fii o sursă de binecuvântare pentru familia lui, chiar dacă nu este ușor.

Mike Olari

Iosif Țon – O ultimă clarificare

ITon

Zilele trecute am primit un comentariu la articolul Iosif Țon – Despre colaborarea cu Securitatea, cu un link, care făcea trimitere la o scrisoare a fratelui Aurel Popescu, adresată fratelui Iosif Țon pe data de 11 Octombrie 1988. Am gasit de cuviință să iau legătura cu fratele Țon, pentru a avea explicația dânsului privitoare la acest material.

 

La începutul acestei luni, fratele Iosif Țon și-a lansat portalul http://www.iosifton.ro , o colecție de resurse media care cuprinde; înregistrări video cu interviuri, seminarii și predici; înregistrări audio vechi și noi, dar și documente în format text si pdf cu articole, prelegeri și cărți scrise și semnate Iosif Țon. Diavolul nu este fericit să asiste la astfel de inițiative, fapt pentru care el dorește să nimicească frumoasa lucrare la care s-a angajat acest neobosit slujitor al lui Dumnezeu.

 

Daca fratele Țon, nu mi-ar fi trimis niciun răspuns referitor la această provocare, eu nu aș fi dat curs acestei noi provocari, fiindcă este clar că unii încă scormonesc trecutul, făcând – poate involuntar – jocul celui rău. Dar fratele Țon a considerat că este probabil necesară o ultimă explicație, prin care să mai comunice încă odată, că este curat înaintea lui Dumnezeu și în fața oamenilor, în ceea ce privește trecutul dânsului.

 

Cred că este timpul să oprim atacurile asupra acestui om a lui Dumnezeu, care la vârsta de peste 80 de ani, în loc să se odihneasca și să se bucure de o bătrânețe liniștită, continuă să lucreze pentru Dumnezeu cu o dragoste și un devotament de invidiat. Ce faci tu, cel care doar comentezi la tot ce face fratele Țon? Ne-a pus Dumnezeu judecatori pe unii dintre noi, peste fratele Țon?

 

Vorbeam ieri cu dânsul la telefon și m-am bucurat de entuziasmul molipsitor pe care mi-l transmitea chiar prin telefon. Îmi spunea printre altele, despre sănătatea cu care l-a binecuvintat Dumnezeu la această vârstă înaintată, și crede că motivul nu este altul decât dedicarea dânsului pentru extinderea Împărăției.

 

Vă provoc pe toți cei care iubiți lucrarea lui Dumnezeu, să ne atașăm de această inițiativă (www.iosifton.ro), iar cei care nu vor să vadă nimic altceva la fratele Țon, decât scăpările din viața dânsului (pe care fratele Ton le-a recunoscut și le regretă) să se oprească până nu e prea târziu, din demersul lor lipsit de dragostea care ar trebui să-i însoțească pe adevărații copii ai lui Dumnezeu.

 

Citiți mai jos                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             atât comentariul primit, dar mai ales, răspunsul fratelui Țon.

 

 

Anthony

 Submitted on 2015/05/15 at 5:19 pm

ATENTIE: Pastorul Popescu din Oregon, a scris o scrisoare lui Iosif Ton mult timp dupa aceea „marturisire” (cititi scrisoarea mai jos la link-ul indicat), dar el nu aminteste nimic de aceasta scrisoare!

Este clar, ca in timp ce Aurel Popescu (pe care l-am cunoscut personal si am frecventat biserica unde era pastor), era partenerul lui Iosif Ton la un program administrat de „Europa Libera”, se pare ca Aurel Popescu s-a suparat cam tare pe Iosif Ton despre ceva serios pe care Iosif Ton ascundea de Aurel Popescu. Aceasta este intelegerea mea. Dar…cititi scrisoarea….you be the judge–as they say here in USA…

 http://centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com/2008/01/17/prietene-de-fr-aurel-popescu/

 

iosif_ton_avatar

 

 

 

Draga Mike,

 

Referitor la materialele pe care mi le-ai trimis, mă mir că unii mai dezgroapă și mai discută lucruri demult discutate și clarificate. Eu refuz să mai pierd vremea cu ele.

 

Dar fac o observație de mare importanță, acum, la 25 de ani de la revoluție.

În tot acest timp, oamenii și-au văzut dosarele și au citit în ele cu groază cum i-au turnat cei mai apropiați prieteni.

În tot acest interval, nimeni nu a descoperit vre-un document prin care eu să trădez pe cineva la securitate.

 

Dupa ce m-am întors din Anglia, în 1972, am fost luptător pentru drepturile fraților, cu riscul vieții. Puteți citi acestea în cartea mea „Confruntări”.

Eu n-am mai colaborat cu Securitatea nici în țară, nici dupa ce am fost exilat din țară.

Repet, daca aș fi colaborat, puteți fi siguri că în acești 25 de ani colaborarea aceasta ar fi ieșit la iveală.

 

Nu este suficient faptul că în toți acești ani nimeni n-a putut descoperi nici un indiciu că eu aș fi colaborat cu Securitatea? Dar s-au descoperit zeci de documente în care Securitatea se referea la mine ca la unul dintre cei mai mari „dușmani ai poporului”! Și zeci de oameni au fost anchetați fiindcă au avut contact cu mine!

Nu vă este suificeintă această dovadă?

Dar sunt unii pe care nimic nu-i satisface. Să-i ierte Domnul!

 

Cu stimă,

Iosif Țon

Cameron Wilson: Un american cu inimă de român.

Citind corespondența primită zilele acestea de la organizația înființată și condusă până nu demult de către Pastorul Cameron Wilson: Discover Your Mission, deodată m-au năpădit amintirile.

Pe parcursul deselor mele călătorii în Romania, l-am cunoscut pe fratele Cameron Wilson, unde atât Organizația dânsului cât și Organizația Family To Family, lucrau deja de mulți ani. Am început chiar să colaborăm în unele proiecte și astfel relația noastră a devenit tot mai apropiată. Am avut onoarea să fiu vizitat de dânsul împreună cu soția, la reședința mea din Peoria, Arizona, unde am petrecut împreună un timp binecuvântat.

Deși sunt implicat în lucrarea din România de foarte mult timp, și am întâlnit tot felul de misionari și lucrători pe câmpul de misiune, încă nu am văzut nici o altă misiune mai dedicată atingerii scopului pe care și l-a propus, și nici o altă persoană cu un asemenea impact, ca și misiunea de care s-a ocupat fratele Wilson și persoana dâsului, pe drept supranumit Mister Missions.

 

cameron-and-Marvel-map-2qwer-225x300

De numele lui se leagă – direct, sau indirect – existența APME, Conferințele RoMisCon, Centrul de Studii Transculturale de la Agigea, Constanța, cursurile din anii 90: Păstori ai României, și alte inițiative, inclusiv finanțarea parțială sau totală a 39 de Case de Rugăciune în comunitățile de romi și de turci și susținerea unor lucrători în cadrul acestor minorități, mai ales în partea de sud a României. Agenția Penticostală de Misiune Externă APME, (președinte Ghiță Rițișan) trimite și susține la ora actuală câțiva zeci de misionari în mai multe țări de pe trei continente. Fratele Cameron Wilson a venit în România și ne-a învățat – ca nimeni altul – să devenim misionari. Și acest lucru era atât de necesar pentru noi românii, care am trăit atât de mulți ani sub comunism, sistem care ne-a învățat și obligat să trăim doar pentru noi.

Azusa_Street_Revival(Sursa foto: americapraynow.com)

Un eveniment deosebit la care fratele Cameron a reușit să pună Biserica Penticostală Româna la acelși loc cu marile organizații penticostale America și din întreaga lume, a fost Sărbătoarea de 100 de ani de la mișcarea de trezire de la Azusa Street, unde prin harul Domnului am participat si eu.

AzusaStreet2

Cu toată aglomerația de acolo (o sală arhiplină cu participanți din toata lumea), fratrele Cameron a reușit să obțină un timp special pentru Românii din America; o participare a corurilor reunite, care au interpretat 2 sau 3 lucrări corale, ccea ce a presupus rezervarea unui sector special pentru români. Fara ajutorul fratelui Cameron, acel lucru era cu neputință.

Fratele Cameron Wilson s-a format și a slujit o viață întreagă pe continentul Nord-American, însă la vârsta când alții se retrag încercând să-și trăiască linștiți anii bătrâneții, poate relaxați, vizitând locuri frumoase, el a luat-o pe Marvel, credincioasa lui soție, și au început să facă misiune în România. Impactul lor este imens, și chiar dacă pare greu de cuantificat, efectele slujirii lor sunt similare cu cele ale bulgărului de zăpadă urnit la vale, care prin rostogolire capătă dimensiuni impresiunante.

 ––-   –   ––-

Citiți mai jos scrisoarea pe care am primit-o zilele trecute în cutia poștală, scrisoare lăsată de fratele Cameron înainte de moarte, pentru a fi trimisă unui număr de colaboratori, printre care am fost surprins să mă aflu și eu. Asta arată că și în ultimele momente ale vieții s-a gândit la misiunea pe care Domnul i-a încredințat-o în ultima parte a vieții sale pământești; lucrarea de misiune a românilor. Intr-adevar, fratele Cameron Wilson a fost un american cu inimă de român: (click pe link-ul de mai jos)

Discover Your Mission Services

 

Iosif Țon – Despre colaborarea cu Securitatea

Desigur că pe parcursul celor câteva ore petrecute împreună cu fratele Țon, era imposibil să nu fi discutat și subiectul COLABORĂRII CU SECURITATEA, subiect pe care l-am atins doar ca fapt divers, fără să cred că ar fi necesar să includ în interviu vreo întrebare în acest sens, mai ales că eu credeam că acesta este un capitol clarificat și desigur, închis.

Ei bine, se pare că m-am înșelat. Mai avem înca cititori ai blogului care nu pot trece peste acel capitol trist din viața fratelui Țon, fără să poata să-l detașeze pe omul de astăzi, de acele timpuri de tristă amintire, cu toate că domnia-sa era departe de Dumnezeu în acea perioadă, fiind un ateu declarat, un tânăr care încerca sa faca tot ce îi stătea în putință pentru a-și croi un viitor cât mai bun. Tristețea mare este că mulți dintre slujitorii evangheliei, au încercat să-și facă un viitor chiar în cadrul cultelor evanghelice, exact prin aceleași metode.

Mi-ar place să avem mai multe exemple de felul acesta din partea multimii mari de lucrători care înca mai sunt așteptați să facă acest pas. Credem din toată inima că toți cei ce vor avea puterea să-și mărturiseasca o asfel de colaborare, în felul în care a făcut-o fratele Iosif Țon, vor putea beneficia de iertarea lui Dumnezeu.

Vă rog citiți mai jos acesta mărturie pe care o republicăm pentru cei care nu au luat cunoștință de ea la momentul în care a fost făcută public.

Mike Olari

IosifTon

Mărturia completă a pastorului Iosif Ţon, aşa cum a fost transmisă către BBC:

„Eu şi securitatea

O explicaţie despre mine şi alţi pastori”

Mai mulţi credincioşi, printre care Petre Dugulescu şi Dănuţ Mănăstireanu, şi-au studiat dosarul de la securitate şi au constatat că vina lor principală a fost aceea că erau adepţii lui Iosif Ţon, care era un duşman al puterii comuniste. Pentru mai bine de 30 de ani, aceasta este imaginea despre mine pe care o vor descoperi cei care studiază documentele securităţii.

Şi totuşi, atunci când se vor publica numele tuturor celor care au colaborat cu securitatea ca informatori, între ei va apare şi numele meu şi lucrul acesta îi va şoca pe mulţi credincioşi. Cazuri similare vor fi şi cu alţi pastori.

Iată de ce cred că este necesară acum o explicaţie. Voi începe cu cazul meu.
În anul 1957, pe când eram student la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, mi-au căzut în mână cărţi de teologie liberală. Prin citirea lor şi prin interacţiunea pe această temă cu unul dintre profesori mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu. În decembrie 1957 m-am retras de la Seminar şi am intrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română în comuna Lupşa de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni (în 1955 absolvisem Facultatea de filologie din Cluj).

În luna mai, 1958, am scris o scrisoare unuia dintre studenţii la Seminarul din Bucureşti că am devenit ateu.

În anii care au urmat, am trăit ca un ateu, cu tot ce implică lucrul acesta. În anii aceia am dorit foarte mult să fiu acceptat pe deplin în societatea socialistă a vremii.

În anul 1963 am fost chemat la securitate în Cluj şi am fost întrebat dacă vreau să devin colaborator al lor ca informator. Eu am văzut în această invitaţie o nouă oportunitate să fiu pe deplin acceptat şi de aceea am acceptat să devin informator şi am semnat angajamentul pentru aceasta.

Pe baza aceasta, am fost acceptat ca să lucrez vara ca ghid la mare cu turiştii străini, deoarece vorbeam fluent limba engleză. Sarcina mea era să raportez orice lucru suspect aş observa la turiştii cu care lucram.

În anii aceia am scris şi câteva note informative despre câţiva credincioşi baptişti din Cluj, cu care mai eram în contact. Doi dintre ei au avut de suferit din cauza aceasta. La câţiva ani după căderea comunismului, am stat de vorbă cu fiecare dintre ei, i-am mărturisit urâţenia pe care am făcut-o faţă de ei şi mi-am cerut iertare. Amândoi m-au iertat şi de atunci am întreprins mai multe acţiuni împreună.

