Editoriale

Vindecare pentru țară

 

photoAutorul articolului:  Nelu Chiriță (la mijloc, între Travis Hunt și Mike Olari)

 

Toți românii își doresc o schimbare în România – au spus-o prin vot – iar toate speranțele lor se îndreaptă acum către noul președinte, Klaus Iohannis. Mă rog Domnului pentru domnia sa, ca să reușească cât mai mult din ceea ce și-a propus. Este dealtfel datoria oricărui creștin să se roage pentru președintele țării lui. Însă o schimbare reală, în bine, în țara noastră, trebuie să o spun, poate avea loc NUMAI cu ajutorul lui Dumnezeu! Dacă domnul Iohannis nu înțelege aceasta atunci nu se va întâmpla mare lucru nici în următorii ani, în ciuda tuturor promisiunilor.

Pentru ca țara să fie vindecată este nevoie ca nelegiuirea ei să fie îndepărtată. Din câte știu nimeni nu poate înlătura nelegiuirea unei țări, nici un om, decât numai Dumnezeu! Iar Lui nu-i trebuie două mandate, îi este deajuns doar o zi, o singură zi, pentru a vindeca întreaga țară după cum ne spune prin profetul Zaharia: „… într-o singură zi voi înlătura nelegiuirea ţării acesteia.” (Zah. 3:9)

Cum s-ar putea așa ceva în România?! Ne spune tot Dumnezeu: „Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu – zice Domnul oştirilor!” (Zah. 4:6)

O vindecare autentică a țării este posibilă doar prin mijloace spirituale, nu prin politică, nu prin forță… Este normal să fie așa. Dacă rădăcina tuturor problemelor pe care le avem în România este de natură spirituală soluția nu poate fi decât una spirituală. Altfel e ca și cum ai încerca să faci să meargă o mașină cu motorul distrus doar lustruind-o. Oricât de bine ai curăța-o, oricât de bine ai lustrui-o cu ceară, chiar dacă ai face-o să strălucească ca nouă la exterior, totuși ea nu va porni NICIODATĂ, până nu-i rezolvi problemele de sub capotă! Exact la fel și cu țara noastră, oricâte hotărâri politice, administrative, sociale s-ar lua și oricât de bune ar fi ele, nu vor ajuta până nu se rezolvă problema spirituală, cea care a cauzat blestemul.

„Acesta este blestemul care este peste toată ţara; căci, după cum este scris pe el, orice hoţ şi oricine jură strâmb va fi nimicit cu desăvârşire de aici.” (Zah. 5:2-3)

Acolo unde este nelegiuire este blestem. Domnul îi arată lui Zaharia blestemul care este peste țară, sub forma unui sul de carte enorm. O țară blestemată nu poate propăși orice ar face. „Neprihănirea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor.” (Prov. 14:34) Toate nelegiuirile pe care le-am comis ne acuză înaintea lui Dumnezeu și ne înjosesc în fața tuturor națiunilor. Hoția și minciuna în care trăim a adus blestemul care planează asupra țării!

Domnul poate rezolva problema națiunii noastre într-o singură zi, cum spuneam mai devreme, numai El poate ierta nelegiuirea și poate îndepărta blestemul, dar pentru aceasta este nevoie să ne întoarcem cu toții la El, cu mărturisire și pocăință. Căci „cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare.” (Prov. 28:13)

Nelu Chiriță

Pastorul Bisericii Speranța – Galați

Sărbători Fericite!

Merry Christmas

„Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr.
Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”
(Ioan 1:14)

 

Ne oprim un moment din tumultoasa noastră alergare, pentru a poposi la ieslea de odinioră, unde parcă și timpul s-a oprit, la auzul corului îngeresc cu armonii care împânzeau zările. Ecoul cântării lor a prins ritm și în inimile noastre și Minunea de Copil înfășat în scutece ne-a copleșit definitiv. Suntem în continuare uimiți de modul armonios în care El este Leul din Iuda și Mielul de Jerfă, deopotrivă. Ne vine greu să-l înțelegem pe acest Prinț al Cerului, care a ales să îmbrace haina umilinței, cum n-a mai făcut-o nimeni altul. Și suntem profund marcați de forța Cuvântului Său blând și plin de iubire, care penetrează secolele, punându-și amprenta decisiv pe scurgerea istoriei.

Și toate acestea, pentru că Pruncul era…

„… moștenitor al tuturor lucrurilor… prin care a făcut și veacurile… oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui… care ține toate lucrurile cu cuvântul puterii Lui…”

(Evrei 1:2-3)

 

Să aveți cu toții Un Crăciun Minunat și un An Nou Binecuvântat! 

 

 

 

 

LACRIMI PENTRU AMERICA – „Nostalgia anilor ’80”

Odată cu  împlinirea vârstei de 95 ani, a celui mai influent evanghelist al secolului 20, vrând, nevrând, m-am dus cu gândul la perioada venirii mele în Statele Unite.

Pe timpul acela erau în prim-plan doi evangheliști foarte proeminenți, care exercitau o puternică influenţă pe tărâm spiritual.

Este vorba, bineînțeles, despre Billy Graham și Jimmy Swaggart.

BG4

JS5

Făcând o paralelă și urmărind parcursul acestor doi oameni influenți în timp, vedem cu claritate că astăzi, după o perioadă de 30 ani, ceva îi diferenţiază net pe cei doi.

Billy Graham este cel puţin la fel de respectat ca şi în trecut, dacă nu chiar mai mult, în vreme ce Jimmy Swaggart este un slujitor local de care au uitat aproape toți din generația mea, iar cei mai tineri, din generația de astăzi nici măcar nu îl mai cunosc, poate doar din cărți au aflat despre el. Cu toate ca după aprecierile mele, Jimmy Swaggart avea la un moment dat şanse să fie chiar mai influent de cit Billy Graham.

BG2

JS3

Dar ce s-a întâmplat, cum s-a ajuns ca Jimmy Swaggart să devină un anonim, în comparație cu Billy Graham?!

Răspunsul este, foarte simplu: cochetarea cu păcatul! Jimmy Swaggart a fost prins de două ori în situații foarte neortodoxe, lucru extrem de ruşinos şi pentru un creştin de rând, şi cu atât mai mult pentru un mare evanghelist.

John Piper, spunea nu demult, un lucru, atât de adevărat; ,,Mulţi slujitori cu un potențial spiritual extraordinar, nu au putut fi folosiți de Dumnezeu, datorita cochetarii cu păcatul.

Uitându-ne la starea de astăzi a bisericii SUA, dar şi la starea spirituala a bisericii de pretutindeni, nu pot să spun decât faptul ca America are nevoie acută de un Reagan, iar biserica de cel puțin un Billy Graham, iar dacă ar fi posibil de cât mai mulţi.

Cu toți vorbim despre trezire spirituală, un lucru foarte bun și necesar. Dar totuși, de ce întârzie trezirea? Sau poate că trezirea în multe biserici locale a și început, dar cei mai multi în loc s-o vadă o condamnă, fără să realizeze acest lucru. De fapt, s-ar prea putea ca mulţi dintre noi să avem o definitive eronata despre trezire.

Dacă ne uitam în Cuvântul Domnului, vedem că trezirea are un răsunet mare peste ani sau chiar zeci de ani, nu este vorba doar de o emoţie de moment, de un weekend bun, plin de entuziasm, cu mulţimi de oameni care vin în faţă, iar în săptămâna următoare îşi reiau viaţa ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, nu se vede nicio schimbare în ei, în cei care au fost atât de mișcați şi exaltaţi cu doar câteva zile în urmă.

Să luam doar două cazuri și le analizam puţin, pentru a vedea ce înseamnă trezirea spirituală:

1. Faptele Apostolilor cap.2, unde la predica lui Petru se pocăiesc aproape 3000 de persoane.

2.Trezirea de la Azusa Street, din California.

În ambele cazuri, vedem cum cei care s-au predat, au continuat să aibă impact asupra altora din jurul lor și peste zeci, sute sau chiar mii de ani.

Cum se face că cei treziți astăzi nu mai prea au niciun impact? Revenind la Billy Graham, impactul lui asupra a milioane de oameni, s-a datorat TRAIRII A CEEA CE PREDICA.

Multe din bisericile care s-au deschis în ultimul timp, sunt contestate de cele existente doar pentru simplul fapt că sunt diferite. Noi cu toţii uitam că același lucruri s-au spus și despre bisericile noastre când au început să se desprindă de bisericile tradiționale. Nu cumva unii dintre noi au aflat ceva ce noi nu știm și acel ceva i-a făcut să se trezească, renunţând; unii la bisericile legaliste din care făceau parte, alții la cele liberale (ambele foarte neprietenoase unei treziri reale), și au început ceea ce aduce cu adevărat un impact spiritual cu efect profund şi de durată.

Eu cred că înainte să ne dăm cu părerea despre o lucrare, ar trebui să fim interesați a cunoaște mai multe detalii, fără să blamăm ceea ce nu înțelegem, fiindcă s-ar putea să condamnăm chiar ceea ce noi de fapt cautam; TREZIREA REALA.

