Credinta in Actiune

Încotro, azi…?!

…ia seama asupra ta și veghează cu luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieții tale, ca nu cumva să uiți lucrurile pe care ți le-au văzut ochii și să-ți iasă din inimă, fă-le cunoscute copiilor tăi și copiilor copiilor tăi (Deuteronom 4:9)

          În viața poporului Israel au existat zile și împrejurări deosebite, când poporul se aduna pentru a-și aminti de intervențiile miraculoase ale lui Dumnezeu de-a lungul istoriei națiunii lor. Dumnezeul cel necuprins și veșnic s-a implicat în derularea evenimentelor, dovedind de nenumărate ori, prin minuni de excepție, că El este singurul Dumnezeu viu, adevărat și atotputernic!

            Privind periodic la o istorie presărată cu minuni unice, dumnezeiești, Israelul trebuia să nu piardă din vedere că era poporul cu care Dumnezeu a încheiat un legământ și astfel să se îmbărbăteze, să își reînnoiască nădejdea, dar și să păstreze vie, în mintea și inima generațiilor tinere, flacăra acestei credințe adevărate.

            Contemplând aceste adevăruri, mă întreb în ce măsură noi, generația de azi a credincioșilor creștini români, ne gândim la necesitatea de a oferi o direcție clară generațiilor ce vor urma? Copii, nepoții și chiar strănepoții noștri, așteaptă, poate cu nedumerire, la intersecțiile vieții, la cumpenele drumurilor, întrebându-se care este direcția corectă spre care trebuie să se îndrepte? Tocmai pentru că în fața lor stă indiscutabil o ofertă excesiv de diversă, pericolul de a alege un drum greșit este imens.

where-to

            Cotidianul face ca adevărurile creștine să fie puse față în față cu filozofiile și învățăturile de nuanță umanist-raționalistă. Doctrine New Age propun tinerei generații diverse experiențe periculoase, de factură ocultă. În fața acestei gigantice provocări trebuie să punem înaintea tinerilor noștri mai mult decât o învățătură sănătoasă, expusă cel puțin teoretic în bisericile noastre. Numai atunci îi vom putea ajuta cu adevărat pe tineri să îl aleagă pe Dumnezeul Bibliei, când alături de învățătura creștină corectă, vom așeza și experiențe avute cu Dumnezeu, adevăruri văzute cu ochi noștri, adevăruri experimentate și trăite, prin îndurarea lui Dumnezeu, chiar în familiile noastre! Miracolele trăite cu Dumnezeu îi vor ajuta pe tineri să vadă în creștinism nu doar o teorie religioasă, îmbrățișată de părinții mei, ci o credință autentică în Dumnezeu, care este viu!

            Meditând la aceste adevăruri, mi-am dat seama că momentul în care m-am decis categoric să urmez calea părinților mei, copil fiind, nu a fost unul în care am priceput mai profund învățăturile creștine (acestă înțelegere am dobândit-o mult mai târziu), ci a fost momentul când am văzut că Dumnezeu ascultă rugăciunile părinților mei, înfăptuind minuni în familia noastră!

            Aveam aproape 10 ani când mama s-a îmbolnăvit grav. După o vreme de tratament și investigații medicale de specialitate, medicii nu au putut să-și exprime decât… neputința de a face ceva. Am auzit de la frații mai mari că mama a fost lăsată acasă și că în curând avea să moară. Pe fețele celor 11 frați se putea citi disperarea! Cu toți știam că nu mai este altceva de făcut decât să ne rugăm. Mama se simțea din ce în ce mai rău. Nu se mai putea nici măcar ridica și vorbea foarte greu. Într-o zi, îmi amintesc și acum foarte bine, a venit la noi un om al lui Dumnezeu, care ne-a transmis următorul mesaj din partea Domnului: Dumnezeu a hotărât ca mama voastră să plece acasă la El! Dar, privind la rugăciunile voastre, Domnul și-a schimbat planul (întocmai ca în cazul lui Ezechia, vezi Isaia 38:5). Sora se va însănătoși și va trăi până când își va vedea toți copiii mari!