După ce Rihard Wurmbrand a ieşit din închisoare, în 1964, am fost la el şi el m-a întrebat cum de am ajuns să-mi pierd credinţa în Dumnezeu. I-am relatat cele întâmplate în 1957 şi atunci el mi-a explicat cu mare răbdare unde este eroarea liberalismului teologic şi care este adevărul biblic. Explicaţia lui a fost atât de clară încât am început să privesc cu un nou interes spre Biblie. Au mai urmat şi alte influenţe, de la alte persoane care au venit de la închisoare (Simion Cure, Traian Dorz ) şi în 1967 am început să merg pe furiş la Biserica Baptistă din Cluj-Mănăştur.

În vremea aceea, mi-a făcut o vizită pastorul Simion Cure. Acesta făcuse cinci ani de închisoare şi de lagăr de muncă (la tăiat de stuf în Delta Dunării) pentru faptul că nu voise să accepte restricţii asupra lucrării lui de pastor. Datorită ţinutei lui demne şi a suferinţelor prin care trecuse fiindcă nu a acceptat nici un fel de compromis, eu mă uitam la el cu mare admiraţie şi mi l-am făcut duhovnic şi consilier spiritual.

În cursul acelei vizite, i-am spus că toate problemele mele intelectuale cu privire la Biblie şi la Dumnezeu sunt clarificate, dar mai am o problemă: Mă uit în urmă la acei ani în care am fost departe de Dumnezeu şi la modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, mi-e ruşine de foarte multe lucruri şi nu-mi pot ierta faptul că am putut să fac acele lucruri. Simion Cure mi-a dat un răspuns la care nu m-am aşteptat:

„Dar cine eşti tu de vrei să-ţi ierţi tu păcatele? Nu tu trebuie să ţi le ierţi! Păcatele tale trebuie să ţi le ierte Dumnezeu şi, după aceea, păcatele tale trebuie să ţi le ierte o Biserică. Când tu ai căzut de la credinţă, prin poziţia pe care o aveai de tânăr predicator extrem de promiţător, tu ai rănit pe foarte mulţi credincioşi şi pot spune că ai rănit toate Bisericile. De aceea, o Biserică trebuie să te judece şi să te dezlege. Numai atunci vei fi cu adevărat primit şi eliberat.”

Acesta a fost unul dintre cele mai înţelepte sfaturi pe care mi le-ar fi putut da cineva vreodată! El m-a aşezat cu totul pe o nouă traiectorie.

La începutul anului 1968, am avut o experienţă specială cu Dumnezeu – nu este cazul să intru aici în mai multe detalii – în care am înţeles clar că Domnul Isus Cristos a murit pentru toate păcatele mele şi că El mi le-a iertat pe toate. Am trăit atunci nu numai o mare eliberare ci am primit senzaţia clară că am fost făcut iarăşi om, că mi-a fost redată demnitatea de copil al lui Dumnezeu. Atunci am decis că Acela care a murit pentru mine trebuie să fie Stăpânul meu şi am hotărât că îmi voi trăi viaţa în slujba Lui şi că voi trăi în toate după călăuzirea Lui.

Primul lucru care am înţeles că este atunci voia Lui Dumnezeu pentru mine este să mă duc la o Biserică, să mă supun judecăţii ei şi să caut iertarea ei şi dezlegarea ei. Fiindcă eu fusesem membru în Biserica Baptistă din Cluj-Iris, am stat de vorbă cu pastorul ei, Iulian Tătaru, i-am spus despre iertarea pe care am primit-o de la Dumnezeu şi despre dorinţa mea ca să fiu primit înapoi în Biserică. El s-a bucurat foarte mult şi mi-a spus: Eu voi spune comitetului Bisericii şi apoi va trebui să vii să te examineze comitetul Dacă ei vor fi satisfăcuţi, ei vor recomanda adunării generale a Bisericii să te reprimească în sânul ei.”

Am fost de acord cu aceasta şi am fost chemat să stau de vorbă cu comitetul. Mă aşteptam să fie o examinare până în cele mai intime detalii. Dar mi-am zis că au tot dreptul să mă întrebe orice şi că eu le voi răspunde cu cea mai totală sinceritate. Conducătorul comitetului a început examinarea mea cu această întrebare neaşteptată de mine: „Frate Iosif, dumneata ştii că dacă vii în mod public în Biserica noastră îţi pierzi slujba? Şi, Doamne, bun serviciu ai!” (Eram atunci profesor la un liceu în Cluj!). Fiind luat prin surprindere de această întrebare, am răspuns brusc: „Frate Cuibus, eu ştiu că voi pierde acest serviciu, dar Domnul Isus a murit pentru păcatele mele şi a avut milă de mine şi m-a iertat; oare acum eu să nu fiu gata să pierd o slujbă bună pentru El? Eu sunt gata nu numai să pierd slujba, eu sunt gata şi să mor pentru El”

Fratele s-a uitat la ceilalţi membri ai comitetului şi le-a spus: „Eu cred că nu mai este nevoie de nici o altă întrebare. Eu propun să ne plecăm toţi în genunchi şi să mulţumim pentru întoarcerea fratelui Iosif la Dumnezeu.” Toţi au fost de acord cu aceasta şi ne-am plecat pe genunchi şi am plâns împreună de bucurie!

În primăvara anului 1968 a avut loc adunarea generală a Bisericii în care pastorul Iulian Tătarul a făcut o mişcătoare prezentare a vieţii mele, inclusiv căderea şi acum iertarea lui Dumnezeu, şi a propus Bisericii să fiu reprimit ca membru. Biserica a votat în unanimitate reprimirea mea în Biserică şi astfel am primit dezlegarea Bisericii. În prima duminică din iunie a acelui an am participat pentru prima dată după zece ani la Cina Domnului. Cu aceasta s-a încheiat procesul reabilitării mele spirituale.

Dragostea cu care m-au primit oamenii din această Biserică a făcut o extrem de profundă impresie asupra mea!

În acea vară, în mai multe Biserici baptiste din ţară, am făcut câte o scurtă mărturisire de întoarcere a mea la Dumnezeu, ştiind sigur că dintr-un loc sau altul se va afla la securitate şi în toamnă, la începutul anului şcolar voi fi dat afară din învăţământ.

Să ne amintim că era 1968, venise „primăvara de la Praga”, cu Dubcek şi cu „socialismul cu faţă umană”, şi cu Ceauşescu mergând pentru scurtă vreme pe aceeaşi linie de schimbare. În contextul acela, nu s-au luat măsuri împotriva mea. Fără să intru în alte detalii, prin octombrie am făcut cerere pentru a face o călătorie la Viena pentru un consult medical. În timpul acela am primit de la Dumnezeu călăuzirea ca de la Viena să merg în Anglia şi să studiez acolo teologia.

La 1 ianuarie 1969 am plecat la Viena şi de acolo am plecat în Anglia. Printr-un şir de minuni ale lui Dumnezeu, am primit o bursă de studii la Universitatea Oxford şi am rămas acolo pentru studii până în 1972.

În primul an de studii la Oxford, a venit acolo Rihard Wurmbrand, în cadrul unui turneu de predici. Am stat îndelung de vorbă şi el m-a invitat să merg cu organizaţia lui în America. I-am explicat atunci că eu simt că am o obligaţie pentru fraţii mei din România şi că, la terminarea studiilor, mă voi întoarce la fraţii mei. El a fost dezamăgit de refuzul meu, dar mi-a respectat decizia.
Aici este locul unde trebuie să fac cea mai importantă explicaţie.

Când eu am căzut de la credinţă, mi-am dezamăgit fraţii. Nu prin modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, incluzând aici faptul că devenisem informator al securităţii, ci faptul în sine că mi-am abandonat credinţa şi astfel mi-am abandonat fraţii. Ei bine, cu toate că eu i-am dezamăgit profund prin căderea mea, ei au avut totuşi dragostea să mă ierte şi să mă reprimească în Biserică. Faptul acesta mi-a creat o profundă obligaţie. Modul cum am formulat-o eu atunci, în Oxford, a fost aşa: „Odată eu i-am dezamăgit pe fraţii mei şi ei m-au iertat. Acum, dacă aş pleca în America, i-aş trăda a doua oară şi i-aş dezamăgi a doua oară! Pentru nimic în lume nu-i voi dezamăgi a doua oară!”

Ştiam că întorcându-mă în ţară mă întorc înapoi şi la o confruntare directă cu securitatea. Dar simţeam în mine că singurul mod în care îmi voi putea ispăşi vina de a fi devenit colaboratorul lor va fi să mă întorc înapoi, să lucrez pentru fraţii mei, să lupt pentru drepturile lor şi, dacă trebuie, să sufăr cu ei şi pentru ei.
Eu m-am întors în România, printre altele, ca să-mi răscumpăr vina de a fi colaborat cu securitatea.

După ce m-am întors în ţară, pentru o scurtă vreme securitatea m-a lăsat în pace. În ianuarie 1973, am fost chemat să fiu profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În martie a acelui an, am primit un telefon de la securitate şi mi s-a spus să merg în Cişmigiu ca să mă întâlnesc acolo cu două persoane. M-am dus şi m-au întâmpinat cele două persoane: un om mai în vârstă,un colonel (în civil), pe nume Ioan Banciu şi un om mai tânăr, un locotenent, al cărui nume nu-l divulg, deoarece este şi astăzi în viaţă. Colonelul Banciu mi-a spus în esenţă următoarele: „Domnule Ţon, dumneavoastră aţi lucrat cu noi înainte de plecarea în Anglia. Acum trebuie să reluăm legătura. De acum înainte omul umneavoastră de legătură va fi dl…”. S-a referit la omul tânăr care era lângă dânsul.

Eu i-am răspuns:
„Domnule colonel, omul care a colaborat cu dumneavoastră nu mai există. Acela a murit. Acesta care stă de vorbă cu dumneavoastră este cu totul alt om şi acesta nu va mai colabora cu dumneavoastră.”

Banciu a replicat: „Hai, domnule, nu mă lua cu basme. Astea sunt poveşti. Dumneata trebuie să începi să lucrezi din nou cu noi.”

Am accentuat din nou în mod categoric că eu nu voi mai colabora cu ei.
Au plecat fără să mai dea mâna cu mine.

La câteva zile am fost chemat la sediul securităţii. Am fost condus în biroul unui general. Acesta m-a ţinut în picioare în faţa biroului lui şi mi-a zis:
„Acum să-mi spui mie: Colaborezi cu noi?”

I-am răspuns răspicat: „Nu, domnule.” La care el mi-a strigat: „Atunci să ştii că voi pune potera pe urmele tale!” Şi a făcut semn cu mâna să ies afară.

Cu aceasta a început războiul dintre securitate şi mine. Dar din clipa aceea eu m-am simţit un om liber! Legătura mea cu securitatea era oficial ruptă, şi aşa a rămas de atunci până astăzi.

După plecarea mea în exil în America în 1981, dosarul meu de la securitate a trecut de la ofiţerul care fusese „umbra” mea la un ofiţer de la externe. Acesta a adunat o echipă de experţi grafologi care au luat fragmente şi cuvinte disparate din multele mele declaraţii scrise la anchete, le-au pus laolaltă şi au alcătuit două declaraţii ca şi când ar fi fost ale mele prin care promit securităţii că după plecarea mea în străinătate îi voi sluji şi mai bine decât când am fost în ţară.
Prin mijloace specifice (nu intru în detalii din lipsă de spaţiu) au răspândit aceste declaraţii în Statele Unite. Le-am văzut şi eu: era scrisul meu şi semnătura mea, dar eu nu am scris niciodată acele declaraţii.

De unde ştiu eu aceste lucruri? Iată de unde. Imediat după căderea comunismului, în prima mea vizită la Bucureşti, cel care fusese „umbra” mea m-a sunat la telefon şi mi-a cerut să ne întâlnim. Întâlnirea a avut loc în Biserica baptistă din str. Iuliu Valaori. Cu mine au mai venit la întâlnire încă doi pastori baptişti, care pot depune mărturie despre exactitatea a ceea ce relatez aici (nu am cerut permisiunea lor sa le dau numele aici si de aceea nu o fac).

Acolo, „umbra” mea ne-a povestit cum şi cine au alcătuit acele două declaraţii, cu scopul de a mă compromite în străinătate. Desigur, dacă asemenea declaraţii ar fi existat, securitatea le-ar fi ţinut la mare secret. Numai securitatea putea să facă să ajungă asemenea „declaraţii” în afară. Şi ea a făcut-o fiindcă avea interesul să mă compromită.

Ironia cea mai mare a acelei acţiuni a fost că în USA acele declaraţii fabricate de securitate au fost răspândite de doi dintre cei mai îndârjiţi dizidenţi români, duşmani ai comunismului, care, fără să-şi dea seama, făceau cel mai mare serviciu securităţii din România!

Îndrăzneala mea de a mă ridica acolo, în sistemul comunist, şi de a vorbi liber şi de a scrie chemări la trăire fără compromis a avut un puternic ecou în gândirea multor pastori care fuseseră frânţi şi deveniseră informatori.

Voi da câteva exemple, fără să dau numele, deoarece nu le-am cerut permisiunea să fac acest lucru.

Un pastor a venit la mine şi mi-a povestit cum a fost el frânt şi cum a devenit informator. I-am spus experienţa mea de eliberare de frica de securitate şi de frica de moarte şi, după ce a auzit relatarea mea, mi-a zis scurt: „Acum ştiu ce am de făcut.”