Avem grupuri și organizații evanghelice dintre cele mai sofisticate. Avem lideri cu tot felul de titluri și poziții. Avem seminarii mai multe ca oricând. Avem condiții (clădiri cu aer condiționat, coruri, fanfare, etc.) mai mult ca niciodată și totuși, trezirea spirituala întârzie.

Ce l-a făcut totuși pe Billy Graham să fie folosit de Dumnezeu la nivelul la care a fost folosit?

Pentru cei care au citit biografia evanghelistului Billy Graham și i-au urmărit activitatea, este cu neputință să nu fi observat calități, care alături de respectarea principiilor divine, caracter, dedicare, renunțare, disponibilitate, au atras un Har special asupra lui, pe care l-a folosit pentru a lucra la mântuirea a milioane de oameni. Umilința a fost una dintre aceste calităţi, care l-a caracterizat permanent. Cuvântul Domnului ne vorbește foarte clar, faptul ca DUMNEZEU este împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă Har.

TREZIRE SPIRITUALA SE PRODUCE ACOLO UNDE OAMENII TREC DE LA TEORIE LA FAPTE CONCRETE.

Cum vom cunoaște când are loc o trezire spirituală în biserica noastră, sau în comunitatea noastră?

Atunci când îi vedem pe cei care au experimentat trezirea că sunt diferiți, se sfințesc în fiecare zi, trăiesc cu adevărat doar pentru cer, iar cei din jurul lor văzându-le viaţa, se pocăiesc și ei.

De aceea trezirea poate să înceapă, chiar cu mine sau cu tine. Astfel, oamenii văzând în noi schimbare, să dorească și ei să facă acel pas. Doar faptul că le spunem celor din jurul nostru că noi suntem creștini, iar viaţa noastră lasă de dorit, șansele să-i câștigăm pentru ISUS vor fi minime, sau inexistente. Lumea se uită cum trăim, nu doar cum vorbim.

Domnul să ne ajute la asta.

Trezira spirituală – de la declaraţii… la fapte!

Întrucât Dumnezeu mi-a dat harul de a călători mult, am ocazia să vizitez un mare număr de biserici, atât din România, cât şi din Statele Unite. Ca vizitator pot observa cu uşurinţă multe deosebiri între biserici, tocmai pentru că am posibilitatea de a face comparaţii. Totuşi, există un aspect comun în toate bisericile, fie de la sat sau de la oraş, fie din România sau din America, fie mai bogate sau mai sărace, fie cu oameni educaţi sau mai puţin educaţi, etc. şi acest aspect, care a dobândit caracter universal, se referă la… TREZIREA SPIRITUALĂ!

revival2

Toţi conducătorii spirituali sunt conştienţi de necesitatea trezirii, discută despre această necesitate, observă starea de adormire spirituală din biserici, unii fiind chiar îngrijoraţi, dar aproape nimeni nu întreprinde ceva pentru ca trezirea să vină peste poporul lui Dumnezeu! Se vorbeşte mult, chiar foarte mult, dar nu se face aproape nimic pentru trezire!

La fel de mult se vorbeşte şi despre rugăciune, dar ne rugăm din ce în ce mai puţin, atât în particular, cât şi la închinarea publică. Avem „ore de rugăciune” şi nu e rău că le avem! Dar, dacă ar fi să însumăm timpul efectiv al tuturor rugăciunilor înălţate la „dulcele ceas al rugăciunii”, cu siguranţă că nu am reuşi să obţinem mai mult de… 15 minute! Din nefericire, „trezirea spirituală” şi „rugăciunea” devin tot mai mult aspecte pur teoretice, despre care vorbim frumos, şi din ce în ce mai puţin aspecte practice ale închinării noastre.

Privind cu îngrijorare la aceste realităţi, m-am tot întrebat: De ce oare majoritatea conducătorilor spirituali, deşi vorbesc atât de mult despre trezire, nu reuşesc să depăşească nivelul declarativ şi să treacă odată la aspectele practice ale trezirii? Personal, cred că de aceea se face atât de puţin pentru trezirea spirituală, pentru că oamenii, deşi vorbesc despre trezire, nu o doresc cu adevărat! Oare de ce? Pentru că, atunci când se produce trezirea programul nostru trebuie să se schimbe! Lista noastră de priorităţi trebuie să se schimbe! Rutina noastră trebuie să se schimbe! Totul, se va schimba, chiar noi înşine vom fi schimbaţi!

De fapt, trezirea spirituală înseamnă intervenţia Duhului Sfânt în „mersul normal” al lucrării din biserică! Trezirea este „vântul”, „focul” sau „ploaia” Duhului Sfânt! Ori, foarte mulţi dintre conducătorii spirituali sunt atât de bine „ancoraţi” într-un anume tipar pe care, poate, l-au moştenit de la înaintaşii lor şi pe care îl stăpânesc atât de bine, încât le este imposibil să accepte o schimbare! Paradoxal, ei doresc trezirea, dar nu ar dori să schimbe nimic din rutina lor religioasă. Aceasta este la fel ca şi cum, în mijlocul iernii, ţi-ai dori mult o casă încălzită, dar nu ai dori focul sau ca şi cum ţi-ai dori flori fragede, dar nu ai dori ploaia! Trezirea vine odată cu schimbarea, ba mai mult, trezirea impune schimbarea!

revival

Istoria biblică, împletită cu istoria bisericii, ne învaţă că trezirile spirituale au venit prin oameni care au fost dispuşi să renunţe la ei înşişi şi la tradiţiile moştenite.

În capitolul 2 din cartea Faptele Apostolilor ne este prezentată predica lui Petru, predică la care aproape 3000 de suflete s-au convertit! Mesajul apostolului nu a fost unul structurat după complicatele reguli ale retoricii, dar a fost un mesaj care purta amprenta Duhului Sfânt! Petru era plin de Duhul Sfânt şi mesajul său era marcat profund de ungerea divină! Dar, care au fost împrejurările în care s-a produs atunci trezirea? Să privim cu atenţie:

  1. Petru i-a permis Duhului Sfânt să-i conducă mesajul, dincolo de tradiţia religiei iudaice!
  2. Petru a avut curajul să-i confrunte pe oameni cu realitatea păcatului lor.
  3. În acel moment, Petru a fost dispus să plătească orice preţ, chiar cu propria-i viaţă. Cu alte cuvinte, Petru nu s-a gândit pe cine supără cu mesajul său! Tot ce a contat pentru el a fost să transmită mesajul lui Dumnezeu!

Ce mare diferenţă între cei care vorbesc astăzi despre trezire şi apostolul Petru! În bisericile noastre totul este foarte bine planificat, controlăm totul, planificăm totul! Ori atunci când se produce trezirea, Duhul Sfânt preia controlul, Duhul Sfânt planifică, Duhul Sfânt coordonează, Duhul Sfânt îi promovează pe oameni!

Suntem noi dispuşi să cedăm întru totul conducerea bisericilor Duhului Sfânt? De multe ori, atunci când la serviciile divine participă împreună cu noi şi necredincioşi, uităm chiar de identitatea noastră, încercând parcă să ne facem cât mai plăcuţi oamenilor fireşti, ca nu cumva să ne înjosim în faţa celor care ne judecă fireşte. Dorim, atât de greşit, mai degrabă aprecierea necredincioşilor, decât voia şi preţuirea Lui Dumnezeu! Încercăm să ne evidenţiem, în faţa celor nemântuiţi prin realizările noastre fireşti, prin formaţii muzicale performante, cu teologi profesionişti şi  cu diverse ceremonii religioase plăcute ochiului, etc. Nu doresc ca cineva să creadă că sunt împotriva bunei rânduieli în biserică! Ceea ce vreau să spun aici este că nu trebuie să ne bazăm pe noi, ci „pe Duhul Sfânt! „Realizările noastre”, au condus la biserici adormite, la propriu şi la figurat, la oameni plictisiţi şi la adunări din ce în ce mai goale!

În timp ce noi asistăm parcă neputincioşi la prăbuşirea creştinismului, islamismul, hinduismul, şi chiar mişcările satanice, câştigă tot măi mult teren în Europa şi în America noastră creştină! Potrivit estimărilor institutului de statistică „Barna Poll“ din Statele Unite, 4000 de biserici creştine se vor închide în cursul acestui an în America! Oare Dumnezeul creştinilor este mai slab decât idolii morţi ai religiilor orientale? Nicidecum! Problema nu este la Dumnezeul nostru, ci la noi! Noi vrem să mergem fără Dumnezeu! Am ajuns atât de fireşti, încât intervenţia Lui ne deranjează! Am preluat noi controlul religiei şi nu mai suntem dispuşi să renunţăm! Ne pricepem atât de bine la ceremonii religioase şi ne plac atât de mult pentru că promovează perfect imaginea „eu“-lui nostru!

Se promovează tot mai puţin serviciile speciale de rugăciune, zilele deosebite de post şi pocăinţă! În schimb, ne lăsăm purtaţi de valul laudelor legate de realizările noastre: „cei mai buni dirijori, cele mai profesioniste formaţii, cei mai instruiţi slujitori!” Asemeni bisericii din Laodicea, am ajuns şi noi să zicem: „suntem bogaţi, ne-am îmbogăţit!”