            Nici până în ziua de azi, nu știu ce a crezut tata sau ceilalți frați ai mei în acea clipă, dar, în ceea ce mă privea, am fost sigur că Dumnezeu urma să înfăptuiască o minune! Cu adevărat, în zilele care au urmat, cu toți am văzut minunea! După ce mama, timp de câteva săptămâni, nu mâncase aproape nimic… a început să mănânce, iar după câteva zile s-a ridicat din pat. Prin îndurarea lui Dumnezeu, mama a mai trăit 20 de ani!

            După ce am văzut  această minune, petrecută chiar în casa noastră, m-am hotărât să urmez calea credinței părinților mei. Dumnezeul în care tatăl și mama mea și-au pus nădejdea, merită să fie urmat! El este singurul Dumnezeu viu și adevărat!

Perioada copilăriei și adolescenței mele a fost presărată cu multe minuni asemănătoare, care m-au ajutat să-l cunosc în felul acesta pe Dumnezeu!

            Apoi, în decursul anilor, au existat multe situații și în viața propriei familii, când numai Dumnezeu a mai putut să intervină! Toate acele intervenții, minuni ale lui Dumnezeu, le-am accentuat în fața copiilor mei și Domnul a îngăduit să avem parte de multe momente în care cu toții ne-am adus aminte de ele! Dumnezeu mi-a dat harul să constat cu bucurie cum și în viața copiilor mei a rodit aceste experiențe cu El, statornicind încrederea lor în Dumnezeu!

            În anul 1993 călătoream împreună cu una din fiicele mele, care pe atunci avea 9 ani, din Belgia spre România, cu un microbuz adus din America pentru a fi utilizat în lucrarea lui Dumnezeu în țară. Întrucât trebuia să ajung în România să descarc mașina și apoi să mă întorc în timp util la aeroportul din Budapesta, pentru a duce un grup de frați americani, care veneau într-o călătorie misionară în România, fiecare minut conta și făcea parte dintr-un plan bine stabilit. Se înnoptase de-a binelea, când am intrat în regiunea muntoasă a Bavariei din Germania. Am alimentat la ultima stație de benzină, înainte de a intra în munți, urmând să călătorim toată noaptea. Când am vrut să pun mașina în mișcare, un zgomot puternic s-a auzit la transmisie, iar mașina nu s-a mai urnit din loc. Dezamăgit și descurajat, m-am așezat cu capul pe volan, dându-mi seama de profundul dramatism al situației. Imaginile mi se succedau în minte: transmisia automată era defectă, era noapte, eram în munți, orice posibilitate de reparare era exclusă, frații din America așteptau în aeroportul din Budapesta! Alături de mine, fetița s-a oferit să mă ajute zicându-mi: Tata, hai să ne rugăm! Răspunsul meu lapidar a fost: Nici nu a mai rămas altceva de făcut! Am înălțat o rugăciune sinceră, chiar copilărească, în care, cu credință, i-am cerut Domnului ca din imensul număr de îngeri, care Îi stau la dispoziție, să trimită unul specializat în mecanică pentru a ne ajuta! După ce am încheiat rugăciunea, prin credință am pornit motorul, l-am turat la maximum și am pus mașina în mișcare. Însoțiți de un zgomot asurzitor, am început să ne mișcăm încet. După ce am parcurs câțiva zeci de metri în felul acesta, deodată zgomotul s-a oprit. Apoi, ca purtată de o mână nevăzută, mașina a început să ruleze normal!

            Am ajuns la timp în România, unde am descărcat darurile aduse și am plecat la Budapesta. Imediat după ce am intrat în parcarea aeroportului, mașina s-a defectat din nou și de acolo a trebuit să fie remorcată în România. Practic așa mă rugasem, ca Dumnezeu să mă ajute să ajung măcar până la aeroport. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă credința mea ar fi mers mai departe, îndrăznind să cer mai mult de atât în rugăciune?!