S-a dus acasă, a cerut o întâlnire cu securistul lui de legătură şi i-a spus: „M-aţi frânt şi aţi făcut din mine un rob al vostru şi un neom. Dar de acum s-a terminat cu aceasta. De acum încolo nu voi mai fi informatorul vostru.” Securistul a râs sarcastic şi i-a spus:” Domnule…, avem atâtea note informative scrise de dumneavoastră. Vom face câteva fotocopii ale celor mai compromiţătoare şi le vom pune în bănci la Biserica voastră. Ştii ce o să zică membrii Bisericii, nu?”
La care pastorul a replicat: „Domnule…, nu-i ne voie să o faceţi dumneavoastră, deoarece duminica viitoare din amvon voi spune eu Bisericii cum m-aţi făcut robul vostru şi cum acum m-am pocăit de ce am făcut şi m-am eliberat din robie.”

Securistul i-a răspuns repede şi speriat: „Nu, nu, nu, domnule…, să nu faceţi aşa ceva şi să nu spuneţi nimănui lucrurile acestea. Uite, vă lăsăm noi în pace şi rămâne toată povestea între noi.” Aşa s-a eliberat acest pastor din robie.

Un alt pastor care într-un moment de slăbiciune a semnat angajament de informator la securitate, după ce ne-am împrietenit la Bucureşti şi după ce a înţeles lupta pe care vreau să o începem pentru eliberarea Bisericilor din compromis, s-a asociat cu lupta noastră şi s-a dovedit a fi unul dintre cei mai neînfricaţi luptători. Ştia că ar putea să fie omorât, dar s-a pregătit şi de moarte şi a pornit la acţiune. Securitatea l-a ameninţat în multe feluri, dar el n-a mai colaborat cu ei niciodată.

Cazurile acestea de pastori care au colaborat o vreme cu securitatea dar apoi au trăit o eliberare spirituală şi au intrat într-o nouă libertate şi într-o nouă lucrare cu Dumnezeu, care i-a făcut eroi, ar putea fi înmulţite. Dar nu este nevoie de mai mult.

Poate că ar fi bine să ne gândim şi la metodele folosite de securitate pentru a frânge oamenii. De exemplu, un pastor a fost acostat într-o seară pe stradă de câţiva bărbaţi, a fost împins într-o dubă şi a fost dus într-o pădure. Acolo l-au scos afară şi l-au bătut crunt. Apoi, unul dintre ei i-a spus: „Ascultă, am putea să te omorâm şi să te lăsăm aici între tufe şi aici vei putrezi. Dacă semnezi declaraţia că lucrezi cu noi, te lăsăm în viaţă.” I-au pus în faţă declaraţia şi… el a semnat-o. Apoi l-au dus şi i-au dat drumul în faţa casei.

Unul a fost urmărit multă vreme până când a fost prins că distribuie Biblii aduse din străinătate. L-au dus la securitate şi i-au spus că va fi acuzat că a comercializat literatură introdusă clandestin în ţară şi va intra la închisoare pe 15 ani. Credincioşii vor şti că a intrat la închisoare pentru comerţ ilicit. Copiii lui (doi elevi la liceu) nu vor mai merge la facultate. Când va ieşi de la închisoare va fi blamat de toată lumea. S-a îngrozit de această perspectivă şi… a semnat angajamentul.

Un altul a fost dus la securitate şi acolo i s-a spus că fratele lui a fost descoperit ca fiind agent al unei ţări capitaliste şi el, ca frate, va fi implicat în acest caz extrem de grav. Nu era adevărat nimic din toate acestea, dar el nu avea de unde să ştie aceasta. S-a îngrozit şi… a semnat angajamentul.

Sigur că acum, ca unii care n-aţi fost în atmosfera aceea de groază, veţi putea spune că nici într-un caz nu ar fi trebuit să cedeze. Eu nu caut să-i justific. Eu doar vă ajut să intraţi întrucâtva în istoria acestor oameni.

Aş putea continua cu exemplele, deoarece ştiu mai multe, dar acestea sunt suficiente pentru ca să trag următoarea concluzie.

Aceşti oameni au avut un moment de slăbiciune, când s-au frânt. Dar a venit un alt moment când au auzit chemarea lui Dumnezeu şi când s-au ridicat din prăbuşire şi au devenit eroi ai luptei pentru demnitate.

Aceasta n-au făcut-o după ce au ajuns în lumea liberă sau după ce a venit libertatea, ci acolo în iadul comunist şi când puteau fi literalmente exterminaţi de securitate, aşa cum li-a întâmplat unora (vezi cazul pastorului Cruceru şi a pastorului Gherman, care au fost ucişi în „accidente” de maşină şi cazul lui Petre Dugulescu, care a supravieţuit accidentului ).

Acum, vă rog gândiţi-vă bine. Pe de o parte, în ultimii cincisprezece ani de comunism, pastorii aceştia de care am vorbit mai sus şi alţii ca ei au fost eroi ai Bisericilor noastre. Dar, pe de altă parte, când se vor publica listele cu cei care au semnat angajament de informatori, veţi găsi şi numele lor pe această listă!
Confuzia va fi extrem de tulburătoare şi de dureroasă, deoarece i-aţi privit pe aceşti pastori ca instrumente ale lui Dumnezeu şi ca modele de urmat. Va fi ca şi când s-a prăbuşit cel mai sfânt lucru din viaţa voastră!

Eu scriu lucrurile acestea tocmai ca să vă pregătesc şi să vă fac să înţelegeţi că aceşti oameni, după o cădere, au fost reabilitaţi de Dumnezeu, au fost iertaţi de Dumnezeu şi au devenit eroii pe care i-aţi cunoscut voi.

Faptul că ei au semnat un angajament la securitate, smuls prin mijloace diabolice de şantaj, nu este cel mai mare păcat şi nu este un păcat care nu se iartă.

Eu am stat odată şi m-am gândit la toate păcatele pe care le-am făcut în viaţă şi vreau să vă spun acum şi aici care este păcatul cel mai mare pe care l-am făcut eu. În anii 1951-1953 eram chemaţi la mari demonstraţii de stradă în care trebuia să strigăm: „Salvă lui Stalin!” Eu eram un tânăr proaspăt convertit şi eram sincer credincios. Dar aşa spunea toată lumea că putem să spunem ceva din buze dar să nu fie în inima noastră! Când am înţeles că primii creştini au fost condamnaţi la moarte numai pentru faptul că n-au vrut să declare: „Cezar este Domn” şi pentru că au declarat că numai „Cristos este Domn”, am înţeles că, de dragul de a trăi, am dat slavă unui om, slavă pe care nu se cuvine să I-o dăm decât lui Dumnezeu! Acesta a fost cel mai mare păcat pe care l-am făcut vreodată şi amintirea lui mă arde şi astăzi!

Am făcut multe alte mari păcate în vremea când am fost departe de Dumnezeu, dar pe acesta l-am făcut când eram credincios sincer. Iată de ce gravitatea lui este şi mai mare.

Se creează în zilele acestea impresia că cel mai mare păcat pe care l-ar fi putut comite cineva a fost păcatul de a fi fost informator. Eu cred că au fost păcate mult mai grave decât acesta. Dar oare avem noi dreptul de a face o ierarhie a păcatelor? Oare nu credem ce scrie în Biblie că „sângele Domnului Isus Cristos ne curăţă de orice păcat” ?

Eu mi-am pierdut credinţa după ce am citit cărţi de teologie liberală şi în momentul când, în cursul unei conversaţii cu unul dintre profesorii mei, am constatat că acesta nu este sincer în ceea ce predică. Atunci am avut următoarea senzaţie, aproape fizică. Mi-am văzut întreaga gândire creştină ca pe o uriaşă schelărie şi am văzut cum cineva loveşte acea schelărie la baza ei şi am văzut cum toată schelăria se prăbuşeşte. Când, după zece ani, am înţeles adevărurile teologiei biblice şi am înţeles că Domnul Isus m-a iertat şi m-a reprimit ca pe al Său, am simţit iarăşi aproape fizic cum toată acea schelărie se înalţă din nou şi totul în mine se pune la loc.

În multe dintre predicile mele am exprimat această trăire a mea printr-o altă metaforă. Iată cum am spus-o. Într-o zi mi-am luat viaţa, ca pe un vas preţios, în propriile mele mâini. Am constatat mai târziu că vasul acesta nu este în siguranţă în mâinile mele, deoarece l-am scăpat din mâini şi l-am făcut cioburi. Dar Domnul Isus s-a aplecat jos, a adunat cu dragoste cioburile şi mi-a refăcut vasul. Atunci am decis că vasul meu nu-i în siguranţă decât în mâinile Lui străpunse de cuie şi am decis că niciodată nu voi mai face nebunia să-mi iau viaţa în propriile mele mâini.

Şi printr-o metaforă şi prin cealaltă am vrut să pun în cuvinte faptul că după reabilitarea mea am simţit iarăşi foarte real că mi s-a redat demnitatea de om, demnitatea de copil al lui Dumnezeu.

Noi cei care am trăit prin iadul comunist, care a produs experţi în frângerea şi în pervertirea oamenilor, n-am fost destul de veghetori şi am lăsat să ni se surpe eşafodajul şi să ni se spargă vasul. Dar slavă bunătăţii, îndurării şi dragostei lui Dumnezeu! Domnul Isus ne-a refăcut eşafodajul şi ne-a reparat vasul. Ne-a redat demnitatea! Ne-a repus în slujba Lui!

Când veţi afla că am fost informatori, trebuie să vă gândiţi la toate cele de mai sus. Sper că ele vă vor face să înţelegeţi şi lumea monstruoasă prin care am trecut, şi slăbiciunea noastră şi bunătatea şi puterea de răscumpărare şi de reabilitate cu care a lucrat Dumnezeu în vieţile noastre.

Ceea ce am scris mai sus nu este o mărturisire (spovedanie publică). Ar fi mult prea târziu pentru aşa ceva. Mărturisirea am făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor care trebuiau să audă această mărturisire.

De exemplu, în 1960, când eram pastor la Biserica baptistă din Braşov, după ce a apărut legea care cerea acest lucru, am făcut o declaraţie similară cu aceasta (cu excepţia referirilor la alţi pastori) şi am depus-o la conducerea Comunităţii Baptiste de Sibiu, de care aparţineam. Declaraţia se află acolo şi astăzi.

Nu am amintit toate locurile unde am mai făcut această mărturisire şi nici lucrul acesta nu cred că ar fi necesar.

Ceea ce am făcut aici este o explicaţie a unui fenomen care trebuie înţeles: După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.

Iosif Ţon

Post scriptum

Cine citeşte cele de mai sus poate căpăta impresia că eu îi disculp, îi justific, îi dezvinovăţesc, îi apăr pe toţi pastorii din generaţia mea care au trăit oroarea dictaturii comuniste, expertă în corupere de oameni, în frângere de voinţe, în pervertire de caractere, în a face din oameni neoameni.

Nu, nu-i cuprind în cele de mai sus pe toţi pastorii, deoarece au fost unii care, după ce au fost frânţi de securitate şi au acceptat să fie colaboratori, au constatat că această colaborare le aduce tot felul de privilegii: lauda autorităţilor, promovarea în funcţii cultice, beneficii financiare, călătorii în străinătate, etc. Şi unii, pentru toate acestea, au devenit instrumentele partidului comunist în politica acestuia perversă şi distructivă faţă de culte. Ei au implementat această politică în biserică, în cult şi în străinătate. Unii şi-au făcut chiar un titlu de glorie din a colabora cu autorităţile, spunând că aceasta este dovadă de „înţelepciune”, deoarece ei obţin „drepturi” pentru biserici şi pentru credincioşi. Unii au continuat să facă aceste justificări chiar şi după căderea comunismului!

Nu, pe aceştia nu-i justific. De aceştia mi-e o milă cumplită! Pentru că văd că Dumnezeu nu le mai „dă pocăinţa ca să aibă viaţa” (Faptele apostolilor 11:18) şi văd că astfel „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” (Evrei 6:6).

Nu că Dumnezeu nu i-ar ierta! Dumnezeu iartă şi pe cel mai mare criminal dacă se întoarce cu adevărat, cu sinceră şi totală pocăinţă, la Dumnezeu pentru iertare şi pentru schimbare.

Dar există unii care s-au împietrit în starea aceasta de înstrăinare de Dumnezeu. De aceştia mă doare şi mi-e milă.

Vă rog să observaţi că nici pe aceştia eu nu-i judec şi nu-i condamn. Cine sunt eu să fac ceea ce numai Dumnezeu va face la judecata de pe urmă?!

Chiar şi pentru aceştia eu nu pot decât să spun că mă doare şi că aş dori să se întoarcă, chiar şi în acest ceas târziu, la Dumnezeu cu pocăinţă.

Un pastor care a fost o vreme informator şi al cărui trecut a ieşit acum la iveală şi a trăit ruşinea expunerii şi a condamnării din partea multora, mi-a spus aşa: „Eu m-am rugat lui Dumnezeu să scoată aceste lucruri la iveală câtă vreme mai sunt în viaţă, ca să mă ruşinez acum, înaintea oamenilor, şi să nu mă mai ruşinez la judecata de pe urmă. Acum mi s-a împlinit această rugăciune.”
„Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”, le-a zis Isus experţilor legii şi fariseilor (Ioan 8:7).

Iosif Țon rupe tăcerea – Interviu (II)

(continuare) IMG_1399

MO: Ați fost exclus din Cultul Baptist din România, regretați?