Deşi avem parte de atâta abundenţă, ne lipseşte, din ce în ce mai mult, tocmai ceea ce Petru avea, şi anume: puterea divină, care nu se capătă nici în şcolile de teologie, nici din cărţi, nici stând în faţa televizorului! Puterea lui Dumnezeu îi înzestrează pe oamenii care stau în rugăciune şi post, care studiază Cuvântul şi care depind de El, aplicându-L zilnic în vieţile lor, îmbrăţişând smerenia, trăind în profundă lepădare de sine şi cu dăruire totală pentru Dumnezeu şi pentru semeni!

Dacă dorim cu adevărat trezirea spirituală, atunci, cu siguranţă, vom fi dispuşi să plătim preţul trezirii, dăruindu-ne pe noi înşine lui Dumnezeu! Dumnezeu a dovedit că iubeşte lumea aceasta dăruind ceea ce a avut mai de preţ pentru ea: pe Isus Cristos, singurul Său Fiu! Pe Dumnezeu nu-l vom putea impresiona niciodată numai cu declaraţiile noastre de dragoste faţă de El! Dumnezeu, care a iubit dăruindu-se pe Sine însuşi, aşteaptă şi de la noi acelaşi fel de dragoste, adică o dragoste care să dăruiască pentru El tot ce are mai bun!

Trezirea spirituală vine atunci când Dumnezeu întâlneşte oameni care se dăruiesc pe ei înşişi lui Dumnezeu, care sunt dispuşi să dea timpul şi banii lor pentru lucrarea lui Dumnezeu!

revival1

Trezirea trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi, să continue cu familiile noastre, apoi în bisericile ale căror membri suntem şi de ce nu, să cuprindă întreaga naţiune. De fapt, singura şansă care i-a mai rămas ţării noastre este o trezire spirituală la nivel naţional! lată de ce, consider că merită să ne asumăm riscul de a ne depăşi rutina religioasă. Asemeni lui Moise, trebuie să mergem până dincolo de pustie, la muntele lui Dumnezeu! Abia atunci ne vom putea bucura de prezenţa Lui şi vom beneficia de ajutorul Domnului în slujirea noastră!

Şi acum, ca să ieşim din sfera teoriei, şi să trecem la aspecte de ordin practic. Doresc săjje fac cititorilor noştri  o propunere concretă: Să începem, chiar de acum, un timp susţinut de post şi rugăciune în vederea unei treziri spirituale! Este necesar să ne întoarcem la Domnul cu pocăinţă, rugăciune şi post, atât fraţi şi surori, cât şi slujitori care, împreună cu bisericile pe care Domnul le-a dat în grijă, toţi cei care au pe inimă focul lucrării lui Dumnezeu, nu gunoaiele unor interese lumeşti, trecătoare!

Aceste rânduri nu sunt altceva decât sunetul de trâmbiţă al unui modest străjer care cheamă la trezire, la unitate, curăţie de inimă şi veghere! Cum vei răspunde tu? Cuvântul lui Dumnezeu spune: „La sunetul trâmbiţei, să vă strângeţi la noi, spre locul de unde o veţi auzi. Dumnezeul nostru va lupta pentru noi!” (Neemia 4:20)

Vrei să fii ca Isus?

Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.

(1 loan 2:6)

De-a lungul veacurilor, creştinii au privit cu interes la persoana şi lucrarea Domnului Isus, ca la unicul model cu adevărat demn de urmat. Învăţătura Mântuitorului cuprinsă în cele patru Evanghelii, constituie normativul de bază la care credincioşii s-au raportat întodeauna. De fapt, suma tuturor învăţăturilor necesare pentru ca o persoană să poată trăi în conformitate cu voia lui Dumnezeu, ar putea fi formulată în mod simplificat, dar profund totodată, prin următoarea frază: Creştinul trebuie să trăiască asemeni Domnului Isus!

Căutând să trăiască aşa cum a trăit Isus, urmaşii Lui trebuie să ia în considerare toate aspectele trăirii Sale. Privind din această perspectivă  la viaţa Domnului nostru Isus Hristos, putem observa că toate acţiunile şi atitudinile Sale au fost motivate; pe de o parte de dragostea şi de bunătatea lui Dumnezeu şi pe de altă parte de sfinţenia şi dreptatea Sa.

Isus a trăit pe pământ nu pentru a face voia Lui, ci pentru a îndeplini voia Celui ce l-a trimis. Pentru a putea îndeplini cu exactitate obiectivele voii Tatălui, Domnul Isus a avut o strategie bine definită, prezentată de El în Evanghelia după loan 5:19 „…Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.”

Looking like Jesus

Dacă obiectivul fiecărui creştin este să trăiască asemeni lui Isus, atunci el trebuie să aplice de asemenea strategia Sa. Ori aceasta înseamnă să nu facă nimic de la sine, ci în toate să facă întocmai ce a făcut Isus.

Aşadar, în cele ce urmează, dorim să privim atât la modul în care Domnul Isus şi-a trăit viaţa, cât şi la efectele acestei trăiri cristice.

1.  O trăire motivată de dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu.

Isus a trăit printre oameni, motivat profund de dragostea Tatălui. Astfel, El i-a iubit pe toţi oamenii pe care i-a întâlnit. Relaţiile stabilite cu ei au fost marcate de dragoste. Bunătatea şi compasiunea au fost „armele” Sale. El a fost gata să iubească şi să accepte pe acei oameni pe care societatea îi marginaliza. I s-a făcut milă de leproşi, atingându-se de ei, a hrănit mulţimile înfometate şi a luat pe braţe copilaşii binecuvântându-i. A vindecat pe cei bolnavi şi din dragoste pentru oameni, S-a aplecat spre nevoile lor spirituale, emoţionale şi materiale. Isus l-a iubit pe tânărul bogat, interesat de viaţa veşnică, a privit cu înţelegere spre femeia prinsă săvârşind adulter, a fost gata să servească masa în casa vameşilor respinşi de societate, s-a aplecat asupra orbului Bartimeu ocupându-se de problema lui, s-a oprit la scăldătoare lângă slăbănogul care nu avea pe nimeni, i s-a făcut milă de văduva care conducea la groapă pe singurul ei fiu, a eliberat pe demonizatul alungat din mijlocul semenilor săi… El a plâns atunci când a ajuns la Betania, identificându-se cu durerea prietenilor Săi, îndureraţi în urma morţii lui Lazăr.

Am putea spune că Isus a predicat o Evanghelie practică. El a fost un lucrător implicat social. A compătimit cu semenii Săi, având înţelegere faţă de problemele lor.

Consecinţa unei astfel de trăiri, a însemnat o creştere a popularităţii Sale. Oamenii l-au iubit şi l-au apreciat. Se adunau în jurul Lui, atraşi de dragostea şi învăţăturile Sale şi îl ascultau cu entuziasm.

Urmaşii lui Isus – creştinii care doresc să trăiască aşa cum a trăit El – trebuie să-L urmeze întocmai pe Domnul lor, având o viaţă motivată de dragoste, bunătate şi compasiune pentru semeni. Deşi nu este simplu de trăit în felul acesta, pe parcursul celor două milenii marcate de creştinism, au fost mulţi copii ai lui Dumnezeu, care s-au dedicat slujirii şi ajutorării celor aflaţi în nevoi. Ei au lăsat în urma lor o rază de speranţă, au adus lumină în multe inimi înnegurate de tristeţe, lipsuri, disperare, respingere, descurajare sau resemnare. Aceşti oameni, s-au dăruit pe ei înşişi altora, mistuindu-se asemeni unor făclii, pentru a aduce lumina dragostei şi a bunătăţii lui Hristos în inima semenilor lor. Ei sunt oamenii cu care ne lăudăm, apreciindu-le dăruirea şi spiritul de jertfă. Exemplul lor motivează acţiunile moderne de caritate ale misiunilor şi bisericilor implicate în astfel de activităţi sociale, adresate diverselor persoane sau grupuri defavorizate.

Ceea ce trebuie să observăm, este faptul că şi astăzi, acest gen de acţiuni atrag o oarecare popularitate. Sunt numeroşi creştini, care se angajează în astfel de activităţi. Desigur, ei au un ţel nobil, acela de a trăi o viaţă de dăruire pentru semeni, ca şi Isus. Astfel, creştinii care din dragoste şi cu bunătate se pun în slujba semenilor lor, sunt apreciaţi, iubiţi şi îndrăgiţi, de toţi oamenii. Desigur, toate acestea sunt bune, însă a trăi asemenea Lui Isus, presupune ceva mai mult:

2.  O trăire motivată de dreptatea şi sfinţenia iui Dumnezeu.

Revenind la viaţa Mântuitorului, constatăm că deşi El ajunsese foarte popular şi apreciat de oameni, în cele din urmă Şi-a atras mulţi duşmani, care l-au privit cu o ură crescândă, ură care a determinat în final răstignirea Sa.

Cum a fost oare posibil ca o persoană atât de apreciată şi de populară, cu atâta dragoste şi compasiune pentru semeni, să stârnească totuşi atâtea controverse şi să acumuleze atât de multă aversiune, încât să fie dat în cele din urmă morţii? Explicaţia constă în faptul că, Isus a fost bun şi drept, deopotrivă. El i-a iubit pe păcătoşi, dar a înfierat păcatul! Domnul Isus nu a compromis nici unul din principiile dreptăţii lui Dumnezeu de dragul popularităţii şi aprecierii oamenilor.