            Astfel de experiențe nu trebuie să fie uitate! Ele zidesc credința, o fac să fie practică! În același fel, în care oamenii au nevoie de învățătură corectă, ei au nevoie și de astfel de dovezi vii grăitoare! Ca urmare, este necesar, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, să fim deschiși, lăsând la o parte așa-zisa modestie și să le comunicăm celor ce vin după noi inclusiv lucrurile pe care ochii noștri le-au văzut!

            În nici un caz, astfel de lucrări nu trebuie luate ca pe o laudă personală. Acestea nu ne reprezintă, nici pe noi, nici puterea și înțelepciunea noastră. Mai degrabă ele contrastează puternic slăbiciunea și limitarea umană cu puterea și înțelepciunea fără margini a lui Dumnezeu. Puterea și înțelepciunea divină se desăvârșesc tocmai în situațiile în care apar neputințele omului!

            Este foarte important ce fel de imagine despre Dumnezeu clădim în mintea copiilor noștri. Dacă le vom arăta un Dumnezeu mic, atunci într-un Dumnezeu mic se vor încrede, iar dacă le vom arăta măreția și atotputernicia lui Dumnezeu, atunci o astfel de imagine îi va însoți toată viața!

            Atât în familie, cât și în biserică, trebuie să fie cunoscute experiențele cu Dumnezeu. Dacă mai tot timpul, petrecut de copii în biserică, ei nu vor vedea altceva decât ceremonii, organizate cu diverse ocazii, vor crește cu percepția unui creștinism de paradă, față de care, cu sinceritate trebuie să o recunoaștem, tânăra generație este din ce în ce mai plictisită.

            Nu este justificat să așteptăm indiferenți, sperând că numai Dumnezeu trebuie să se îngrijească de viitorul bisericii. Generația spirituală de mâine va păși pe calea indicată de credincioșii de azi! Acum, tânăra generație se găsește la răscruce de drumuri și ne întreabă: Încotro să pornim? Care este direcția cea bună? Pe unde ați mers voi? Înțelegând acest imperativ, fiecare creștin matur, deci și responsabil, ar trebui să se întrebe AZI care este direcția pentru MÂINE și să se pregătească pentru a o urma! Așadar: ÎNCOTRO, AZI… ?!

Mike Olari

Sursa imagine: AICI

POPULARITATEA – factor de compromitere a adevărului!

Una dintre principalele caracteristici pe care oamenii le au în vedere, atunci când dau valoare lucrurilor, realizărilor sau chiar semenilor este POPULARITATEA.

Popularitate

Atunci când anumite lucruri sau persoane au devenit populare, apreciate de toţi, se întâmplă că, de cele mai multe ori, lumea tinde să nu mai verifice nimic cu privire la respectivele lucruri sau persoane, mulţumindu-se să afirme că „este ceva bun”. Bunăoară, îmi amintesc de vizita cântăreţului american Michael Jackson în România. Popularitatea şi faima lui au fost suficiente pentru a crea o puternică impresie. Peste tot se puteau auzi numai cuvinte de apreciere la adresa lui. Spre surprinderea mea, am constatat că şi unii creştini erau la fel de impresionaţi de popularitatea acestui om. În acea perioadă am stat de vorba cu o persoană care avea numai cuvinte de laudă la adresa vedetei americane. Atunci când am început să-mi împărtăşesc parerea şi lucrurile pe care le ştiam despre cântăreţ, persoana respectivă a rămas pe gânduri, zicând doar cu jumătate de gură: „ Eu am crezut altceva… ”

Desigur că lumea, care are propriile ei valori, are şi propriile metode de a recunoaşte aceste valori. Popularitatea este una dintre ele! Însă, copii lui Dumnezeu trebuie nu numai să aibă valori diferite de valorile lumii, ei trebuie şi să recunoască aceste valori într-un mod diferit. Popularitatea nu este una dintre metodele biblice de a da valoare lucrării sau oamenilor lui Dumnezeu!