Aici trebuie să vă corectez. Eu nu am fost exclus din cultul baptist din România. Când a apărut criza creată de vindecarea fiicei mele şi de unirea mea cu Străjerii, unii lideri baptişti români au considerat că eu am ieşit din cadrul a ceea ce se numeşte „baptist” şi au dorit să mă oprească de la a mai predica în bisericile baptiste din România şi de aceea au luat în pripă decizia să îmi retragă ordinarea pentru slujire în bisericile din România. Spun „în pripă” deoarece nu s-au gândit că „ordinare” îmi trebuie numai pentru a face acte de cult (Cina Domnului, botez, etc.), nu şi pentru predicare. Mai târziu au recunoscut acest lucru, şi au transmis verbal pastorilor să nu mă mai invite să predic. Unii pastori au acceptat această interdicţie şi nu mă mai invită. Alţii mă invită şi acum şi predic în bisericile lor.
Aici trebuie să fac o precizare foarte importantă. Eu am fost format ca teolog baptist şi toată viaţa am funcţionat ca predicator şi teolog baptist. Dar un baptist cu orizonturi teologice mai largi, aşa încât să cuprindă întreaga lucrare a Duhului Sfânt, precum şi credinţa în unirea reală cu Domnul Isus Cristos şi trăirea în unire reală cu El. Pentru unii conducători baptişti din România (nu toţi!) acestea ar fi credinţe care m-ar descalifica să mă mai numesc baptist. Aceasta este convingerea lor şi eu o respect. Şi-i respect şi pe ei personal şi-i iubesc! Dar eu sunt ceea ce sunt fără să le cer lor încuviinţarea!

MO. Așa cum menționam și mai sus, sunteți contestat, atacat și vorbit de rău, unii fiind chiar mai marii acestui cult neoprotestant. Nu simțiți nevoia să reacționați, sau să dați explicații, sau chiar să ripostați. Mă gândesc că și dumneavoastră, ca un om care ați umblat foarte mult, dețineți multe informații și ați avea ce să spuneți despre dânșii?

IT: Dragul meu, am foarte multe lucruri care le-aș putea spune la adresa acestor acuzatori, dar cui folosește? Am lucrat o mulțime de ani pentru a extinde Împărăția Cerurilor și pentru a aduce oameni pierduți la Cristos; să mă apuc acum să dărâm tot ce am construit în toți acești ani, doar pentru că nu m-aș putea smeri şi n-aş putea accepta acuzaţii nedrepte? Ce ar zice oamenii din lume să vadă cum noi ne mâncăm între noi?

MO: Nu ar trebui să aibă și ei tot o astfel de gândire?

IT: Depinde de fiecare dintre noi, cât de mult ne lăsăm luminați de Duhul Sfânt.

MO: Aveți vreo ranchiună sau vreo supărare pe cei care vă vorbesc de rău? Doriți să le
trnsmitei un cuvânt?

IT: Am o durere mare şi constantă că, din cauza celor care mă vorbesc de rău, unii nu-mi mai ascultă predicile şi astfel unii nu se mântuiesc şi foarte mulţi nu se mai hrănesc şi nu cresc spiritual.

MO: Care vă sunt planurile de viitor?

IT: Ținând cont de lumea în care trăim (lumea internetului), este clar că trebuie să folosim acest vehicul de transmitere a informației, cât mai mult. Pentru aceasta lucrăm chiar acum la o platformă de internet, prin care să putem transmite Cuvintul lui Dumnezeu pe toate căile: blogosfera, facebook, youtube, etc.

MO: Aveți un proiect foarte ambițios, care sunt convins că va costa mult; aveți finanțarea?

IT: Credinţa mea de o viaţa este că ceeace Dumnezeu iniţiază El şi finanţează. Desigur că eu, din pensia mea și a soției, nu pot să finanțez astfel de proiecte, dar acesta nu este cel mai costisitor proiect din viața mea, și cu toate că am făcut şi realizat proiecte mult mai costisitoare, de fiecare dată Dumnezeu a purtat de grijă în mod miraculos. Știu că va purta și acum.

MO: Dacă Dumnezeu pune pe inima cuiva dintre cei care citesc acest interviu și dorește să se implice în acest proiect, cum vă poate contacta?

IT: Când se va finalize platforma, care se va numi iosifton.com, acolo vor apare şi instrucţiuni pentru contribuţii financiare. Până atunci, cei din România îmi pot trimite sprijinul lor pe adresa mea din România: Str. Tribun Corcheş, nr.67, Arad.
Iar pentru toţi cei din afara României, puteţi trimite orice ajutor pe adresa mea din America:
5058 Foothills Dr., Unit B.
Lake Oswego, OR. 97034
USA

MO: Vă rog să transmiteți un cuvânt special pentru cititorii acestui blog și nu numai.

IT: Am ajuns la concluzia că toţi creştinii se concentrează în special pe iertarea de păcate ca să poată ajunge în cer. Dar! Scopul evident al lui Dumnezeu este să-şi formeze fii care seamănă cu Tatăl lor. Bunătatea şi iubirea sunt trăsăturile fundamentale ale lui Dumnezeu şi El vrea să ne facă buni cum El este bun şi să iubim pe toţi oamenii aşa cum îi iubeşte El. Scopul meu este ca de acum înainte să fiu un predicator şi un învăţător al bunătăţii şi al iubirii.
Vă chem să mă sprijiniţi în rugăciune şi în orice altă formă găsiţi voi ca să împlinesc acesată chemare pe care am primit-o de la Dumnezeu.

MO: Vă mulțumesc mult pentru timpul dumneavoastră și pentru dragostea aratată tuturor celor din jur, chiar și celor mai îndârjiți critici.
Domnul să vă binecuvinteze cu multă sănătate și putere de muncă și pe mai departe.

Mike Olari

Iosif Țon rupe tăcerea – Interviu (I)

Dupa câteva ore petrecute împreună cu acest om a lui Dumnezeu, am plecat atât de îmbogățit și copleșit spiritual, încât nu mă pot abține să nu împărtășesc și cu alții impresia extraordinară și totodată, bucuria de a mai avea astfel de oameni printre noi.

În urma mai multor atacuri pe bloguri la persoana fratelui Țon, am intervenit și eu de câteva ori în apărarea dânsului, nu pentru ca l-am cunoscut prea bine, ci pentru că metodele folosite de către atacatori, mi s-au părut inadecvate pentru un slujitor al Evangheliei, fără să se țina cont de cuvântul lui Dumnezeu din Matei 18:15-18, care ne învață cum să procedăm în astfel de situații.

Cu toate că și îainte, am avut impresii foarte bune despre fratele Țon (cu unele mici rezerve), din momentul în care s-a declanșat acea luptă nedreaptă de denigrare la adresa dânsului, am hotărât să-l caut și să mă conving dacă acuzațiile aduse au vreo bază, ori mai degrabă avem de-a face cu o luptă spirituală, în care Diavolul a reușit să se folosească chiar și de unii slujitori ,,importanți” ai altarului, pentru a aduce mari deservicii lucrarii lui Dumnezeu.

Ei bine, astăzi vorbind în cunoștință de cauză în ceea ce-l privește pe fratele Țon, pot să vă asigur că avem de-a face cu un om a lui Dumnezeu deosebit, care, ce vorbește și trăiește, dar mai mult de atât; cu toate că a trecut de frumoasa vârstă de 80 ani, încă arde de dragoste pentru cei pierduți, și în egală măsură pentru creșterea spirituală a credincioșilor din bisericile noastre.

Cu toate că eu am discutat multe cu dânsul și sunt convins de autenticitatea informațiilor aduse pe acest blog, totuși, l-am rugat să-mi răspundă la anumite întrebari, care sunt convins că le vor fi de folos tuturor celor care vor citi acest inteviu, pentru a elimina pe cât posibil orice suspiciune în ceea ce privește persoana și lucrarea fratelui Iosif Țon, dar și pentru a preîntâmpina dacă este cu putință, continuarea răspândirii de neadevăruri la adresa dumnealui, prin care se aduce multă bafjocură și ocară la adresa lucrării lui Dumnezeu, și un mare deseviciu tuturor slujitorilor evanghelici.

Mă simt onorat să pot să fac această slujbă pentru slava lui Dumnezeu, și de ce nu, pentru a-l cinsti și pe acest om al lui Dumnezeu devotat total cauzei Evangheliei, cum n-am mai văzut de pe timpul fratelui Richard Wurmbrand, despre care mărturisește și fratele Țon că a fost unul dintre mentorii săi.

Mulțumesc fratelui Țon pentru timpul acordat acestui interviu și pentru faptul că și-a făcut timp să stăm și să petrecem momente memorabile împreună.

 Mike Olari

IMG_1405

Fratele Iosif și sora Elisabeta Țon

Mike Olari: Cu ce ocazie pe la Phoenix?

Iosif Țon: Am venit în Arizona răspunzând invitației fratelui pastor Andi Olariu, pastorul Bisericii Ekklesia, pentru a ține o serie de predici, de conferinţe pentru tineret, şi prelegeri pentru familie.

 

MO: M-am bucurat să vă avem și la Biserica Agape, păstorită de Petru Lascău, cu care, din câte știu, aveți o relație buna.

IT: Desigur, relația și colaborarea noastră a început încă din anul 1977, când eram amândoi la Oradea apoi s-a adâncit în anii 80, când am lucrat împreuna la Societatea Misionară Română lângă Chicago, iar pe parcursul anilor, am pastrat todeauna o relație foarte bună.

 

MO: Nu intenționez să vă pun prea multe întrebări introductive, fiindcă sunteți o persoană foarte bine cunoscută în spațiul evanghelic, dar doresc să vă pun câteva întrebări, pentru a elucida anumite zvonuri care circulă despre dumneavoastră în mediul evanghelic românesc, așa că voi fi foarte direct și în același timp deschis, la toate răspunsurile dumneavoastra.

Ce ne puteți spune despre relația dumneavoastră cu Bill Johnson, un pastor despre care se vorbește că ar fi un eretic, iar dumneavoastra la un moment dat – la o biserică din Portland – ați vorbit la superlativ atât despre el, cât și depre cartea scrisă de el: “When Heaven Invades The Earth”!?

IT: Relaţia mea cu Bill Johnson trebuie pusă într-un context mai larg. Trebuie să încep cu apariţia în 1963 a cărţii lui George Edon Ladd, profesor la Fuller Seminary in California, întitulată „The Presence of the Future” (Prezenţa viitorului), un studiu academic despre Împărăţia lui Dumnezeu în învăţătura Domnului Isus. În America, era la modă să se afirme că această învăţătură nu mai este pentru astăzi, ci a fost transferată în Împărăţia de o mie de ani (Mileniu). George E.Ladd a argumentat că Isus nu numai că a adus această învăţătură, ci şi că El a adus această Împărăţie cu Sine şi a pornit acţiunea de extindere a ei pe tot pământul (la toate naţiunile). El a inaugurat prezenţa acestei Împărăţii, apoi i-a însărcinat pe ucenicii lui să o ducă pe tot pământul. Expresia folosită de Ladd a prins la mai mulţi teologi, că „Împărăţia este aici, dar nu încă…” („it is here but not yet”); adică, ea şi-a instalat aici un cap de pod, dar încă n-a cuprins toată planeta.

Prin 1979, a îmbrăţişat această viziune John Wimber, întemeietorul lanţului de biserici „Wineyard Churches”. În 1981 s-a creat în Pasadena (legat de Fuller Seminary), „U.S. Center for World Missions” de către Ralf Winter. Ceva mai târziu, el a alcătuit un mare volum de articole despre misiune, întitulat „Perspectrives on World Missions”, în care a inclus şi un capitol din cartea mea despre martiraj. El a iniţiat cursuri speciale în diferite centre din America pentru a forma misionari şi m-a invitat şi pe mine să predau cursul despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre extinderea ei în toată lumea. L-am predat anual, până prin 2010.

Trebuie să arăt că marea majoritate a penticostalilor sunt premilenişti şi dispensaţionalişti, adică ei cred că învăţătura Domnului Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu a fost suspendată şi că tot ce a spus El despre această Împărăţie se va aplica numai în Mia de ani. Bill Johnson era pastor penticostal (Assemblies of God), şi deci era premilenist. Cumva, el a intrat în contact cu mişcarea Wineyard, şi de acolo a îmbrăţişat învăţătura că nu trebuie să aşteptăm până în Mia de ani ca să vorbim despre Împărăţia lui Dumnezeu, ci că ea este pentru noi, astăzi. El şi-a însuşit această îmvăţătură şi a explicat-o extrem de clar în cartea lui „When Heaven Invades the Earth” („Când cerul invadează pământul”), publicată în 2003 (publicată în limba română în 2014).

Bill Johnson, pe lângă că este un bun teolog şi un bun scriitor, este şi un om pragnmatic. El şi-a pus această întrebare, care arată caracterul lui de practician: Dacă Împărăţia lui Dumnezeu este aici şi acum, cum trăim noi în această împărăţie, un trai diferit de al celor care trăiesc în împărăţia celui rău? Împreună cu echipa lui de păstori, ei au ajuns să vorbească despre cultura împărăţiei celui rău şi despre cultura Împărăţiei lui Dumnezeu. Au început să organizeze conferinţe pe tema „Kingdom Culture” („Cultura Împărăţiei”). Am participat şi eu la o asemenea conferinţă în 2011.