Învăţătura Sa a fost aceeaşi pentru toţi, fără să fie distorsionată de împrejurări sau persoane. El a prezentat adevărul divin, fără a căuta la faţa oamenilor.

Trebuie să observăm de asemenea, că Isus a urmărit în primul rând mântuirea celor păcătoşi şi nu doar respectarea unor reguli reci, lipsite de compasiune. Este surprinzător faptul că oamenii ţin mai mult la nişte reguli, decât la salvarea semenilor. Faptul că El vindeca pe bolnavi în ziua de sabat, constituia o provocare majoră pentru fariseii care ţineau atât de mult la tradiţiile lor. Isus nu a făcut însă nici un compromis cu ei, chemându-i pe oameni să fie vindecaţi în alte zile. Procedând astfel, el ar fi respectat regulile, ar fi trăit în pace cu liderii religioşi, iar oamenii ar fi fost vindecaţi. Acest fel de compromis era, însă, inacceptabil pentru Isus. Se pare totuşi, că pentru unii dintre urmaşii Săi din zilele noastre, astfel de compromisuri sunt o practică obişnuită. El nu i-a condamnat pe ucenicii Săi, care se hrăneau cu spicele culese din lan în ziua sabatului, El a stat de vorbă la fântână cu o samariteancă păcătoasă, sfidând regulile impuse de religiozitatea fariseilor şi a servit masa cu vameşii şi păcătoşii, în ciuda practicilor religioase ale timpului Său. Toate acestea, au atras o pierdere de popularitate pentru Isus, dar acest fapt nu a determinat nicidecum o schimbare de atitudine în dreptul Său!

Un alt aspect al unei trăiri motivate de dreptatea lui Dumnezeu, este refuzul Său de a respecta poziţiite unor oameni, mai ales atunci când aceştia erau falşi. El S-a adresat direct liderilor religioşi ai vremii Lui, numindu-i „morminte văruite”, chiar dacă acest lucru a atras ura lor. În viaţa acestor oameni, a fost o discrepanţă majoră între ceea ce ei doreau sa arate că sunt şi ceea ce ei erau cu adevărat. Isus a condamnat fără rezerve această ipocrizie.

Procedând în acest fel, Isus a arătat oamenilor că cea mai importantă problemă pentru El, este sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu. El nu a pus niciodată înaintea acestor virtuţi; pacea socială, popularitatea de care s-a bucurat, recunoaşterea Lui de către ceilalţi rabini, sprijinul lor pentru învăţătura Sa, sau eficienţa lucrării Sale.

Observăm că o trăire motivată de dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu, i-a adus lui Isus simpatia şi aprecierea oamenilor, pe când, atitudinile şi faptele motivate de dreptatea lui Dumnezeu au atras respingerea, ura, şi dispreţul oamenilor. Asemeni lui Isus, toţi urmaşii Săi care au fost motivaţi de imperativul unei vieţi sfinte, trăită cu dreptate, au stârnit multe controverse. Mulţi dintre ei, au fost respinşi de contemporanii lor, marginalizaţi, prigoniţi ori chiar martirizaţi. Ei au fost însă oamenii care au adus în Biserică revitalizarea şi trezirea spirituală.

Eu cred că esenţa trăirii unei vieţi creştine plăcute lui Dumnezeu, este realizarea unui echilibrul între dragoste şi sfinţenie. Adevăratul om al lui Dumnezeu, trebuie să fie un om bun şi drept în acelaşi timp, punând interesele voii lui Dumnezeu, deasupra oricăror alte interese legate de popularitate sau aprecierea oamenilor.

Trăind în acest fel – motivat de dragoste şi dreptate – poate nu vom avea întotdeauna o viaţă comodă, dar vom trăi şi noi aşa cum a trăit Isus.

Vrei şi tu să trăieşti cu adevărat, aşa cum a trăit Isus?

Încotro, azi…?!

…ia seama asupra ta și veghează cu luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieții tale, ca nu cumva să uiți lucrurile pe care ți le-au văzut ochii și să-ți iasă din inimă, fă-le cunoscute copiilor tăi și copiilor copiilor tăi (Deuteronom 4:9)

          În viața poporului Israel au existat zile și împrejurări deosebite, când poporul se aduna pentru a-și aminti de intervențiile miraculoase ale lui Dumnezeu de-a lungul istoriei națiunii lor. Dumnezeul cel necuprins și veșnic s-a implicat în derularea evenimentelor, dovedind de nenumărate ori, prin minuni de excepție, că El este singurul Dumnezeu viu, adevărat și atotputernic!

            Privind periodic la o istorie presărată cu minuni unice, dumnezeiești, Israelul trebuia să nu piardă din vedere că era poporul cu care Dumnezeu a încheiat un legământ și astfel să se îmbărbăteze, să își reînnoiască nădejdea, dar și să păstreze vie, în mintea și inima generațiilor tinere, flacăra acestei credințe adevărate.

            Contemplând aceste adevăruri, mă întreb în ce măsură noi, generația de azi a credincioșilor creștini români, ne gândim la necesitatea de a oferi o direcție clară generațiilor ce vor urma? Copii, nepoții și chiar strănepoții noștri, așteaptă, poate cu nedumerire, la intersecțiile vieții, la cumpenele drumurilor, întrebându-se care este direcția corectă spre care trebuie să se îndrepte? Tocmai pentru că în fața lor stă indiscutabil o ofertă excesiv de diversă, pericolul de a alege un drum greșit este imens.

where-to

            Cotidianul face ca adevărurile creștine să fie puse față în față cu filozofiile și învățăturile de nuanță umanist-raționalistă. Doctrine New Age propun tinerei generații diverse experiențe periculoase, de factură ocultă. În fața acestei gigantice provocări trebuie să punem înaintea tinerilor noștri mai mult decât o învățătură sănătoasă, expusă cel puțin teoretic în bisericile noastre. Numai atunci îi vom putea ajuta cu adevărat pe tineri să îl aleagă pe Dumnezeul Bibliei, când alături de învățătura creștină corectă, vom așeza și experiențe avute cu Dumnezeu, adevăruri văzute cu ochi noștri, adevăruri experimentate și trăite, prin îndurarea lui Dumnezeu, chiar în familiile noastre! Miracolele trăite cu Dumnezeu îi vor ajuta pe tineri să vadă în creștinism nu doar o teorie religioasă, îmbrățișată de părinții mei, ci o credință autentică în Dumnezeu, care este viu!

            Meditând la aceste adevăruri, mi-am dat seama că momentul în care m-am decis categoric să urmez calea părinților mei, copil fiind, nu a fost unul în care am priceput mai profund învățăturile creștine (acestă înțelegere am dobândit-o mult mai târziu), ci a fost momentul când am văzut că Dumnezeu ascultă rugăciunile părinților mei, înfăptuind minuni în familia noastră!

            Aveam aproape 10 ani când mama s-a îmbolnăvit grav. După o vreme de tratament și investigații medicale de specialitate, medicii nu au putut să-și exprime decât… neputința de a face ceva. Am auzit de la frații mai mari că mama a fost lăsată acasă și că în curând avea să moară. Pe fețele celor 11 frați se putea citi disperarea! Cu toți știam că nu mai este altceva de făcut decât să ne rugăm. Mama se simțea din ce în ce mai rău. Nu se mai putea nici măcar ridica și vorbea foarte greu. Într-o zi, îmi amintesc și acum foarte bine, a venit la noi un om al lui Dumnezeu, care ne-a transmis următorul mesaj din partea Domnului: Dumnezeu a hotărât ca mama voastră să plece acasă la El! Dar, privind la rugăciunile voastre, Domnul și-a schimbat planul (întocmai ca în cazul lui Ezechia, vezi Isaia 38:5). Sora se va însănătoși și va trăi până când își va vedea toți copiii mari!

            Nici până în ziua de azi, nu știu ce a crezut tata sau ceilalți frați ai mei în acea clipă, dar, în ceea ce mă privea, am fost sigur că Dumnezeu urma să înfăptuiască o minune! Cu adevărat, în zilele care au urmat, cu toți am văzut minunea! După ce mama, timp de câteva săptămâni, nu mâncase aproape nimic… a început să mănânce, iar după câteva zile s-a ridicat din pat. Prin îndurarea lui Dumnezeu, mama a mai trăit 20 de ani!

            După ce am văzut  această minune, petrecută chiar în casa noastră, m-am hotărât să urmez calea credinței părinților mei. Dumnezeul în care tatăl și mama mea și-au pus nădejdea, merită să fie urmat! El este singurul Dumnezeu viu și adevărat!

Perioada copilăriei și adolescenței mele a fost presărată cu multe minuni asemănătoare, care m-au ajutat să-l cunosc în felul acesta pe Dumnezeu!

            Apoi, în decursul anilor, au existat multe situații și în viața propriei familii, când numai Dumnezeu a mai putut să intervină! Toate acele intervenții, minuni ale lui Dumnezeu, le-am accentuat în fața copiilor mei și Domnul a îngăduit să avem parte de multe momente în care cu toții ne-am adus aminte de ele! Dumnezeu mi-a dat harul să constat cu bucurie cum și în viața copiilor mei a rodit aceste experiențe cu El, statornicind încrederea lor în Dumnezeu!