Aceste gânduri îşi trag originea dintr-o discuţie avută cu un frate, un vechi slujitor în ogorul Evangheliei. În ce mă privea, chiar eram indignat de faptul că o anumită revistă creştină începuse să atace constant, chiar ironic, lucrarea Duhului Sfânt, afirmând deschis că vorbirea în alte limbi nu este un fenomen care s-a repetat în istoria bisericii. Însă, ceea ce m-a surprins a fost reacţia acestui frate slujitor, care mi-a spus: „Să ştii frate, că această revistă este populară şi este citită de foarte mulţi creştini!” Acest răspuns nu a făcut altceva decât să-mi provoace multă amărăciune, mai ales pentru faptul că răspunsul venea din partea unei voci autorizate, care ar fi trebuit să ia atitudine! De exemplu, am întâlnit şi situaţii în care nu s-au luat măsuri faţă de anumite persoane sus-puse, din ierarhia bisericească, deşi existau suficiente dovezi că viaţa lor era compromisă. Faptul că o persoană este foarte cunoscută, deci populară, determină de prea multe ori tolerarea păcatului, chiar şi în biserică.

Privind serios la ceea ce se petrece în unele dintre bisericile noastre, avem motive să ne îngrijorăm! În prezent, la toate nivelurile de slujire, pot fi găsiţi oameni a căror viaţă lasă foarte mult de dorit! Situaţia este cunoscută şi recunoscută! Cu toate acestea, pentru simplul fapt că sunt populari, oamenii sunt lăsaţi mai departe pe poziţiile lor. Câţi predicatori nu propovăduiesc încă de la amvoanele bisericilor, numai pentru că sunt „populari“ sau pentru că au reuşit o „bună politică bisericească” şi astfel, ocupă o poziţie privilegiată în ierarhia religioasă? De asemenea, există destui cântăreţi care nu mai au aproape nimic în comun cu Dumnezeu şi cu viaţa creştină, însă sunt buni la muzică, sunt populari şi prin urmare sunt acceptaţi. Surprinzătoare este disponibilitatea noastră de a accepta aceste compromisuri de ordin moral!

Church popularityTotodată, se pare că însăşi Biserica este avidă de popularitate. Avem nevoie de cineva foarte „popular”, fie el cântăreţ, predicator sau lider creştin, care să ne promoveze imaginea în lume! Dorim ca biserica să fie mai apreciată, mai recunoscută, mai acceptată, mai în „rând cu lumea”! Dar câţi dintre noi ne gândim serios la faptul că această atitudine, de a ne lăsa influenţaţi de popularitate, compromite rolul bisericii de a fi „…stâlp şi temelie a adevărului…” Atunci când accept de dragul popularităţii, ca anumite persoane să ocupe anumite poziţii, ne gândim oare la faptul că exemplul personal negativ, dat de aceştia celor pe care îi conduc şi care îi consideră modele „demne de urmat“, îi compromite profund şi pe cei conduşi?

Aproape întotdeauna, când se are în vedere o atitudine corectă, care ar trebui luată faţă de oamenii compromişi, dar populari, susţinătorii lor au următoarea motivaţie: „Să nu judecăm noi pe nimeni, lasă să-i judece Dumnezeu”. În opinia mea, dacă ştim bine că viaţa unora nu este în concordanţă cu voia lui Dumnezeu, dar în ciuda acestei evidenţe continuăm să-i susţinem în locurile de frunte, datorită „popularităţii“ lor, dovedim, fie faptul că, într-o oarecare măsură, suntem şi noi compromişi, fie lipsa de curaj, alimentată de frică şi comoditate. Această disponibilitate spre compromiterea adevărului, de dragul popularităţii, este un atentat la sfinţenia lui Dumnezeu! Noi avem de-a face cu un Dumnezeu sfânt, care cere şi de la noi sfinţenie!