Ceea ce era nou pentru mine era strădania acestor oameni de a defini în termeni moderni esenţa trăirii după învăţăturile Domnului Isus. Ei au identificat ca centru al acestei învăţături conceptul de valoare şi de demnitate a fiecărei fiinţe umane. În trei zile în care am stat la această conferniţă am observat cum se tratează personalul acestei Biserici, cu atenţie, cu respect, cu amabilitate şi am observat strădania lor de a-şi acorda onoare unul altuia, conform învăţăturii lor că ceea ce crează ei este o „cultură a onoarei.”

Aceasta este ceea ce am învăţat de la Bethel Church din Redding, California, biserica lui Bill Johnson. Am mai participat şi în 2013 la o conferinţă, de data aceasta pe tema creării şi a conducerii unei Biserici angajate în cultura Împărăţiei.

Pot să vă spun că aceste conferinţe m-au captivat şi mi-au revoluţionat gândirea.

Mă grăbesc să adaug că am văzut la ei şi lucruri pe care eu nu le înţeleg, cum ar fi conceptul de „împartare”, adică de transmitere a unei ungeri speciale prin atingerea pe frunte şi fenomenul căderii pe spate. Am citit tot ce au scris ei şi alţii pe aceste teme şi nici astăzi nu le înţeleg. De asemenea, ei cred că „apostoli” există şi astăzi. Eu nu mi-am însuşit această învăţătură.

Cu aceasta venim la o precizare de foarte mare importanţă. Am mai scris şi în alte locuri că trebuie să facem distincţie între următoarele trei întrebări:

  1. De la cine învăţăm?
  2. Cu cine ne asociem? Şi
  3. Cu cine ne identificăm?

La prima întrebare, răspunsul ni-l dă apostolul Pavel: „Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun” (1 Tes. 5:21). Am cercetat şi am învăţat de la teologi din toate cultele şi pe unii i-am chiar citat în scrierile mele, fără să mă asociez cu ei şi, cu atât mai puţin, fără să mă identific cu ei.

Cu privire la a doua întrebare, eu am contribuit la crearea Alianţei Evanghelice din România în cadrul căreia ne-am asociat, baptişti, penticostali şi creştini după Evanghelie, să facem evanghelizări împreună, să ne apărăm drepturile împreună, să facem radio împreună, şi alte asemenea acţiuni despre care am căzut de acord că le putem realiza împreună. Aceasta fără să renunţăm la doctrinele noastre specifice, adică fără să încercăm să ne unim într-un singur cult.

 

MO: Si Bill Johnson din care categorie face parte?

IT: Legătura mea cu Bill Johnson face parte in prima categorie: Am învăţat mai multe lucruri de la el, din cărţile scrise de el şi de la Biserica pe care o păstoreşte. Dar nu am făcut cu ei nici o asociere pentru a lucra şi realiza ceva împreună.

IMG_1419

MO: O altă acuzație care vi se aduce este faptul că dumneavoastră ignorați învățăturile apostolului Pavel. Este adevarat?

IT: Încerc să înţeleg cum s-a format legenda că eu n-aş mai crede în învăţăturile apostolului Pavel. Eu am publicat în 2010 cartea mea întitulată „Bunătate – o teologie bazată pe învăţătura Domnului nostru Isus Cristos”. În „Introducere” la această carte, discut pe larg importanţa „punctului de pornire” în scrierea unei teologii. Printre alţii, îl dau de exemplu pe Marin Luther care consideră că „Evanghelia” cea mai pură se află în Epistola către Romani, şi de aceea el îşi construieşte toată teologia lui pe această epistolă a apostolului Pavel.

Eu consider că întemeietorul credinţei creştine este Isus Cristos şi de aceea îmi construiesc teologia pe învăţăturile Lui. Dar aceasta nu înseamnă că, de acum, eu ignor scrierile lui Pavel. Iată ce scriu eu în acea „Introducere”:

„Din tot ce am scris până aici s-ar putea deduce că există o mare deosebire, sau chiar o contrazicere, între învăţătura Domnului Isus şi învăţătura apostolului Pavel. Există mulţi teologi în protestantism care susţin că o asemenea contradicţie este reală, dar noi contestăm că lucrul acesta este adevărat. Apostolul Pavel a preţuit învăţătura Domnului Isus şi şi-a bazat gândirea pe ea… În cursul acestei cărţi vom arăta mereu că Pavel a înţeles foarte corect învăţătura dată de Isus şi că el doar continuă şi dezvoltă ceea ce a primit de la Domnul şi Învăţătorul său” (pag.16).

Teologul englez N.T.Wright, după ce a scris două volume masive despre învăţăturile lui Isus, îşi întoarce atenţia spre epistolele lui Pavel şi scrie că relaţia dintre Pavel şi Isus este relaţia dintre un compozitor şi un dirijor. Compozitorul concepe şi scrie partitura. Dirijorul nu adaugă nimic la conpoziţie, ci se limitează la a o transpune în muzică. Subscriu cu entuziasm la această comparaţie.

Cred că legenda că eu „nu mai cred în Pavel”, cum s-a exprimat cineva, a apărut de la oameni care au prins o idee din zbor dar care nu au citit ceea ce am scris eu. Dar lucrul acesta nu este nou pentru mine.

MO: Ați fost exclus din Cultul Baptist din România, regretați?

(Răspunsul la această întrebare și la altele, în partea a 2-a a interviului)

Mike Olari

PASTORUL GHIȚĂ DICOI A VIZITAT CERUL !

     Știu că foarte mulți dintre noi am ascultat și auzit multe mărturii, despre răpiri miraculoase și vizitarea Cerului. Unele mai credibile, altele… mai putin. Ei bine, pentru mine mărturia pe care o prezentăm aici, are ceva unic și foarte credibil.
      
        Am avut Harul ca zilele acestea să petrec mai mult timp împreună cu pastorul G. Dicoi care este într-o vizită în State împreună cu soția. Ne-am bucurat de o părtășie deosebită, timp în care fratele Ghită ne-a marturisit o minune absolut deosebită. În timpul unui accident grav, din care doctorii nu i-au mai dat nici o șansă, fiind în comă timp de 3 săptămâni, timp în care el a fost dus în împărăția Lui DUMNEZEU, de unde s-a întors cu un mesaj special. MESAJUL IERTĂRII. Dar vă las pe dumneavoastră să-l ascultați pe dânsul povestind această MINUNE DUMNEZEIASCĂ.

God bless you all!
Mike Olari

 

PASTORUL IOSIF TON ARE CUVANTUL!!

 S-a dovedit înca odată (daca mai era nevoie) cât de bine reţine mintea noastra omenească, tot ce este rău despre cei din jur, dar ceea ce este frumos şi dumnezeiesc tinem minte mai greu, sau unii chiar deloc.
Din comentariile primite la articolul precedent, unii au adus tot felul de citate din articole de pe diferite bloguri, prin care doresc să arate doar slăbiciunile fratelui Ton şi greşelile din tinereţe.
Ce-am zice noi dacă ar face şi Dumnezeu la fel cu trecutul nostru, întocmai cum procedăm noi în cazul de faţă?
Mai mult de atât; se pare că unii nu pot sub nici o forma să înţeleagă dragostea lui Dumnezeu si implicit, nici puterea lui de-a ierta.
 
Toate aceste comentarii, m-au motivat să repun din nou MARTURISIREA fratelui Ton, prin care foarte deschis, cu toata smerenia, redă un rezumat din viaţa dânsului, atât înainte de-a se întorce la Domnul cu adevărat, cât şi ceea ce a urmat după.
 
Este singurul pastor evanghelic, român, care a facut o asfel de mărturie şi care ăi-a rezolvat toate relaţiile cu cei carora le-a pricinuit anumite necazuri si suferinţe, înainte de a veni cu mărturia în spaţiul public. Datorită acestui fapt (aşa ca şi apostolul Petru), Dumnezeu a început să-l folosească la un alt nivel, nivel care este neînţeles de cei mai mulţi, de fapt de cei care au decis să rămâna în ascultare de oameni, nu de Dumnezeu .Este un preţ prea mare de plătit să te rupi din orice organizaţie şi să faci ceea ce vrea Dumnezeu de la tine, nu ceea ce îţi cer oamenii să faci.
 
Daca doriţi cu adevărat să cunoaşteţi tot adevarul despre fratele Ton, va rog citiţi cu atentie, întreg articolul de mai jos, desprinşi de orice gând preconceput, într-o atitudine de explorator onest, însetat de adevăr.  
 
Cu multe dragoste,
 
Mike Olari.

IosifTon

Mărturia completă a pastorului Iosif Ţon, aşa cum a fost transmisă către BBC:

“Eu şi securitatea
O explicaţie despre mine şi alţi pastori”

Mai mulţi credincioşi, printre care Petre Dugulescu şi Dănuţ Mănăstireanu, şi-au studiat dosarul de la securitate şi au constatat că vina lor principală a fost aceea că erau adepţii lui Iosif Ţon, care era un duşman al puterii comuniste. Pentru mai bine de 30 de ani, aceasta este imaginea despre mine pe care o vor descoperi cei care studiază documentele securităţii.

Şi totuşi, atunci când se vor publica numele tuturor celor care au colaborat cu securitatea ca informatori, între ei va apare şi numele meu şi lucrul acesta îi va şoca pe mulţi credincioşi. Cazuri similare vor fi şi cu alţi pastori.

Iată de ce cred că este necesară acum o explicaţie. Voi începe cu cazul meu.
În anul 1957, pe când eram student la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, mi-au căzut în mână cărţi de teologie liberală. Prin citirea lor şi prin interacţiunea pe această temă cu unul dintre profesori mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu. În decembrie 1957 m-am retras de la Seminar şi am intrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română în comuna Lupşa de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni (în 1955 absolvisem Facultatea de filologie din Cluj).

În luna mai, 1958, am scris o scrisoare unuia dintre studenţii la Seminarul din Bucureşti că am devenit ateu.

În anii care au urmat, am trăit ca un ateu, cu tot ce implică lucrul acesta. În anii aceia am dorit foarte mult să fiu acceptat pe deplin în societatea socialistă a vremii.

În anul 1963 am fost chemat la securitate în Cluj şi am fost întrebat dacă vreau să devin colaborator al lor ca informator. Eu am văzut în această invitaţie o nouă oportunitate să fiu pe deplin acceptat şi de aceea am acceptat să devin informator şi am semnat angajamentul pentru aceasta.

Pe baza aceasta, am fost acceptat ca să lucrez vara ca ghid la mare cu turiştii străini, deoarece vorbeam fluent limba engleză. Sarcina mea era să raportez orice lucru suspect aş observa la turiştii cu care lucram.

În anii aceia am scris şi câteva note informative despre câţiva credincioşi baptişti din Cluj, cu care mai eram în contact. Doi dintre ei au avut de suferit din cauza aceasta. La câţiva ani după căderea comunismului, am stat de vorbă cu fiecare dintre ei, i-am mărturisit urâţenia pe care am făcut-o faţă de ei şi mi-am cerut iertare. Amândoi m-au iertat şi de atunci am întreprins mai multe acţiuni împreună.

După ce Rihard Wurmbrand a ieşit din închisoare, în 1964, am fost la el şi el m-a întrebat cum de am ajuns să-mi pierd credinţa în Dumnezeu. I-am relatat cele întâmplate în 1957 şi atunci el mi-a explicat cu mare răbdare unde este eroarea liberalismului teologic şi care este adevărul biblic. Explicaţia lui a fost atât de clară încât am început să privesc cu un nou interes spre Biblie. Au mai urmat şi alte influenţe, de la alte persoane care au venit de la închisoare (Simion Cure, Traian Dorz ) şi în 1967 am început să merg pe furiş la Biserica Baptistă din Cluj-Mănăştur.

În vremea aceea, mi-a făcut o vizită pastorul Simion Cure. Acesta făcuse cinci ani de închisoare şi de lagăr de muncă (la tăiat de stuf în Delta Dunării) pentru faptul că nu voise să accepte restricţii asupra lucrării lui de pastor. Datorită ţinutei lui demne şi a suferinţelor prin care trecuse fiindcă nu a acceptat nici un fel de compromis, eu mă uitam la el cu mare admiraţie şi mi l-am făcut duhovnic şi consilier spiritual.

În cursul acelei vizite, i-am spus că toate problemele mele intelectuale cu privire la Biblie şi la Dumnezeu sunt clarificate, dar mai am o problemă: Mă uit în urmă la acei ani în care am fost departe de Dumnezeu şi la modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, mi-e ruşine de foarte multe lucruri şi nu-mi pot ierta faptul că am putut să fac acele lucruri. Simion Cure mi-a dat un răspuns la care nu m-am aşteptat:

„Dar cine eşti tu de vrei să-ţi ierţi tu păcatele? Nu tu trebuie să ţi le ierţi! Păcatele tale trebuie să ţi le ierte Dumnezeu şi, după aceea, păcatele tale trebuie să ţi le ierte o Biserică. Când tu ai căzut de la credinţă, prin poziţia pe care o aveai de tânăr predicator extrem de promiţător, tu ai rănit pe foarte mulţi credincioşi şi pot spune că ai rănit toate Bisericile. De aceea, o Biserică trebuie să te judece şi să te dezlege. Numai atunci vei fi cu adevărat primit şi eliberat.”

Acesta a fost unul dintre cele mai înţelepte sfaturi pe care mi le-ar fi putut da cineva vreodată! El m-a aşezat cu totul pe o nouă traiectorie.