            În anul 1993 călătoream împreună cu una din fiicele mele, care pe atunci avea 9 ani, din Belgia spre România, cu un microbuz adus din America pentru a fi utilizat în lucrarea lui Dumnezeu în țară. Întrucât trebuia să ajung în România să descarc mașina și apoi să mă întorc în timp util la aeroportul din Budapesta, pentru a duce un grup de frați americani, care veneau într-o călătorie misionară în România, fiecare minut conta și făcea parte dintr-un plan bine stabilit. Se înnoptase de-a binelea, când am intrat în regiunea muntoasă a Bavariei din Germania. Am alimentat la ultima stație de benzină, înainte de a intra în munți, urmând să călătorim toată noaptea. Când am vrut să pun mașina în mișcare, un zgomot puternic s-a auzit la transmisie, iar mașina nu s-a mai urnit din loc. Dezamăgit și descurajat, m-am așezat cu capul pe volan, dându-mi seama de profundul dramatism al situației. Imaginile mi se succedau în minte: transmisia automată era defectă, era noapte, eram în munți, orice posibilitate de reparare era exclusă, frații din America așteptau în aeroportul din Budapesta! Alături de mine, fetița s-a oferit să mă ajute zicându-mi: Tata, hai să ne rugăm! Răspunsul meu lapidar a fost: Nici nu a mai rămas altceva de făcut! Am înălțat o rugăciune sinceră, chiar copilărească, în care, cu credință, i-am cerut Domnului ca din imensul număr de îngeri, care Îi stau la dispoziție, să trimită unul specializat în mecanică pentru a ne ajuta! După ce am încheiat rugăciunea, prin credință am pornit motorul, l-am turat la maximum și am pus mașina în mișcare. Însoțiți de un zgomot asurzitor, am început să ne mișcăm încet. După ce am parcurs câțiva zeci de metri în felul acesta, deodată zgomotul s-a oprit. Apoi, ca purtată de o mână nevăzută, mașina a început să ruleze normal!

            Am ajuns la timp în România, unde am descărcat darurile aduse și am plecat la Budapesta. Imediat după ce am intrat în parcarea aeroportului, mașina s-a defectat din nou și de acolo a trebuit să fie remorcată în România. Practic așa mă rugasem, ca Dumnezeu să mă ajute să ajung măcar până la aeroport. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă credința mea ar fi mers mai departe, îndrăznind să cer mai mult de atât în rugăciune?!

            Astfel de experiențe nu trebuie să fie uitate! Ele zidesc credința, o fac să fie practică! În același fel, în care oamenii au nevoie de învățătură corectă, ei au nevoie și de astfel de dovezi vii grăitoare! Ca urmare, este necesar, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, să fim deschiși, lăsând la o parte așa-zisa modestie și să le comunicăm celor ce vin după noi inclusiv lucrurile pe care ochii noștri le-au văzut!

            În nici un caz, astfel de lucrări nu trebuie luate ca pe o laudă personală. Acestea nu ne reprezintă, nici pe noi, nici puterea și înțelepciunea noastră. Mai degrabă ele contrastează puternic slăbiciunea și limitarea umană cu puterea și înțelepciunea fără margini a lui Dumnezeu. Puterea și înțelepciunea divină se desăvârșesc tocmai în situațiile în care apar neputințele omului!

            Este foarte important ce fel de imagine despre Dumnezeu clădim în mintea copiilor noștri. Dacă le vom arăta un Dumnezeu mic, atunci într-un Dumnezeu mic se vor încrede, iar dacă le vom arăta măreția și atotputernicia lui Dumnezeu, atunci o astfel de imagine îi va însoți toată viața!

            Atât în familie, cât și în biserică, trebuie să fie cunoscute experiențele cu Dumnezeu. Dacă mai tot timpul, petrecut de copii în biserică, ei nu vor vedea altceva decât ceremonii, organizate cu diverse ocazii, vor crește cu percepția unui creștinism de paradă, față de care, cu sinceritate trebuie să o recunoaștem, tânăra generație este din ce în ce mai plictisită.

            Nu este justificat să așteptăm indiferenți, sperând că numai Dumnezeu trebuie să se îngrijească de viitorul bisericii. Generația spirituală de mâine va păși pe calea indicată de credincioșii de azi! Acum, tânăra generație se găsește la răscruce de drumuri și ne întreabă: Încotro să pornim? Care este direcția cea bună? Pe unde ați mers voi? Înțelegând acest imperativ, fiecare creștin matur, deci și responsabil, ar trebui să se întrebe AZI care este direcția pentru MÂINE și să se pregătească pentru a o urma! Așadar: ÎNCOTRO, AZI… ?!

Mike Olari

Sursa imagine: AICI

Păcatul fiului… „nerisipitor”

     Una dintre cele mai cunoscute pilde, rostite de Domnul Isus, este Pilda Fiului Risipitor. Această pildă ne oferă un complex de învăţături constituind de secole o deosebită sursă de hrană spirituală. Atât de mulţi s-au regăsit, într-un fel sau altul, ca fii risipitori şi nu puţini sunt cei care şi-au venit în fire şi s-au întors la Dumnezeu. De asemenea, modelul tatălui iubitor a impresionat şi a încurajat de nenumărate ori generaţii la rând.

     În cele ce urmează, doresc să le propun cititorilor să arunce o privire meditativă asupra modelului oferit de fiul cel mare, de fiul nerisipitor. Necesitatea unei astfel de analize izvoreşte din faptul că, în vremurile noastre, trebuie să ne reconsiderăm atitudinea faţă de cei care se reîntorc în biserică, după ce au rătăcit un timp, risipind mai mult sau mai puţin o parte din averea Tatălui Ceresc.

     Cineva afirma că generaţia noastră este o generaţie de creştini reabilitaţi. în mare măsură această afirmaţie este adevărată, iar biserica resimte acest fapt.

     Pe fondul unui profund declin moral un foarte mare număr de oameni, mai ales mulţi tineri, ajung să fie afectaţi de păcătoşenia lumii. Astfel, ei cad pradă păcatelor de natură sexuală, drogurilor, violenţei, asocierilor nefaste, goanei după înavuţire, compromisului, etc. Atunci când aceşti oameni, care au avut oarecare legături cu biserica înainte de declinul lor moral, falimentează din punct de vedere spiritual. Noi, biserica sau altfel spus fiul cel nerisipitor, suntem gata să punem o anume etichetă pe ei. Ne înarmăm cu o atitudine ostilă, care nu îi îndeamnă nicidecum la a se reîntoarce la Dumnezeu. Inima multor creştini simte mult prea diferit faţă de inima tatălui cu privire la fii risipitori. Scuza pe care o avem este dorinţa de a elimina păcatul, de a proteja biserica de influenţe nefaste, de a fi drepţi, etc.

     În Pilda fiului risipitor, fratele măre nu este nicidecum prezentat ca un exemplu pozitiv şi aceasta în ciuda faptului că el nu a plecat de acasă, nu a risipit averea, ci a muncit mult, fără să iasă din cuvântul tatălui.

     Tocmai pentru a nu cădea pradă atitudinii greşite a fiului mare, cred că este bine şi necesar să căutăm să identificăm câteva dintre păcatele fiului nerisipitor:

  1. Justificarea în baza unei neprihăniri proprii. Răspunsul pe care îl dă tatălui său: …eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca… Luca 15:29 demonstrează convingerea fiului mare că el este deosebit de merituos. în inima lui era convins că avea suficiente merite pentru a fi singurul moştenitor al tatălui. Dacă tatăl îi spune …tot ce am eu este al tău… răspunsul nerostit, dar înrădăcinat ca o convingere în inima lui, este: Da, dar eu sunt bun, eu merit să am ceea ce mi-ai dat, eu am totul pentru că eu nu am risipit niciodată. Altfel spus, el pune accentul pe meritele şi bunătatea lui şi nicidecum pe dragostea şi bunătatea tatălui.

     Din nefericire, se vede destul de des prin biserici acest prim păcat al fiului cel mare. Creştinilor care pun accentul pe meritele lor, nu pe bunătatea lui Dumnezeu, li se va părea că ei merită tot binele, şi toate binecuvântările. Aceştia vor fi surprinşi şi nemulţumiţi când vor constata că Dumnezeu se poartă cu bunătate şi cu oameni care nu corespund standardului lor. Uneori, ei spun: Mă aştept să vină în curând mânia lui Dumnezeu peste respectiva persoană, iar dacă se întâmplă ca omul să se întoarcă ia Dumnezeu, tot ei sunt surprinşi şi se simt frustraţi. Cum se poate oare ca Dumnezeu să nu vadă cât sunt eu de bun şi cât de firesc este acesta?