Dacă privim cu seriozitate Sfintele Scripturi, vom constata că Dumnezeu nu este impresionat nici de popularitatea unuia, nici de mulţimile adunate în jurul altuia. Ceea ce are preţ în ochii lui Dumnezeu este sfinţenia! Biblia spune: „Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei care intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află.“ (Matei 7:13-14). În vremea lui, Noe şi familia sa nu erau decât o minoritate. Este oare posibil ca Dumnezeu să privească dezinteresat spre mulţimi de oameni care pier şi să salveze cu milă doar câteva persoane? Ce anume a făcut diferenţa între Noe şi familia sa, faţă de ceilalţi? In Geneza 6:9 citim: „Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui…” Atunci când Dumnezeu şi-a declanşat mânia, nu a contat nici numărul de oameni adunaţi în jurul lui Noe, nici popularitatea lui, ci numai neprihănirea lui!

Iosua şi Caleb sunt alţi doi bărbaţi, care se aflau în minoritate, dar care erau întrutotul de partea lui Dumnezeu. La un moment dat, cei mulţi erau pe punctul de a-i linşa pe cei doi. În cele din urmă însă, Dumnezeu şi-a spus cuvântul. Singurii care au intrat în ţara promisă au fost Iosua şi Caleb!

Regele Saul acceptă compromisul în viata sa. Cu toate că devenise deosebit de popular, iar succesul său era incontestabil, acestea nu îl impresionează pe Cel Atotputernic. Dumnezeu nu ia în calcul numele, poziţia sau influenţa lui Saul! Toate acestea înseamnă prea puţin, în comparaţie cu ascultarea de El! Verdictul divin pentru regele mai înalt cu un cap decât toţi ceilalţi, pentru liderul care ţinea toată naţiunea, este clar: „…l-am lepădat…” Îmi aduc aminte de două nume care, în urmă cu câţiva ani, erau deosebit de sonore în America. Este vorba de tele-evangheliştii Jimmy Swaggart şi Jim Bakker. Ei deveniseră atât de populari şi erau cunoscuţi în întrega lume. Dumnezeu nu a fost impresionat de popularitatea lor şi atunci când ei au încetat să-L mai asculte, Dumnezeu i-a smerit! Gândindu-ne la cele de mai sus, consider că ar trebui să luăm în serios Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l aplicăm în orice condiţii şi împrejurări, indiferent de popularitatea persoanelor aflate în cauză!

Ţinta noastră trebuie să fie dreptatea lui Dumnezeu! În Mica 6:8 El spune: „Ţi s-a arătat omule ce este bine şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate…” Este trist atunci când, de dragul păcii, în bisericile noastre renunţăm la dreptatea lui Dumnezeu. Singura pace, acceptată de Dumnezeu, este pacea care are la bază dreptatea Sa. Acest adevăr este valabil în privinţa mântuirii fiecăruia dintre noi. Dumnezeu mântuieşte o persoană şi face pace cu ea, numai după împlinirea dreptăţii Sale, cu privire la acea persoană, în jertfa lui Isus Cristos. Acest principiu trebuie să stea la baza păcii şi în comunităţile noastre! Dacă vom tolera tot felul de păcate, în scopul de a menţine pacea în biserică, doar pentru faptul că nu ne putem atinge de unele persoane „cu influenţă“, „populare“ atunci slujirea noastră nu este după voia lui Dumnezeu!

Dacă vom continua să dăm valoare persoanelor, lucrurilor şi realizărilor după modelul lumii, având ca reper popularitatea nu adevărul şi sfinţenia, atunci bisericile vor deveni tot mai lumeşti. În vremurile pe care le trăim, Dumnezeu ne cheamă la sfinţenie şi veghere, pentru a nu permite ca standardele lumeşti să deturneze biserica şi valorile ei biblice, inestimabile şi veşnice!