La începutul anului 1968, am avut o experienţă specială cu Dumnezeu – nu este cazul să intru aici în mai multe detalii – în care am înţeles clar că Domnul Isus Cristos a murit pentru toate păcatele mele şi că El mi le-a iertat pe toate. Am trăit atunci nu numai o mare eliberare ci am primit senzaţia clară că am fost făcut iarăşi om, că mi-a fost redată demnitatea de copil al lui Dumnezeu. Atunci am decis că Acela care a murit pentru mine trebuie să fie Stăpânul meu şi am hotărât că îmi voi trăi viaţa în slujba Lui şi că voi trăi în toate după călăuzirea Lui.

Primul lucru care am înţeles că este atunci voia Lui Dumnezeu pentru mine este să mă duc la o Biserică, să mă supun judecăţii ei şi să caut iertarea ei şi dezlegarea ei. Fiindcă eu fusesem membru în Biserica Baptistă din Cluj-Iris, am stat de vorbă cu pastorul ei, Iulian Tătaru, i-am spus despre iertarea pe care am primit-o de la Dumnezeu şi despre dorinţa mea ca să fiu primit înapoi în Biserică. El s-a bucurat foarte mult şi mi-a spus: Eu voi spune comitetului Bisericii şi apoi va trebui să vii să te examineze comitetul Dacă ei vor fi satisfăcuţi, ei vor recomanda adunării generale a Bisericii să te reprimească în sânul ei.”

Am fost de acord cu aceasta şi am fost chemat să stau de vorbă cu comitetul. Mă aşteptam să fie o examinare până în cele mai intime detalii. Dar mi-am zis că au tot dreptul să mă întrebe orice şi că eu le voi răspunde cu cea mai totală sinceritate. Conducătorul comitetului a început examinarea mea cu această întrebare neaşteptată de mine: „Frate Iosif, dumneata ştii că dacă vii în mod public în Biserica noastră îţi pierzi slujba? Şi, Doamne, bun serviciu ai!” (Eram atunci profesor la un liceu în Cluj!). Fiind luat prin surprindere de această întrebare, am răspuns brusc: „Frate Cuibus, eu ştiu că voi pierde acest serviciu, dar Domnul Isus a murit pentru păcatele mele şi a avut milă de mine şi m-a iertat; oare acum eu să nu fiu gata să pierd o slujbă bună pentru El? Eu sunt gata nu numai să pierd slujba, eu sunt gata şi să mor pentru El”

Fratele s-a uitat la ceilalţi membri ai comitetului şi le-a spus: „Eu cred că nu mai este nevoie de nici o altă întrebare. Eu propun să ne plecăm toţi în genunchi şi să mulţumim pentru întoarcerea fratelui Iosif la Dumnezeu.” Toţi au fost de acord cu aceasta şi ne-am plecat pe genunchi şi am plâns împreună de bucurie!

În primăvara anului 1968 a avut loc adunarea generală a Bisericii în care pastorul Iulian Tătarul a făcut o mişcătoare prezentare a vieţii mele, inclusiv căderea şi acum iertarea lui Dumnezeu, şi a propus Bisericii să fiu reprimit ca membru. Biserica a votat în unanimitate reprimirea mea în Biserică şi astfel am primit dezlegarea Bisericii. În prima duminică din iunie a acelui an am participat pentru prima dată după zece ani la Cina Domnului. Cu aceasta s-a încheiat procesul reabilitării mele spirituale.

Dragostea cu care m-au primit oamenii din această Biserică a făcut o extrem de profundă impresie asupra mea!

În acea vară, în mai multe Biserici baptiste din ţară, am făcut câte o scurtă mărturisire de întoarcere a mea la Dumnezeu, ştiind sigur că dintr-un loc sau altul se va afla la securitate şi în toamnă, la începutul anului şcolar voi fi dat afară din învăţământ.

Să ne amintim că era 1968, venise „primăvara de la Praga”, cu Dubcek şi cu „socialismul cu faţă umană”, şi cu Ceauşescu mergând pentru scurtă vreme pe aceeaşi linie de schimbare. În contextul acela, nu s-au luat măsuri împotriva mea. Fără să intru în alte detalii, prin octombrie am făcut cerere pentru a face o călătorie la Viena pentru un consult medical. În timpul acela am primit de la Dumnezeu călăuzirea ca de la Viena să merg în Anglia şi să studiez acolo teologia.

La 1 ianuarie 1969 am plecat la Viena şi de acolo am plecat în Anglia. Printr-un şir de minuni ale lui Dumnezeu, am primit o bursă de studii la Universitatea Oxford şi am rămas acolo pentru studii până în 1972.

În primul an de studii la Oxford, a venit acolo Rihard Wurmbrand, în cadrul unui turneu de predici. Am stat îndelung de vorbă şi el m-a invitat să merg cu organizaţia lui în America. I-am explicat atunci că eu simt că am o obligaţie pentru fraţii mei din România şi că, la terminarea studiilor, mă voi întoarce la fraţii mei. El a fost dezamăgit de refuzul meu, dar mi-a respectat decizia.
Aici este locul unde trebuie să fac cea mai importantă explicaţie.

Când eu am căzut de la credinţă, mi-am dezamăgit fraţii. Nu prin modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, incluzând aici faptul că devenisem informator al securităţii, ci faptul în sine că mi-am abandonat credinţa şi astfel mi-am abandonat fraţii. Ei bine, cu toate că eu i-am dezamăgit profund prin căderea mea, ei au avut totuşi dragostea să mă ierte şi să mă reprimească în Biserică. Faptul acesta mi-a creat o profundă obligaţie. Modul cum am formulat-o eu atunci, în Oxford, a fost aşa: „Odată eu i-am dezamăgit pe fraţii mei şi ei m-au iertat. Acum, dacă aş pleca în America, i-aş trăda a doua oară şi i-aş dezamăgi a doua oară! Pentru nimic în lume nu-i voi dezamăgi a doua oară!”

Ştiam că întorcându-mă în ţară mă întorc înapoi şi la o confruntare directă cu securitatea. Dar simţeam în mine că singurul mod în care îmi voi putea ispăşi vina de a fi devenit colaboratorul lor va fi să mă întorc înapoi, să lucrez pentru fraţii mei, să lupt pentru drepturile lor şi, dacă trebuie, să sufăr cu ei şi pentru ei.
Eu m-am întors în România, printre altele, ca să-mi răscumpăr vina de a fi colaborat cu securitatea.

După ce m-am întors în ţară, pentru o scurtă vreme securitatea m-a lăsat în pace. În ianuarie 1973, am fost chemat să fiu profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În martie a acelui an, am primit un telefon de la securitate şi mi s-a spus să merg în Cişmigiu ca să mă întâlnesc acolo cu două persoane. M-am dus şi m-au întâmpinat cele două persoane: un om mai în vârstă,un colonel (în civil), pe nume Ioan Banciu şi un om mai tânăr, un locotenent, al cărui nume nu-l divulg, deoarece este şi astăzi în viaţă. Colonelul Banciu mi-a spus în esenţă următoarele: „Domnule Ţon, dumneavoastră aţi lucrat cu noi înainte de plecarea în Anglia. Acum trebuie să reluăm legătura. De acum înainte omul umneavoastră de legătură va fi dl…”. S-a referit la omul tânăr care era lângă dânsul.

Eu i-am răspuns:
„Domnule colonel, omul care a colaborat cu dumneavoastră nu mai există. Acela a murit. Acesta care stă de vorbă cu dumneavoastră este cu totul alt om şi acesta nu va mai colabora cu dumneavoastră.”

Banciu a replicat: „Hai, domnule, nu mă lua cu basme. Astea sunt poveşti. Dumneata trebuie să începi să lucrezi din nou cu noi.”

Am accentuat din nou în mod categoric că eu nu voi mai colabora cu ei.
Au plecat fără să mai dea mâna cu mine.

La câteva zile am fost chemat la sediul securităţii. Am fost condus în biroul unui general. Acesta m-a ţinut în picioare în faţa biroului lui şi mi-a zis:
„Acum să-mi spui mie: Colaborezi cu noi?”

I-am răspuns răspicat: „Nu, domnule.” La care el mi-a strigat: „Atunci să ştii că voi pune potera pe urmele tale!” Şi a făcut semn cu mâna să ies afară.

Cu aceasta a început războiul dintre securitate şi mine. Dar din clipa aceea eu m-am simţit un om liber! Legătura mea cu securitatea era oficial ruptă, şi aşa a rămas de atunci până astăzi.

După plecarea mea în exil în America în 1981, dosarul meu de la securitate a trecut de la ofiţerul care fusese „umbra” mea la un ofiţer de la externe. Acesta a adunat o echipă de experţi grafologi care au luat fragmente şi cuvinte disparate din multele mele declaraţii scrise la anchete, le-au pus laolaltă şi au alcătuit două declaraţii ca şi când ar fi fost ale mele prin care promit securităţii că după plecarea mea în străinătate îi voi sluji şi mai bine decât când am fost în ţară.
Prin mijloace specifice (nu intru în detalii din lipsă de spaţiu) au răspândit aceste declaraţii în Statele Unite. Le-am văzut şi eu: era scrisul meu şi semnătura mea, dar eu nu am scris niciodată acele declaraţii.

De unde ştiu eu aceste lucruri? Iată de unde. Imediat după căderea comunismului, în prima mea vizită la Bucureşti, cel care fusese „umbra” mea m-a sunat la telefon şi mi-a cerut să ne întâlnim. Întâlnirea a avut loc în Biserica baptistă din str. Iuliu Valaori. Cu mine au mai venit la întâlnire încă doi pastori baptişti, care pot depune mărturie despre exactitatea a ceea ce relatez aici (nu am cerut permisiunea lor sa le dau numele aici si de aceea nu o fac).

Acolo, „umbra” mea ne-a povestit cum şi cine au alcătuit acele două declaraţii, cu scopul de a mă compromite în străinătate. Desigur, dacă asemenea declaraţii ar fi existat, securitatea le-ar fi ţinut la mare secret. Numai securitatea putea să facă să ajungă asemenea „declaraţii” în afară. Şi ea a făcut-o fiindcă avea interesul să mă compromită.

Ironia cea mai mare a acelei acţiuni a fost că în USA acele declaraţii fabricate de securitate au fost răspândite de doi dintre cei mai îndârjiţi dizidenţi români, duşmani ai comunismului, care, fără să-şi dea seama, făceau cel mai mare serviciu securităţii din România!

Îndrăzneala mea de a mă ridica acolo, în sistemul comunist, şi de a vorbi liber şi de a scrie chemări la trăire fără compromis a avut un puternic ecou în gândirea multor pastori care fuseseră frânţi şi deveniseră informatori.

Voi da câteva exemple, fără să dau numele, deoarece nu le-am cerut permisiunea să fac acest lucru.

Un pastor a venit la mine şi mi-a povestit cum a fost el frânt şi cum a devenit informator. I-am spus experienţa mea de eliberare de frica de securitate şi de frica de moarte şi, după ce a auzit relatarea mea, mi-a zis scurt: „Acum ştiu ce am de făcut.”

S-a dus acasă, a cerut o întâlnire cu securistul lui de legătură şi i-a spus: „M-aţi frânt şi aţi făcut din mine un rob al vostru şi un neom. Dar de acum s-a terminat cu aceasta. De acum încolo nu voi mai fi informatorul vostru.” Securistul a râs sarcastic şi i-a spus:” Domnule…, avem atâtea note informative scrise de dumneavoastră. Vom face câteva fotocopii ale celor mai compromiţătoare şi le vom pune în bănci la Biserica voastră. Ştii ce o să zică membrii Bisericii, nu?”
La care pastorul a replicat: „Domnule…, nu-i ne voie să o faceţi dumneavoastră, deoarece duminica viitoare din amvon voi spune eu Bisericii cum m-aţi făcut robul vostru şi cum acum m-am pocăit de ce am făcut şi m-am eliberat din robie.”

Securistul i-a răspuns repede şi speriat: „Nu, nu, nu, domnule…, să nu faceţi aşa ceva şi să nu spuneţi nimănui lucrurile acestea. Uite, vă lăsăm noi în pace şi rămâne toată povestea între noi.” Aşa s-a eliberat acest pastor din robie.

Un alt pastor care într-un moment de slăbiciune a semnat angajament de informator la securitate, după ce ne-am împrietenit la Bucureşti şi după ce a înţeles lupta pe care vreau să o începem pentru eliberarea Bisericilor din compromis, s-a asociat cu lupta noastră şi s-a dovedit a fi unul dintre cei mai neînfricaţi luptători. Ştia că ar putea să fie omorât, dar s-a pregătit şi de moarte şi a pornit la acţiune. Securitatea l-a ameninţat în multe feluri, dar el n-a mai colaborat cu ei niciodată.

Cazurile acestea de pastori care au colaborat o vreme cu securitatea dar apoi au trăit o eliberare spirituală şi au intrat într-o nouă libertate şi într-o nouă lucrare cu Dumnezeu, care i-a făcut eroi, ar putea fi înmulţite. Dar nu este nevoie de mai mult.

Poate că ar fi bine să ne gândim şi la metodele folosite de securitate pentru a frânge oamenii. De exemplu, un pastor a fost acostat într-o seară pe stradă de câţiva bărbaţi, a fost împins într-o dubă şi a fost dus într-o pădure. Acolo l-au scos afară şi l-au bătut crunt. Apoi, unul dintre ei i-a spus: „Ascultă, am putea să te omorâm şi să te lăsăm aici între tufe şi aici vei putrezi. Dacă semnezi declaraţia că lucrezi cu noi, te lăsăm în viaţă.” I-au pus în faţă declaraţia şi… el a semnat-o. Apoi l-au dus şi i-au dat drumul în faţa casei.