  1. Trudă fără bucurie. Deşi a făcut multe eforturi în casa tatălui, fiul cel mare nu le-a făcut cu bucuria unui fiu moştenitor, ci cu atitudinea unui rob. …eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani… în timp ce muncea cu trudă, el a acumulat multă nemulţumire faţă de tatăl său şi aceasta mocnea în inima lui de multă vreme. Practic, fiul cel mare trăia ca un rob, deşi era fiu. Tatăl său nu lă constrâns să aibă acest mod de viaţă. El’ şi l-a ales singur. Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău. Acest răspuns nu mai lasă loc pentru nemulţumirea fiului mare. Oare nu a dus-o el bine în tot timpul în care fratele lui a trăit în lipsuri şi în mizerie? Tatăl i-a dat tot ce a avut. Nu putea fiul să taie mulţi iezi şi să se bucure cu prietenii? Şi mai ales să se bucure de prezenţa tatălui?

     Din nefericire, din nou trebuie să constatăm prezenţa acestei atitudini greşite la unii creştini. După ce aleg să slujească ca nişte robi în casa Tatălui, fără ca Dumnezeu să-i oblige la acest mod de viaţă, ei acumulează mânie şi nemulţumire, descărcându-se apoi pe fraţi sau chiar pe Dumnezeu. Evident, Dumnezeu nu se bucură în primul rând de faptul că slujim de mulţi ani în biserică precum robii, El vrea să slujim cu bucurie, să ne desfătăm în prezenţa Sa.

Fiul cel mare

  1. Reproşuri faţă de fratele său şi chiar faţă de tatăl. Nemulţumirea generează reproşuri. Mie mi se cuvine mai mult, parcă vrea el să spună. Cu alte cuvinte eşti un tată nedrept dacă-l aşezi pe acelaşi nivel cu mine pe acest destrăbălat. Reproşându-i tatălui faptul că la primit înapoi pe fiul risipitor, el evită să folosească cuvântul frate preferând o formulare dispreţuitoare, şi-anume: …a venit acest fiu al tău…

     Cât de trist este să vezi creştini care sunt gata să se revolte atunci când Dumnezeu primeşte din nou câte un fiu risipitor. Unii sunt gata să nu-l mai considere niciodată frate. Astfel, în timp ce Dumnezeu îi strânge pe păcătoşi, cei sănătoşi şi drepţi încep să se răzvrătească.

  1. Invidie faţă de fratele mai mic. Atunci când robul îl informează spunând: Fratele tău a venit înapoi şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine. El îi comunică acestuia tot ceea ce era esenţial. Cel pierdut s-a întors, tatăl s-a bucurat şi vina i-a fost iertată. Probabil că lucru care l-a deranjat cel mai mult pe fiul cel mare este faptul că tatăl, în dragostea sa îi tratează egal pe cei doi fii ai săi. Poate că s-ar fi bucurat dacă tatăl l-ar fi primit pe fiul cel mic, eventual ca rob. Cum, să fie primit din nou ca fiu? – asta era prea mult pentru egoismul său.

     Tatăl dovedeşte că i-a iubit la fel pe cei doi fii. Aşa cum a alergat înaintea celui tânăr, acum a ieşit la cel mai mare, rugându-l să intre. Acest lucru accentuează faptul că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi.

     Concluzia acestei învăţături este aceea că, deşi fiul cel mare este un exemplu negativ, iar atitudinile sale sunt în total dezacord cu dragostea tatălui, îndemnul adresat acestuia este ca el să-şi schimbe atitudinea şi să se bucure împreună cu întreaga familie a tatălui.

     Fie ca această concluzie să ne slujească drept învăţătură.

     În ceea ce ne priveşte, prin intermediul revistei Credinţa în Acţiune am încercat să-l prezentăm mereu pe Dumnezeu aşa cum este, mai ales ca pe un Tată iubitor care se interesează de toate nevoile noastre, şi care ne iubeşte, chiar şi atunci când nimeni nu ne mai ia în seamă.

     Doresc să ilustrez bunătatea Iui Dumnezeu manifestată chiar prin situaţii aparent nesemnificative, prezentând o experienţă pe care am avut-o cu Dumnezeu în anul 1986. Pe atunci, treceam printr-o încercare destul de mare, fiind pe punctul de a-mi pierde casa. Pentru a salva situaţia aveam nevoie de 1700 de dolari. Această sumă reprezenta mult pentru mine atunci, având în vedere faptul că eram relativ recent sosit în America, iar soţia nu avea serviciu.

     Cu toate insistenţele mele nu am reuşit să adun mai mult de 1550 de dolari. A doua zi, până la orele 15:00 trebuia să achit cei 1700 de dolari. Cu puţin înainte de expirarea timpului limită, mă îndreptam spre locul unde trebuia să plătesc, având doar 1550 de dolari. Mergeam prin credinţă, gândindu-mă că Dumnezeu îmi va rezolva într-un fel problema. În timp ce conduceam pe autostradă, mi-am adus aminte de Ps.50:15 Cheamă-Mă în ziua necazului, şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi! Atunci, am zis: Doamne, pentru mine ACUM este o zi a necazului! Imediat am primit îndemnul să părăsesc autostrada la următoarea ieşire, îndreptându-mă spre locul de muncă al unui român pe care îl cunoşteam. Nu mă aşteptam să fiu ajutat de el cu bani, întrucât era cunoscut pentru faptul că nu ajuta pe nimeni.

     Tocmai de aceea, odată ajuns acolo, l-am salutat şi am început să discutăm diverse alte lucruri. La un moment dat, el scoate din buzunar nişte bani, zicându-mi: Ţine aceşti bani! Am rămas foarte mirat, apoi i-am mulţumit omului şi am plecat. Ajungând la destinaţie, cu doar zece minute înainte de ora limită, am scos din buzunar banii primiţi. Erau nici mai mult, nici mai puţin decât 150 de dolari, l-am mulţumit lui Dumnezeu pentru ajutorul Său.

     Continui să cred că Dumnezeu este acelaşi şi ieri, şi azi, şi în veci. Oricine îl crede pe Dumnezeu în felul acesta poate să experimentze şi el asemenea minuni!

Mike Olari

POPULARITATEA – factor de compromitere a adevărului!

Una dintre principalele caracteristici pe care oamenii le au în vedere, atunci când dau valoare lucrurilor, realizărilor sau chiar semenilor este POPULARITATEA.

Popularitate

Atunci când anumite lucruri sau persoane au devenit populare, apreciate de toţi, se întâmplă că, de cele mai multe ori, lumea tinde să nu mai verifice nimic cu privire la respectivele lucruri sau persoane, mulţumindu-se să afirme că „este ceva bun”. Bunăoară, îmi amintesc de vizita cântăreţului american Michael Jackson în România. Popularitatea şi faima lui au fost suficiente pentru a crea o puternică impresie. Peste tot se puteau auzi numai cuvinte de apreciere la adresa lui. Spre surprinderea mea, am constatat că şi unii creştini erau la fel de impresionaţi de popularitatea acestui om. În acea perioadă am stat de vorba cu o persoană care avea numai cuvinte de laudă la adresa vedetei americane. Atunci când am început să-mi împărtăşesc parerea şi lucrurile pe care le ştiam despre cântăreţ, persoana respectivă a rămas pe gânduri, zicând doar cu jumătate de gură: „ Eu am crezut altceva… ”

Desigur că lumea, care are propriile ei valori, are şi propriile metode de a recunoaşte aceste valori. Popularitatea este una dintre ele! Însă, copii lui Dumnezeu trebuie nu numai să aibă valori diferite de valorile lumii, ei trebuie şi să recunoască aceste valori într-un mod diferit. Popularitatea nu este una dintre metodele biblice de a da valoare lucrării sau oamenilor lui Dumnezeu!

Aceste gânduri îşi trag originea dintr-o discuţie avută cu un frate, un vechi slujitor în ogorul Evangheliei. În ce mă privea, chiar eram indignat de faptul că o anumită revistă creştină începuse să atace constant, chiar ironic, lucrarea Duhului Sfânt, afirmând deschis că vorbirea în alte limbi nu este un fenomen care s-a repetat în istoria bisericii. Însă, ceea ce m-a surprins a fost reacţia acestui frate slujitor, care mi-a spus: „Să ştii frate, că această revistă este populară şi este citită de foarte mulţi creştini!” Acest răspuns nu a făcut altceva decât să-mi provoace multă amărăciune, mai ales pentru faptul că răspunsul venea din partea unei voci autorizate, care ar fi trebuit să ia atitudine! De exemplu, am întâlnit şi situaţii în care nu s-au luat măsuri faţă de anumite persoane sus-puse, din ierarhia bisericească, deşi existau suficiente dovezi că viaţa lor era compromisă. Faptul că o persoană este foarte cunoscută, deci populară, determină de prea multe ori tolerarea păcatului, chiar şi în biserică.

Privind serios la ceea ce se petrece în unele dintre bisericile noastre, avem motive să ne îngrijorăm! În prezent, la toate nivelurile de slujire, pot fi găsiţi oameni a căror viaţă lasă foarte mult de dorit! Situaţia este cunoscută şi recunoscută! Cu toate acestea, pentru simplul fapt că sunt populari, oamenii sunt lăsaţi mai departe pe poziţiile lor. Câţi predicatori nu propovăduiesc încă de la amvoanele bisericilor, numai pentru că sunt „populari“ sau pentru că au reuşit o „bună politică bisericească” şi astfel, ocupă o poziţie privilegiată în ierarhia religioasă? De asemenea, există destui cântăreţi care nu mai au aproape nimic în comun cu Dumnezeu şi cu viaţa creştină, însă sunt buni la muzică, sunt populari şi prin urmare sunt acceptaţi. Surprinzătoare este disponibilitatea noastră de a accepta aceste compromisuri de ordin moral!