Sindromul slujitorului perfect

Începând cu articolul de mai jos intenționăm să publicăm pe blog o serie de articole scrise de Mike Olari și Gigi Furdui, membri ai bordului Fundației Family to Family Romania, colaboratori apropiați și la producerea materialelor publicate în revista Credința în Acțiune, publicație care a fost fondată și susținută financiar de Family to Family Romanian Outreach.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

    „Dacă e vorba să mă laud, mă voi lăuda numai cu lucrurile privitoare la slăbiciunea mea.”         (2 Corinteni 11:30)

Ne-am propus ca, pentru un timp, să aducem în atenţia cititorilor noștri anumite aspecte legate de practica vieţii de partăşie din biserici, aspecte legate de organizare sau modul de conducere, aspecte care, din punctul nostru de vedere, ar trebui schimbate radical. Transformarea spre care ne orientăm este în primul rând una de mentalitate, adică o transformare foarte greu de realizat. Din nefericire, apelurile noastre constante au fost uneori greşit înţelese, mai ales de unii lideri. În spatele acestor atitudini, se poate desluşi o anume mândrie spirituală, o aroganţă religioasă, care pare să spună: „Ce schimbări? Ce reorganizare? De ce mentalităţi diferite? Noi suntem perfecţi! Nu avem nimic de schimbat! Dacă unii vor anumite schimbări, atunci noi nu avem timp de pierdut cu ei, fie că aleg să se conformeze, renunţând la opiniile lor „destabilizatoare”, fie că vor pleca.”

Deci, în cadrul acestui articol vă propunem spre dezbatere o anumită atitudine care tinde să devină o „epidemie” printre conducătorii creştini, cu consecinţe dintre cele mai grave în rândul credincioşilor. Această „afecţiune spirituală” este, de fapt, esenţa respingerii oricăror argumente în favoarea unor schimbări. lată de ce, această afecţiune spirituală, luată în discuţie, s-ar putea numi „sindromul slujitorului perfect”. Putem vedea, fără prea mari eforturi, mulţi lucrători creştini a căror slujire este substanţial dependentă de realizările şi succesul lor în faţa oamenilor. Ei sunt gata să facă orice pentru ca ceilalţi colegi ai lor, dar şi credincioşii din biserică, să vadă ce mare succes au.

The perfect leader

Stau înaintea fraţilor având postura slujitorului perfect, care nu greşeşte niciodată, care are întotdeauna dreptate, care are cele mai semnificative daruri spirituale, care nu poate fi niciodată contrazis. Acest tip de lideri sunt conducătorii sfinţi, situaţi deasupra oamenilor pe care îi conduc, aceştia nefiind altceva decât nişte unelte cu ajutorul cărora ei îşi clădesc şi consolidează imperiul propriilor interese.

Desigur că toţi oamenii se confruntă cu tendinţa de a-şi ascunde ‘ gândurile şi simţămintele. De la grădina Edenului încoace, parcă oamenii se simt mai în siguranţă dacă… se ascund! Cu toţii încercăm teama de a nu fi respinşi. Ne temem că dacă oamenii ne vor cunoaşte, aşa cum suntem, ne vor respinge, ne vor desconsidera, nu ne vor mai susţine, ne vor părăsi. Datorită acestei temeri, de a nu fi respinsi, mulţi dintre conducătorii creştini se ascund în fiecare zi în spatele unei măşti a perfecţiunii, cu ajutorul căreia îşi acoperă toate punctele slabe, încercând să scoată mereu în evidenţă doar punctele tari. Purtarea sistematică a acestor măşti de slujitori perfecţi va domina, încetul cu încetul, vieţile acestor oameni. Ei nu numai că îşi pierd propria unicitate, dar vor pretinde şi credincioşilor pe care îi conduc să nu mai fie ei înşişi, curmând astfel diversitatea şi creativitatea din biserică.

Este regretabil că modelul de lider creştin care se promovează în mediul evanghelic românesc este „modelul conducătorului perfect”. Conducătorul perfect va cere oamenilor din biserica lui să se conformeze întocmai stilului şi personalităţii sale. El va dori, cu orice preţ, să facă din ceilalţi credincioşi „copii” ale sale, cerându-le, direct sau indirect, negarea de sine. Acest fenomen poate fi numit promovarea „cultului personalităţii”. Mesajul lui Pavel: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos” (1 Corinteni 11:1) nu înseamnă: „Modelaţi-vă după mine.”, ci: „Modelaţi-vă după Cristos!”