Unul a fost urmărit multă vreme până când a fost prins că distribuie Biblii aduse din străinătate. L-au dus la securitate şi i-au spus că va fi acuzat că a comercializat literatură introdusă clandestin în ţară şi va intra la închisoare pe 15 ani. Credincioşii vor şti că a intrat la închisoare pentru comerţ ilicit. Copiii lui (doi elevi la liceu) nu vor mai merge la facultate. Când va ieşi de la închisoare va fi blamat de toată lumea. S-a îngrozit de această perspectivă şi… a semnat angajamentul.

Un altul a fost dus la securitate şi acolo i s-a spus că fratele lui a fost descoperit ca fiind agent al unei ţări capitaliste şi el, ca frate, va fi implicat în acest caz extrem de grav. Nu era adevărat nimic din toate acestea, dar el nu avea de unde să ştie aceasta. S-a îngrozit şi… a semnat angajamentul.

Sigur că acum, ca unii care n-aţi fost în atmosfera aceea de groază, veţi putea spune că nici într-un caz nu ar fi trebuit să cedeze. Eu nu caut să-i justific. Eu doar vă ajut să intraţi întrucâtva în istoria acestor oameni.

Aş putea continua cu exemplele, deoarece ştiu mai multe, dar acestea sunt suficiente pentru ca să trag următoarea concluzie.

Aceşti oameni au avut un moment de slăbiciune, când s-au frânt. Dar a venit un alt moment când au auzit chemarea lui Dumnezeu şi când s-au ridicat din prăbuşire şi au devenit eroi ai luptei pentru demnitate.

Aceasta n-au făcut-o după ce au ajuns în lumea liberă sau după ce a venit libertatea, ci acolo în iadul comunist şi când puteau fi literalmente exterminaţi de securitate, aşa cum li-a întâmplat unora (vezi cazul pastorului Cruceru şi a pastorului Gherman, care au fost ucişi în „accidente” de maşină şi cazul lui Petre Dugulescu, care a supravieţuit accidentului ).

Acum, vă rog gândiţi-vă bine. Pe de o parte, în ultimii cincisprezece ani de comunism, pastorii aceştia de care am vorbit mai sus şi alţii ca ei au fost eroi ai Bisericilor noastre. Dar, pe de altă parte, când se vor publica listele cu cei care au semnat angajament de informatori, veţi găsi şi numele lor pe această listă!
Confuzia va fi extrem de tulburătoare şi de dureroasă, deoarece i-aţi privit pe aceşti pastori ca instrumente ale lui Dumnezeu şi ca modele de urmat. Va fi ca şi când s-a prăbuşit cel mai sfânt lucru din viaţa voastră!

Eu scriu lucrurile acestea tocmai ca să vă pregătesc şi să vă fac să înţelegeţi că aceşti oameni, după o cădere, au fost reabilitaţi de Dumnezeu, au fost iertaţi de Dumnezeu şi au devenit eroii pe care i-aţi cunoscut voi.

Faptul că ei au semnat un angajament la securitate, smuls prin mijloace diabolice de şantaj, nu este cel mai mare păcat şi nu este un păcat care nu se iartă.

Eu am stat odată şi m-am gândit la toate păcatele pe care le-am făcut în viaţă şi vreau să vă spun acum şi aici care este păcatul cel mai mare pe care l-am făcut eu. În anii 1951-1953 eram chemaţi la mari demonstraţii de stradă în care trebuia să strigăm: „Salvă lui Stalin!” Eu eram un tânăr proaspăt convertit şi eram sincer credincios. Dar aşa spunea toată lumea că putem să spunem ceva din buze dar să nu fie în inima noastră! Când am înţeles că primii creştini au fost condamnaţi la moarte numai pentru faptul că n-au vrut să declare: „Cezar este Domn” şi pentru că au declarat că numai „Cristos este Domn”, am înţeles că, de dragul de a trăi, am dat slavă unui om, slavă pe care nu se cuvine să I-o dăm decât lui Dumnezeu! Acesta a fost cel mai mare păcat pe care l-am făcut vreodată şi amintirea lui mă arde şi astăzi!

Am făcut multe alte mari păcate în vremea când am fost departe de Dumnezeu, dar pe acesta l-am făcut când eram credincios sincer. Iată de ce gravitatea lui este şi mai mare.

Se creează în zilele acestea impresia că cel mai mare păcat pe care l-ar fi putut comite cineva a fost păcatul de a fi fost informator. Eu cred că au fost păcate mult mai grave decât acesta. Dar oare avem noi dreptul de a face o ierarhie a păcatelor? Oare nu credem ce scrie în Biblie că „sângele Domnului Isus Cristos ne curăţă de orice păcat” ?

Eu mi-am pierdut credinţa după ce am citit cărţi de teologie liberală şi în momentul când, în cursul unei conversaţii cu unul dintre profesorii mei, am constatat că acesta nu este sincer în ceea ce predică. Atunci am avut următoarea senzaţie, aproape fizică. Mi-am văzut întreaga gândire creştină ca pe o uriaşă schelărie şi am văzut cum cineva loveşte acea schelărie la baza ei şi am văzut cum toată schelăria se prăbuşeşte. Când, după zece ani, am înţeles adevărurile teologiei biblice şi am înţeles că Domnul Isus m-a iertat şi m-a reprimit ca pe al Său, am simţit iarăşi aproape fizic cum toată acea schelărie se înalţă din nou şi totul în mine se pune la loc.

În multe dintre predicile mele am exprimat această trăire a mea printr-o altă metaforă. Iată cum am spus-o. Într-o zi mi-am luat viaţa, ca pe un vas preţios, în propriile mele mâini. Am constatat mai târziu că vasul acesta nu este în siguranţă în mâinile mele, deoarece l-am scăpat din mâini şi l-am făcut cioburi. Dar Domnul Isus s-a aplecat jos, a adunat cu dragoste cioburile şi mi-a refăcut vasul. Atunci am decis că vasul meu nu-i în siguranţă decât în mâinile Lui străpunse de cuie şi am decis că niciodată nu voi mai face nebunia să-mi iau viaţa în propriile mele mâini.

Şi printr-o metaforă şi prin cealaltă am vrut să pun în cuvinte faptul că după reabilitarea mea am simţit iarăşi foarte real că mi s-a redat demnitatea de om, demnitatea de copil al lui Dumnezeu.

Noi cei care am trăit prin iadul comunist, care a produs experţi în frângerea şi în pervertirea oamenilor, n-am fost destul de veghetori şi am lăsat să ni se surpe eşafodajul şi să ni se spargă vasul. Dar slavă bunătăţii, îndurării şi dragostei lui Dumnezeu! Domnul Isus ne-a refăcut eşafodajul şi ne-a reparat vasul. Ne-a redat demnitatea! Ne-a repus în slujba Lui!

Când veţi afla că am fost informatori, trebuie să vă gândiţi la toate cele de mai sus. Sper că ele vă vor face să înţelegeţi şi lumea monstruoasă prin care am trecut, şi slăbiciunea noastră şi bunătatea şi puterea de răscumpărare şi de reabilitate cu care a lucrat Dumnezeu în vieţile noastre.

Ceea ce am scris mai sus nu este o mărturisire (spovedanie publică). Ar fi mult prea târziu pentru aşa ceva. Mărturisirea am făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor care trebuiau să audă această mărturisire.

De exemplu, în 1960, când eram pastor la Biserica baptistă din Braşov, după ce a apărut legea care cerea acest lucru, am făcut o declaraţie similară cu aceasta (cu excepţia referirilor la alţi pastori) şi am depus-o la conducerea Comunităţii Baptiste de Sibiu, de care aparţineam. Declaraţia se află acolo şi astăzi.

Nu am amintit toate locurile unde am mai făcut această mărturisire şi nici lucrul acesta nu cred că ar fi necesar.

Ceea ce am făcut aici este o explicaţie a unui fenomen care trebuie înţeles: După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.

Iosif Ţon

Post scriptum

Cine citeşte cele de mai sus poate căpăta impresia că eu îi disculp, îi justific, îi dezvinovăţesc, îi apăr pe toţi pastorii din generaţia mea care au trăit oroarea dictaturii comuniste, expertă în corupere de oameni, în frângere de voinţe, în pervertire de caractere, în a face din oameni neoameni.

Nu, nu-i cuprind în cele de mai sus pe toţi pastorii, deoarece au fost unii care, după ce au fost frânţi de securitate şi au acceptat să fie colaboratori, au constatat că această colaborare le aduce tot felul de privilegii: lauda autorităţilor, promovarea în funcţii cultice, beneficii financiare, călătorii în străinătate, etc. Şi unii, pentru toate acestea, au devenit instrumentele partidului comunist în politica acestuia perversă şi distructivă faţă de culte. Ei au implementat această politică în biserică, în cult şi în străinătate. Unii şi-au făcut chiar un titlu de glorie din a colabora cu autorităţile, spunând că aceasta este dovadă de „înţelepciune”, deoarece ei obţin „drepturi” pentru biserici şi pentru credincioşi. Unii au continuat să facă aceste justificări chiar şi după căderea comunismului!

Nu, pe aceştia nu-i justific. De aceştia mi-e o milă cumplită! Pentru că văd că Dumnezeu nu le mai „dă pocăinţa ca să aibă viaţa” (Faptele apostolilor 11:18) şi văd că astfel „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” (Evrei 6:6).

Nu că Dumnezeu nu i-ar ierta! Dumnezeu iartă şi pe cel mai mare criminal dacă se întoarce cu adevărat, cu sinceră şi totală pocăinţă, la Dumnezeu pentru iertare şi pentru schimbare.

Dar există unii care s-au împietrit în starea aceasta de înstrăinare de Dumnezeu. De aceştia mă doare şi mi-e milă.

Vă rog să observaţi că nici pe aceştia eu nu-i judec şi nu-i condamn. Cine sunt eu să fac ceea ce numai Dumnezeu va face la judecata de pe urmă?!

Chiar şi pentru aceştia eu nu pot decât să spun că mă doare şi că aş dori să se întoarcă, chiar şi în acest ceas târziu, la Dumnezeu cu pocăinţă.

Un pastor care a fost o vreme informator şi al cărui trecut a ieşit acum la iveală şi a trăit ruşinea expunerii şi a condamnării din partea multora, mi-a spus aşa: „Eu m-am rugat lui Dumnezeu să scoată aceste lucruri la iveală câtă vreme mai sunt în viaţă, ca să mă ruşinez acum, înaintea oamenilor, şi să nu mă mai ruşinez la judecata de pe urmă. Acum mi s-a împlinit această rugăciune.”
„Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”, le-a zis Isus experţilor legii şi fariseilor (Ioan 8:7).

Lipsa evaluării, a relevanței și… legalismul – Cristian Barbosu: Interviu (partea a II-a)

Continuăm cu partea a II-a a interviului acordat de Cristi Barbosu, pastorul Bisericii Harvest Metanoia Arad.

 

Cristi_Barbosu

Î. Atunci de ce ai părăsit Cultul Baptist? Ce a însemnat pentru tine decizia aceasta?

R: Sincer, vreo 2 ani de zile m-am luptat cu aceasta idee. Nu am vrut sa-i parasesc pe fratii mei si lucrarea de acolo, findca cu greu am fost acceptat. Una e sa fii acceptat si alta e sa si rezisti. Mentionez insa faptul ca, si astazi ca si atunci, ma inteleg foarte bine cu cei mai multi. Totusi a trebuit sa iau pana la urma aceasta hotarare. Au existat si inca exista in Cultul Baptist persoane cărora, desi pe de o parte le apreciez lucrarea si modul in care Dumnezeu îi foloseste, pe de alta parte ma mir de agresivitatea lor impotriva unor lucrari sau lucratori care difera fie doctrinar, fie in convingeri sau manifestari spirituale fata de ei. Si in loc sa isi tina incuviintarea pe care o au pentru ei insisi, asa cum ne invata Scriptura si sa astfel sa inteleaga principiul biblic al unitatii in diversitate, ei nu pot accepta ca altii sa aiba pareri diferite fata de ei si îi considera anatema, tratandu-i uneori mai rau decat pe cei necredinciosi (si asta o spun chiar din experienta proprie). Principiul lor este uniformitate prin conformism, o metoda pe care din pacate am intalnit-o mai degraba in comunism, impotriva caruia unii dintre ei au luptat. Oare sa fi iesit din Egipt, dar Egiptul sa nu fi iesit din ei? Nu stiu. Dar din cauza unor astfel de frati care si-au facut tinta in viata si lucrare, sa darâme pe altii, am hotarât sa ies. Aproape in fiecare evanghelizare sau conferinta mai mare pe care am sustinut-o in lucrarea mea din ultimii ani, acest gen de oameni, chiar daca locuiau la sute de km distanta, cautau sa dezbine-i pe cei implicati, sa-i determine sa nu se implice, denigrandu-ma sub diferite forme, folosind bineinteles franturi de adevar, distorsionari, sau pur si simplu minciuni. Cand i-am confruntat, fie n-au vrut sa stea de vorba cu mine, fie au ignorat principiul din Mat 18 si si-au continuat calomniile si loviturile lor. Si dupa cativa ani de zile in care vrei sa faci o lucrare buna dar esti mereu atacat, lovit, vorbit de rau … ajungi la o limita. Si eu am ajuns. Probabil ca sunt mai slab ca altii sau mai nepregatit sa fac fata la acest gen de lupte nedrepte, dar ma vedeam irosind energie si timp aparandu-mi caracterul si lucrarea de astfel de defaimatori si pierzandu-mi viziunea si eficienta din ceea ce stiam ca Dumnezeu ma cheama sa fac – nu sa lupt cu fratii mei, ci sa lupt sa scot din gheara Diavolului sufletele celor pierduti. Si a trebuit sa aleg, sa ies din conjunctura acestor oameni care mereu ma muscau fie pe fata, fie tacit, si sa-mi indeplinesc chemarea si lucrarea asa cum trebuie sau, sa continui sa lupt sau sa ma pliez supunandu-ma din nou robiei lucrurilor incepatoare, ca cei din Galatia. Si am ales sa ies, o hotarare deloc usoara, luata si pe fondul unor tensiuni din biserica pe care o pastoream atunci, unde se ajunsese sa aiba loc intalniri secrete intre unii dintre membrii bisericii care nu-mi doreau binele si membrii din conducerea UBR. Mi-am dat seama ca asa nu mai pot continua. Si am simtit atunci foarte clar calauzirea sa ies, de dragul chemarii, lucrarii si mentinerii relatilor bune cu majoritatea pastorilor si conducatorilor baptisti din cadrul UBR. Daca mai ramaneam, probabil ca mai multe probleme aveam si mai multa valva s-ar fi facut in jurul meu, ceea ce ar fi afectat si UBR. De dragul pacii si al linistii am hotarat sa ies. Si nu regret.