Church popularityTotodată, se pare că însăşi Biserica este avidă de popularitate. Avem nevoie de cineva foarte „popular”, fie el cântăreţ, predicator sau lider creştin, care să ne promoveze imaginea în lume! Dorim ca biserica să fie mai apreciată, mai recunoscută, mai acceptată, mai în „rând cu lumea”! Dar câţi dintre noi ne gândim serios la faptul că această atitudine, de a ne lăsa influenţaţi de popularitate, compromite rolul bisericii de a fi „…stâlp şi temelie a adevărului…” Atunci când accept de dragul popularităţii, ca anumite persoane să ocupe anumite poziţii, ne gândim oare la faptul că exemplul personal negativ, dat de aceştia celor pe care îi conduc şi care îi consideră modele „demne de urmat“, îi compromite profund şi pe cei conduşi?

Aproape întotdeauna, când se are în vedere o atitudine corectă, care ar trebui luată faţă de oamenii compromişi, dar populari, susţinătorii lor au următoarea motivaţie: „Să nu judecăm noi pe nimeni, lasă să-i judece Dumnezeu”. În opinia mea, dacă ştim bine că viaţa unora nu este în concordanţă cu voia lui Dumnezeu, dar în ciuda acestei evidenţe continuăm să-i susţinem în locurile de frunte, datorită „popularităţii“ lor, dovedim, fie faptul că, într-o oarecare măsură, suntem şi noi compromişi, fie lipsa de curaj, alimentată de frică şi comoditate. Această disponibilitate spre compromiterea adevărului, de dragul popularităţii, este un atentat la sfinţenia lui Dumnezeu! Noi avem de-a face cu un Dumnezeu sfânt, care cere şi de la noi sfinţenie!

Dacă privim cu seriozitate Sfintele Scripturi, vom constata că Dumnezeu nu este impresionat nici de popularitatea unuia, nici de mulţimile adunate în jurul altuia. Ceea ce are preţ în ochii lui Dumnezeu este sfinţenia! Biblia spune: „Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei care intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află.“ (Matei 7:13-14). În vremea lui, Noe şi familia sa nu erau decât o minoritate. Este oare posibil ca Dumnezeu să privească dezinteresat spre mulţimi de oameni care pier şi să salveze cu milă doar câteva persoane? Ce anume a făcut diferenţa între Noe şi familia sa, faţă de ceilalţi? In Geneza 6:9 citim: „Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui…” Atunci când Dumnezeu şi-a declanşat mânia, nu a contat nici numărul de oameni adunaţi în jurul lui Noe, nici popularitatea lui, ci numai neprihănirea lui!

Iosua şi Caleb sunt alţi doi bărbaţi, care se aflau în minoritate, dar care erau întrutotul de partea lui Dumnezeu. La un moment dat, cei mulţi erau pe punctul de a-i linşa pe cei doi. În cele din urmă însă, Dumnezeu şi-a spus cuvântul. Singurii care au intrat în ţara promisă au fost Iosua şi Caleb!

Regele Saul acceptă compromisul în viata sa. Cu toate că devenise deosebit de popular, iar succesul său era incontestabil, acestea nu îl impresionează pe Cel Atotputernic. Dumnezeu nu ia în calcul numele, poziţia sau influenţa lui Saul! Toate acestea înseamnă prea puţin, în comparaţie cu ascultarea de El! Verdictul divin pentru regele mai înalt cu un cap decât toţi ceilalţi, pentru liderul care ţinea toată naţiunea, este clar: „…l-am lepădat…” Îmi aduc aminte de două nume care, în urmă cu câţiva ani, erau deosebit de sonore în America. Este vorba de tele-evangheliştii Jimmy Swaggart şi Jim Bakker. Ei deveniseră atât de populari şi erau cunoscuţi în întrega lume. Dumnezeu nu a fost impresionat de popularitatea lor şi atunci când ei au încetat să-L mai asculte, Dumnezeu i-a smerit! Gândindu-ne la cele de mai sus, consider că ar trebui să luăm în serios Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l aplicăm în orice condiţii şi împrejurări, indiferent de popularitatea persoanelor aflate în cauză!

Ţinta noastră trebuie să fie dreptatea lui Dumnezeu! În Mica 6:8 El spune: „Ţi s-a arătat omule ce este bine şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate…” Este trist atunci când, de dragul păcii, în bisericile noastre renunţăm la dreptatea lui Dumnezeu. Singura pace, acceptată de Dumnezeu, este pacea care are la bază dreptatea Sa. Acest adevăr este valabil în privinţa mântuirii fiecăruia dintre noi. Dumnezeu mântuieşte o persoană şi face pace cu ea, numai după împlinirea dreptăţii Sale, cu privire la acea persoană, în jertfa lui Isus Cristos. Acest principiu trebuie să stea la baza păcii şi în comunităţile noastre! Dacă vom tolera tot felul de păcate, în scopul de a menţine pacea în biserică, doar pentru faptul că nu ne putem atinge de unele persoane „cu influenţă“, „populare“ atunci slujirea noastră nu este după voia lui Dumnezeu!

Dacă vom continua să dăm valoare persoanelor, lucrurilor şi realizărilor după modelul lumii, având ca reper popularitatea nu adevărul şi sfinţenia, atunci bisericile vor deveni tot mai lumeşti. În vremurile pe care le trăim, Dumnezeu ne cheamă la sfinţenie şi veghere, pentru a nu permite ca standardele lumeşti să deturneze biserica şi valorile ei biblice, inestimabile şi veşnice!

Sindromul slujitorului perfect

Începând cu articolul de mai jos intenționăm să publicăm pe blog o serie de articole scrise de Mike Olari și Gigi Furdui, membri ai bordului Fundației Family to Family Romania, colaboratori apropiați și la producerea materialelor publicate în revista Credința în Acțiune, publicație care a fost fondată și susținută financiar de Family to Family Romanian Outreach.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

    „Dacă e vorba să mă laud, mă voi lăuda numai cu lucrurile privitoare la slăbiciunea mea.”         (2 Corinteni 11:30)

Ne-am propus ca, pentru un timp, să aducem în atenţia cititorilor noștri anumite aspecte legate de practica vieţii de partăşie din biserici, aspecte legate de organizare sau modul de conducere, aspecte care, din punctul nostru de vedere, ar trebui schimbate radical. Transformarea spre care ne orientăm este în primul rând una de mentalitate, adică o transformare foarte greu de realizat. Din nefericire, apelurile noastre constante au fost uneori greşit înţelese, mai ales de unii lideri. În spatele acestor atitudini, se poate desluşi o anume mândrie spirituală, o aroganţă religioasă, care pare să spună: „Ce schimbări? Ce reorganizare? De ce mentalităţi diferite? Noi suntem perfecţi! Nu avem nimic de schimbat! Dacă unii vor anumite schimbări, atunci noi nu avem timp de pierdut cu ei, fie că aleg să se conformeze, renunţând la opiniile lor „destabilizatoare”, fie că vor pleca.”

Deci, în cadrul acestui articol vă propunem spre dezbatere o anumită atitudine care tinde să devină o „epidemie” printre conducătorii creştini, cu consecinţe dintre cele mai grave în rândul credincioşilor. Această „afecţiune spirituală” este, de fapt, esenţa respingerii oricăror argumente în favoarea unor schimbări. lată de ce, această afecţiune spirituală, luată în discuţie, s-ar putea numi „sindromul slujitorului perfect”. Putem vedea, fără prea mari eforturi, mulţi lucrători creştini a căror slujire este substanţial dependentă de realizările şi succesul lor în faţa oamenilor. Ei sunt gata să facă orice pentru ca ceilalţi colegi ai lor, dar şi credincioşii din biserică, să vadă ce mare succes au.

The perfect leader

Stau înaintea fraţilor având postura slujitorului perfect, care nu greşeşte niciodată, care are întotdeauna dreptate, care are cele mai semnificative daruri spirituale, care nu poate fi niciodată contrazis. Acest tip de lideri sunt conducătorii sfinţi, situaţi deasupra oamenilor pe care îi conduc, aceştia nefiind altceva decât nişte unelte cu ajutorul cărora ei îşi clădesc şi consolidează imperiul propriilor interese.

Desigur că toţi oamenii se confruntă cu tendinţa de a-şi ascunde ‘ gândurile şi simţămintele. De la grădina Edenului încoace, parcă oamenii se simt mai în siguranţă dacă… se ascund! Cu toţii încercăm teama de a nu fi respinşi. Ne temem că dacă oamenii ne vor cunoaşte, aşa cum suntem, ne vor respinge, ne vor desconsidera, nu ne vor mai susţine, ne vor părăsi. Datorită acestei temeri, de a nu fi respinsi, mulţi dintre conducătorii creştini se ascund în fiecare zi în spatele unei măşti a perfecţiunii, cu ajutorul căreia îşi acoperă toate punctele slabe, încercând să scoată mereu în evidenţă doar punctele tari. Purtarea sistematică a acestor măşti de slujitori perfecţi va domina, încetul cu încetul, vieţile acestor oameni. Ei nu numai că îşi pierd propria unicitate, dar vor pretinde şi credincioşilor pe care îi conduc să nu mai fie ei înşişi, curmând astfel diversitatea şi creativitatea din biserică.