Unitatea bisericii este pretextul „biblic” (sau mai degrabă nebiblic) care justifică acest mod de slujire. Unitatea biblică nu are nimic de-a face cu conformarea după anumite reguli religioase. Dumnezeu nu ne-a creat asemeni unor copii trase la indigo! El ne-a creat cu personalităţi diverse, oferindu-ne libertatea de a ne exprima diferit. Dumnezeu este creativ şi El însuşi lucrează în diversitate, nu după „tipare”. Dragostea lui Dumnezeu se exprimă în mod creativ prin Biserică, adică nu doar prin oameni diferiţi, dar şi în moduri diferite.

Duhul religiei promovează unitatea religiei, a regulilor, a statutelor, a tiparelor, a formalităţilor de tot felul. De aceea, unitatea religiei reflectă o unitate firească, asemănă­toare modului în care angajaţii unei companii sau membrii unui partid politic acţionează unit. Duhul religios impune conformarea faţă de reguli, generând teama.

În schimb, unitatea biblică este diferită! Duhul Sfânt promovează o unitate exprimată printr-o grijă şi apreciere profundă a fiecărui frate şi soră. Unitate biblică înseamnă a ne stima unii pe alţii, apreciind sincer valorile pe care Dumnezeu le-a pus în fiecare dintre noi, în contextul Trupului lui Cristos, îmbinându-ne armonios tăria şi slăbiciunile. Duhul Sfînt nu poate să fie impresionat de masca noastră de perfecţiune! Dimpotrivă, El apreciază capacitatea de a fi noi înşine caracterizaţi de sinceritate. Unitatea biblică este o unitate a diversităţii, care nu doreşte a ne conforma unii altora, ci a ne accepta unii pe alţii în dragoste.

Revenind la „sindromul slujitorului perfect”, trebuie să observăm că acest tip de conducător va sta, pe cât posibil, la distanţă de oameni. lacov, în epistola sa, spune că llie, profetul cu duh de foc, care a avut parte de o deosebită chemare, „a fost un om ca noi”.

Apostolul Pavel, care, indiscutabil, a fost un mare lider creştin, nu s-a temut să spună: „Ştiu, în adevăr că nimic bun nu locuieşte fn mine… pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac.” (Romani 7:18,19).

Unul dintre cele mai uimitoare lucruri pe care le găsim în Biblie este faptul că Dumnezeu nu uită să menţioneze defectele oamenilor mari cu care El a lucrat. Minunea lucrării lui Dumnezeu cu noi este tocmai faptul că, prin nişte oameni imperfecţi, El zideşte o împărăţie perfectă! De fapt, folosindu-se de noi, nişte vase foarte slabe, Dumnezeu îl umileşte profund pe diavol. Pavel afirma că puterea lui Dumnezeu se face desăvârşită în slăbiciunile noastre. Inversul acestei afirmaţii pauline este adevărul că, în înălţarea noastră, puterea lui Dumnezeu nu se poate desăvârşi! Cea mai mare barieră, pe care oamenii o pot pune în calea puterii lui Dumnezeu, este mândria spirituală.

Când motivaţia slujirii unui conducător creştin nu este voia lui Dumnezeu, înseamnă că lucrarea nu este a lui Dumnezeu, ci a lui, iar motivaţia slujirii sale este succesul personal, mărimea bisericii sau onorurile primite constant de la alţii.

Dacă sunt slujitori care aduc roade veşnice pentru împărăţia lui Dumnezeu, ei trebuie să înţeleagă că aceasta nu constituie un prilej de afirmare a calităţilor şi priceperii lor. Aceasta este lucrarea harului, puterea ungerii lui Dumnezeu peste vieţile lor. Profetul Zaharia spune că lucrarea lui Dumnezeu nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Domnului.