Î. De ce natură au fost divergențele tale în relația cu Cultul Baptist?

R: Eu nu am avut divergente cu Cultul sau Conducerea Cultului. Cei care nu ma inghiteau, erau anumiti lideri, care aveau probleme mai degraba legate de cele 3 lucruri pe care eu le-am mentionat si aici, la intrebarea anterioara – lipsa evaluarii slujitorilor si a lucrarii lor, lipsa relevantei (stilul mai contemporan pe care eu il promovam) si atitudinea mea impotriva legalismului. Intr-adevar au existat si diferente intre mine sau lucrarea mea si convingerile doctrinare sau practicile eclesiale ale bisericilor baptiste in general, dar eu mizand pe modelul biblic al unitatii in diversitate nu am considerat ca aceste diferente trebuie sa ne divizeze fiindca nu aveau de-a face cu absolutele Scripturii. Unii insa au crezut ca da si au iscat anumite divergente si pe aceste teme. Spre exemplu, eu nu sunt un cesationist, ci cred in existenta si continuitatea darurilor spirituale si astazi. Sunt printre cei din categoria “open but cautious” adica deschis dar precaut, ferindu-ma de abuzurile si exagerarile intalnite in destule biserici penticostale sau carismatice. Tot asa, eu cred si practic lucrarea de eliberare, considerand ca textul biblic ne indeamna nu doar sa ne supunem lui Dumnezeu ci sa ne si impotrivim celui rau si acesta va fugi de la noi. Si eu asta am trait si practic, si nu trebiue sa fii penticostal sau carismatic sa crezi în duhuri sau în autoritatea lui Isus Hristos de a aduce eliberare in vietile celor legati sau influentati de Satan si astfel sa i te impotrivesti. Deasemenea cred ca modelul de conducere al bisericii cel mai apropiat de Scripturi este conducerea prin presbiteri nu congregationalismul, care este de obicei asociat cu baptismul, si aici s-au generat discutii si controverse. Si divergentele cotidiene, sa le numesc asa, de care se legau in permanenta legalistii, si anume cele ce tin de stilul de inchinare (mai contemporan), grupurile mici care noi le promovam, darea de socoteala, accentul pus echilibru si bun simt mai degraba decat pe interzicerea unor forme de imbracaminte, asezare in biserica, podoabe, etc. Eu dintotdeauna am avut convingerea ca NT sustine diversitatea, cel putin eu asa am constatat din descrierea si abordarea apostolului Pavel atat in Fapte cat si in Galateni, a diferentelor de stil si chiar doctrinare care existau intre bisecile NT (vezi dif dintre Antiohia si Ierusalim), dar concluzia la care am ajuns este ca desi aceste diferente exista si trebuie recunoscute si respectate, tot asa exista si tendinta fariseica a fartilor veniti de la Iacov (Gal 2) care vor sa-si impuna parerea, criticand si intimidand biserici si lucratori. Am ales insa, in ciuda experientelor mele triste, sa respect pe cei ce cred diferit fata de mine fara sa-i fac anatema sau sa-i dispretuiesc, fiindca asa inteleg eu principiul din Rom 14. Ma asteptam si eu sa fiu tratat la fel dar nu s-a intamplat. What’s new … ?!

Î. Au încercat liderii organizației să te convingă să rămâi?

R: Unii da, altii nu.

Î. De cât timp ai iesit din Cultul Baptist?

R: De 1 an si jumatate.

Î. În ce a constat prețul pe care l-ai plătit plecând din Cultul Baptist?

R: Pe de o parte calomniile au continuat si continua in anumite cercuri si pe anumite situri, pe de alta parte insa am liniste, pace, eficienta cu mult mai mare si o deschidere cu mult mai larga de colaborare cu biserici si lucratori din diferite denominatiuni, care-l iubesc si lucreaza cu pasiune pentru Dumnezeu. Mi-este dor de intrunirile de luni ale comuninatii baptiste din regiunea noastra, unde ne adunam cu pastorii sa ne rugam si sa ne impartasim – chiar am avut o experienta faina in comunitatea de Arad cat timp am fost in UBR. Foarte putini pastori au avut ceva cu mine, probabil din cauza faptului ca ma cunoasteau si ne cunosteau lucrarea; de fapt la un moment dat ei s-au opus dorintei conducerii UBR de atunci, de a ne respinge cererea de primire in Uniune. Imi lipsesc dar ma vad cu multi dintre ei, fie conlucrand, fie discutand, fie studiind impreuna. Uitandu-ma in urma pretul platit nu se compara cu simtamantul de binecuvantare pe care il traiesc acum.

Î. Care a fost atitudinea Cultului față de tine de la plecarea ta până în prezent?

R: Conducerea actuala a Cultului mi-a aratat respect si oridecate ori am avut prilejul m-am intalnit cu ei si am colaborat cu ei in continuare. Cei care mi-au fost prieteni inainte mi-au ramas si acum, cei care mi-au fost dusmani, s-au mai rarit, dar unii au ramas la fel. Nu stiu cum va fi reactia Cultului pe viitor daca vor fi alegeri si oamenii se vor schimba. Sper ca sa se schimbe in bine. Eu le-am mai zis si inca le zic, noi credinciosii avem un singur Potrivnic si ala nu este fratele de langa mine, ci este cel rau. Impotriva Lui ar trebui sa luptam nu unul impotriva altuia.

Î. Care a fost reacția ta față de Cult în tot acest timp?

R: Respect si deschidere. Am predicat in multe biserici baptiste, m-am intalnit si ma intalnesc cu multi pastori baptisti, colaborez oricand imi permite timpul si ma rog pnetru ei si le urez binecuvantare.

Î.Ai regretat vreodată plecarea din cult?

R: Am regreat partasia frumoasa care am avut-o cu multi pastori si lucratori. Dar altceva nu pot spune ca am regretat. Din pacate Cultul nu prea ofera sprijin sau solutii ci de obicei intervin cand au ceva de criticat, cerut sau de impus. Ma bucur ca actuala conducere a UBR incearca sa schimbe acest stil de abordare, Domnul sa-i ajute sa si reuseasca, desi nu prea am sperante mari, uitându-mă la cata indarjire “spirituala” au unii dintre oponentii lor (care – oare la intamplare – sunt si oponentii mei). Dar sunt optimist ca Dumnezeu, dincolo de noi, vede situatia si candva, va actiona.

Î. Care a fost evoluția ta de la plecarea din cult până în prezent?

R: Eu ma judec in functie de rodul lucarii in care sunt implicat. Si roadele sunt peste asteptarile mele. Ceea ce am realizat intr-un an de cand am iesit din Cult, n-am reusit sa realizez in 3-4 ani inainte. Desi am iesit dintr-o perioada de criza acuta si foarte obosit si lovit, nu vreau sa spun ca succesele acestea le-am avut doar din cauza iesirii noastre din Cult. Este adevarat ca libertatea de a lua anumite initiative fara presiuni sau teama ca mereu vei fi criticat sau lovit, conteaza. Deasemenea, conducerea prin presbiteri care fluidizeaza enorm procesul de luare a deciziilor (multumesc Doamne ca le-ai dat ideea asta atât lui Moise cât şi lui Pavel), de asemenea si o alta echipa de slujire mai ancorata in Domnul si mai eficienta, sunt factori pozitivi. In plus, libertatea in Duh pe care o traim acum, impactul non-denominational intre necredinciosi care, din pacate, se feresc din ce in ce mai mult de etichete denominationale, au dus la o evolutie pozitiva si la o accelerare a lucrarii in ultimul an.

Î. Ce sfat le-ai da celor care nu-și mai găsesc locul în cult, dar nici nu sunt gata să plătească prețul plecării?

R: In primul rand vreau sa o spun clar – eu nu sfatuiesc pe nimeni sa plece din vreun Cult atata timp cat nu are o convingere clara din partea Domnului. Nu doar o frustrare, fiindca multi suntem frustrati de sisteme cultice, ci si o chemare, o convingere clara. Eu le-am avut pe amandoua si de aceea am facut acest pas. Apoi îi indrum sa se gandeasca bine, fiindca e vorba de biserica lui Hristos, si nu doar de ei insisi. Asta a fost framantarea mea cea mai mare. Noi nu traim pentru noi insine ci pentru chemarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Si fiind chemati sa pastorim biserica Lui (nu a noastra!) trebuie sa fim super-precauţi vis-à-vis de hotararile pe care le luam. De aceea, eu consider ca sunt pastori si biserici care au nevoie de Cult si care chiar daca si-ar dori, nu s-ar descurca, nu ar fi eficienti pentru Imparatia Lui in afara Cultului. Fiindca nu sunt pregatiti, sau nu au mijloacele necesare de a supravietui. Mai ales daca in cadrul comunitatilor locale, sau in bisericile lor, au autonomie si nu sunt pusi sub presiuni, asa cum eu am fost pus, cred ca pot merge inainte slujind impreuna cu toti cei din Cult. In schimb, daca frustrarile sunt prea mari, si problemele cu care se confrunta nu au de-a face cu pacat in viata lor, sau lipsa de integritate pe plan moral sau financiar, sau probleme doctrinare majore, atunci cred ca trebuie sa se gandeasca serios la viitorul lor si al bisericilor lor. Fiindca la acest moment Cultele evanghelice din Romania, din pacate nu pot da viziune fiindca ele insele nu au o viziune, ci mai degraba lupta pentru a supravietui, uneori dand lupte inutile. Daca simti ca nu mai poti, cauta in primul rand calauzirea lui Dumnezeu. Nu lovi in altii, spune-le convingerile tale dar nu incerca sa dai si apoi sa fugi, nici sa critici fara a da solutii, si daca solutia este iesirea din acel context, iesi, dar fii sigur ca ai facut-o luptand cu armele Duhului si nu ale firii. Pe de alta parte nu uita ca vei plati un pret, ca va trebui sa muncesti din greu; esti sigur ca esti dispus sa o faci? Familia ta te sustine? Biserica ta la fel? Multi lideri stiu ca sunt intr-o situatie critica, dar aleg să trăiască la fel, fara sa riste, alegand mediocritatea în viață și în slujire, și asta le va compromite slujirea pe termen lung.

Î. În prezent, ești atașat de vreo organizație creștină?

R: Pe de o parte nu – noi suntem non-denominationali. Pe de alta parte da. Inca din 2004 eu am devenit membru si apoi si biserica noastra, partenera, a unei retele de biserici numita Harvest Bible Fellowship, biserici care au aceiasi viziune, strategie, principiu de lucru in intreaga lume. Nu este o denominatiune, nu exista uniformitate, se respecta autonomia locala si se ofera sprijin de orice fel in lucrare. Precum am spus-o si la inceputul acestui interviu, eu dintotdeauna mi-am dorit sa conlucrez cu alti pastori si biserici, si daca nu s-a putut in Cult, iata ca Dumnezeu a deschis alte usi.

Î.Care crezi că este viitorul bisericilor desprinse de cultele religioase din Romania?

R: Nu stiu. Multe sunt biserici sanatoase, altele mai putin. Depinde de motivul iesirii lor, ce seamana omul aceea va si secera. Eu cred ca viitorul trebuie sa aduca schimbari in miscarea evanghelica din Romania, fie ca ele vor avea loc in cadrul Cultelor, fie ca bisericile si pastorii vor fi nevoiti sa iasa din Culte si sa miste Romania, fiindca daca vom ramane tot asa, vom pieri in curand. Am insa credinta ca Dumnezeu nu ne va lasa si ne va trezi, si pe cei din Culte si pe cei din afara Cultelor!

Î. Un ultim cuvânt pentru cititorii acestui blog și nu numai…

R: Cine se aseamana se aduna, si ma gandesc ca acelasi lucru se intampla si cu cititorii acestui blog. Tind sa cred ca majoritatea celor care sunt interesati de acest blog mereu revin aici fiindca au valori comune cu cele propagate aici. Va incurajez sa le mentineti si sa le traiti mai departe! Si ma rog ca Dumnezeu sa mentina echilibrul, bunul simt, preocuparea inspre zidire si pasiunea si curajul pentru Evanghelie si biserica a acestui blog si a celor care il mentin. Fiti binecuvantati, si Domnul sa binecuvanteze toate Cultele si bisericile din Romania!