Dumnezeu urăşte păcatul, dar îi iubeşte pe păcătoşi, pe oamenii sinceri, răniţi, zdrobiţi şi imperfecţi. Afirmaţia răspicată pe care o facem aici este aceea că absolut toţi slujitorii creştini încă mai au probleme de rezolvat în vieţile lor. Ei nu sunt perfecţi! Chemarea lui Dumnezeu în slujire este un har, nu un merit câştigat ca răsplată a neprihănirii personale. Dumnezeu îi va binecuvânta pe acei slujitori cinstiţi şi smeriţi, care sunt gata să arate oamenilor că ei nu sunt superiori lui llie şi lui Pavel, că sunt oameni cu slăbiciuni asemeni tuturor celorlalţi fraţi ai lor. Toţi creştinii, inclusiv liderii, sunt într-un continuu proces de sfinţire!

Atât Dumnezeu, cât şi oamenii, îl vor aprecia pe acel slujitor care nu se ascunde în spatele unei măşti a perfecţiunii. Oricum, atât Dumnezeu, cât şi credincioşii din biserică, cunosc greşelile şi eşecurile conducătorilor. O slujire transparentă este aceea prin care ochii oamenilor sunt îndreptaţi spre Isus, nu spre „persoana din frunte”. Un adevărat conducător creştin se bucură de dragostea lui Dumnezeu, nu de laudele şi onorurile primite de la oameni.

Un adevărat slujitor este gata să stea în faţa Bisericii Domnului şi să le spună oamenilor că folosirea lui de către Dumnezeu este un har divin, nu un merit personal. El va fi oricând gata să accepte că nu este mai mult decît un om care se confruntă cu aceleaşi încercări, ispite, temeri, slăbiciuni sau chiar căderi, întocmai ca şi ceilalţi credincioşi. Masa de oameni dintr-o astfel de biserică va înţelege limpede că Dumnezeu poate să-i binecuvânteze şi să lucreze şi prin vieţile lor. Ei vor înţelege că nu trebuie să aştepte să ajungă la o stare de perfecţiune care, dealtfel, aici este de neatins.

Desigur că, în acest cadru, nu dorim să spunem că slujitorii trebuie să vorbească mereu de la amvon despre lipsurile şi greşelile lor. Este necesar însă ca liderii creştini să se vindece de „plaga slujitorului perfect”. Este nevoie de slujitori sinceri, care să demoleze zidurile mândriei ridicate între ei şi bisericile în care slujesc. Este nevoie de slujitori care să reintroducă în vocabularul lor expresia: „Am greşit, îmi pare rău, vă rog să mă iertaţi” – expresie de care să se poată folosi, inclusiv în public. Nu se poate ca un slujitor să afirme că este smerit înaintea Domnului, dar, că, înaintea bisericii, trebuie să stea cu „demnitate” (a se citi mândrie). Oricât de imatură, din punct de vedere spiritual, ar fi biserica la un moment dat, totuşi, ea este Trupul lui Cristos! Acei slujitori care pretind că îşi mărturisesc greşelile în cămăruţa lor, dar care afişează apoi o atitudine de perfecţiune înaintea bisericii, nu sunt cinstiţi.

Trăim vremuri în care mulţi slujitorii sunt dependenţi de succesul exterior văzut de oameni. Pe unii, acest succes personal, îi domină într-atât, încât nu mai pot să vadă în copii lui Dumnezeu decât nişte „unelte” sau „resurse”. Pentru ei „oile” se reduc la nişte instrumente care le susţin slujirea. Dependenţa lor de succes poate să meargă până la punctul în care ei îi vor distruge chiar pe aceia cărora Dumnezeu le-a cerut să le dăruiască propriile vieţi.

Slujitorii care sunt gata să se lupte pentru putere, rang sau prestigiu, doresc să ia cu forţa ceea ce Dumnezeu nu le-a dat încă! Adeseori, inimile lor sunt pângărite de teamă şi invidie. Adeseori, astfel de slujitori ridică valuri de tensiuni, lupte şi neîncredere, care lovesc direct în Trupul lui Hristos.

Oare câţi dintre slujitorii actuali sunt gata să se alăture lui David, care a rostit una dintre cele mai impresionante rugăciuni scrise în Biblie strigând după vindecarea lui Dumnezeu astfel: „Cercetează-mă, Dumnezeule şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Ps.139:23,24).