Este regretabil că modelul de lider creştin care se promovează în mediul evanghelic românesc este „modelul conducătorului perfect”. Conducătorul perfect va cere oamenilor din biserica lui să se conformeze întocmai stilului şi personalităţii sale. El va dori, cu orice preţ, să facă din ceilalţi credincioşi „copii” ale sale, cerându-le, direct sau indirect, negarea de sine. Acest fenomen poate fi numit promovarea „cultului personalităţii”. Mesajul lui Pavel: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos” (1 Corinteni 11:1) nu înseamnă: „Modelaţi-vă după mine.”, ci: „Modelaţi-vă după Cristos!”

Unitatea bisericii este pretextul „biblic” (sau mai degrabă nebiblic) care justifică acest mod de slujire. Unitatea biblică nu are nimic de-a face cu conformarea după anumite reguli religioase. Dumnezeu nu ne-a creat asemeni unor copii trase la indigo! El ne-a creat cu personalităţi diverse, oferindu-ne libertatea de a ne exprima diferit. Dumnezeu este creativ şi El însuşi lucrează în diversitate, nu după „tipare”. Dragostea lui Dumnezeu se exprimă în mod creativ prin Biserică, adică nu doar prin oameni diferiţi, dar şi în moduri diferite.

Duhul religiei promovează unitatea religiei, a regulilor, a statutelor, a tiparelor, a formalităţilor de tot felul. De aceea, unitatea religiei reflectă o unitate firească, asemănă­toare modului în care angajaţii unei companii sau membrii unui partid politic acţionează unit. Duhul religios impune conformarea faţă de reguli, generând teama.

În schimb, unitatea biblică este diferită! Duhul Sfânt promovează o unitate exprimată printr-o grijă şi apreciere profundă a fiecărui frate şi soră. Unitate biblică înseamnă a ne stima unii pe alţii, apreciind sincer valorile pe care Dumnezeu le-a pus în fiecare dintre noi, în contextul Trupului lui Cristos, îmbinându-ne armonios tăria şi slăbiciunile. Duhul Sfînt nu poate să fie impresionat de masca noastră de perfecţiune! Dimpotrivă, El apreciază capacitatea de a fi noi înşine caracterizaţi de sinceritate. Unitatea biblică este o unitate a diversităţii, care nu doreşte a ne conforma unii altora, ci a ne accepta unii pe alţii în dragoste.

Revenind la „sindromul slujitorului perfect”, trebuie să observăm că acest tip de conducător va sta, pe cât posibil, la distanţă de oameni. lacov, în epistola sa, spune că llie, profetul cu duh de foc, care a avut parte de o deosebită chemare, „a fost un om ca noi”.

Apostolul Pavel, care, indiscutabil, a fost un mare lider creştin, nu s-a temut să spună: „Ştiu, în adevăr că nimic bun nu locuieşte fn mine… pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac.” (Romani 7:18,19).

Unul dintre cele mai uimitoare lucruri pe care le găsim în Biblie este faptul că Dumnezeu nu uită să menţioneze defectele oamenilor mari cu care El a lucrat. Minunea lucrării lui Dumnezeu cu noi este tocmai faptul că, prin nişte oameni imperfecţi, El zideşte o împărăţie perfectă! De fapt, folosindu-se de noi, nişte vase foarte slabe, Dumnezeu îl umileşte profund pe diavol. Pavel afirma că puterea lui Dumnezeu se face desăvârşită în slăbiciunile noastre. Inversul acestei afirmaţii pauline este adevărul că, în înălţarea noastră, puterea lui Dumnezeu nu se poate desăvârşi! Cea mai mare barieră, pe care oamenii o pot pune în calea puterii lui Dumnezeu, este mândria spirituală.

Când motivaţia slujirii unui conducător creştin nu este voia lui Dumnezeu, înseamnă că lucrarea nu este a lui Dumnezeu, ci a lui, iar motivaţia slujirii sale este succesul personal, mărimea bisericii sau onorurile primite constant de la alţii.

Dacă sunt slujitori care aduc roade veşnice pentru împărăţia lui Dumnezeu, ei trebuie să înţeleagă că aceasta nu constituie un prilej de afirmare a calităţilor şi priceperii lor. Aceasta este lucrarea harului, puterea ungerii lui Dumnezeu peste vieţile lor. Profetul Zaharia spune că lucrarea lui Dumnezeu nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Domnului.

Dumnezeu urăşte păcatul, dar îi iubeşte pe păcătoşi, pe oamenii sinceri, răniţi, zdrobiţi şi imperfecţi. Afirmaţia răspicată pe care o facem aici este aceea că absolut toţi slujitorii creştini încă mai au probleme de rezolvat în vieţile lor. Ei nu sunt perfecţi! Chemarea lui Dumnezeu în slujire este un har, nu un merit câştigat ca răsplată a neprihănirii personale. Dumnezeu îi va binecuvânta pe acei slujitori cinstiţi şi smeriţi, care sunt gata să arate oamenilor că ei nu sunt superiori lui llie şi lui Pavel, că sunt oameni cu slăbiciuni asemeni tuturor celorlalţi fraţi ai lor. Toţi creştinii, inclusiv liderii, sunt într-un continuu proces de sfinţire!

Atât Dumnezeu, cât şi oamenii, îl vor aprecia pe acel slujitor care nu se ascunde în spatele unei măşti a perfecţiunii. Oricum, atât Dumnezeu, cât şi credincioşii din biserică, cunosc greşelile şi eşecurile conducătorilor. O slujire transparentă este aceea prin care ochii oamenilor sunt îndreptaţi spre Isus, nu spre „persoana din frunte”. Un adevărat conducător creştin se bucură de dragostea lui Dumnezeu, nu de laudele şi onorurile primite de la oameni.

Un adevărat slujitor este gata să stea în faţa Bisericii Domnului şi să le spună oamenilor că folosirea lui de către Dumnezeu este un har divin, nu un merit personal. El va fi oricând gata să accepte că nu este mai mult decît un om care se confruntă cu aceleaşi încercări, ispite, temeri, slăbiciuni sau chiar căderi, întocmai ca şi ceilalţi credincioşi. Masa de oameni dintr-o astfel de biserică va înţelege limpede că Dumnezeu poate să-i binecuvânteze şi să lucreze şi prin vieţile lor. Ei vor înţelege că nu trebuie să aştepte să ajungă la o stare de perfecţiune care, dealtfel, aici este de neatins.

Desigur că, în acest cadru, nu dorim să spunem că slujitorii trebuie să vorbească mereu de la amvon despre lipsurile şi greşelile lor. Este necesar însă ca liderii creştini să se vindece de „plaga slujitorului perfect”. Este nevoie de slujitori sinceri, care să demoleze zidurile mândriei ridicate între ei şi bisericile în care slujesc. Este nevoie de slujitori care să reintroducă în vocabularul lor expresia: „Am greşit, îmi pare rău, vă rog să mă iertaţi” – expresie de care să se poată folosi, inclusiv în public. Nu se poate ca un slujitor să afirme că este smerit înaintea Domnului, dar, că, înaintea bisericii, trebuie să stea cu „demnitate” (a se citi mândrie). Oricât de imatură, din punct de vedere spiritual, ar fi biserica la un moment dat, totuşi, ea este Trupul lui Cristos! Acei slujitori care pretind că îşi mărturisesc greşelile în cămăruţa lor, dar care afişează apoi o atitudine de perfecţiune înaintea bisericii, nu sunt cinstiţi.

Trăim vremuri în care mulţi slujitorii sunt dependenţi de succesul exterior văzut de oameni. Pe unii, acest succes personal, îi domină într-atât, încât nu mai pot să vadă în copii lui Dumnezeu decât nişte „unelte” sau „resurse”. Pentru ei „oile” se reduc la nişte instrumente care le susţin slujirea. Dependenţa lor de succes poate să meargă până la punctul în care ei îi vor distruge chiar pe aceia cărora Dumnezeu le-a cerut să le dăruiască propriile vieţi.

Slujitorii care sunt gata să se lupte pentru putere, rang sau prestigiu, doresc să ia cu forţa ceea ce Dumnezeu nu le-a dat încă! Adeseori, inimile lor sunt pângărite de teamă şi invidie. Adeseori, astfel de slujitori ridică valuri de tensiuni, lupte şi neîncredere, care lovesc direct în Trupul lui Hristos.

Oare câţi dintre slujitorii actuali sunt gata să se alăture lui David, care a rostit una dintre cele mai impresionante rugăciuni scrise în Biblie strigând după vindecarea lui Dumnezeu astfel: „Cercetează-mă, Dumnezeule şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Ps.139:23,24).

Este Credința Creștină o marfă ieftină?

„Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere…
faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul Meu.“
(Filipeni 3:7-8)
 

O realitate deosebit de îngrijorătoare, cu care se confruntă creştinismul contemporan, este continua devalorizare a credinţei creştine.

În ochii multor oameni, a fi creştin este cel mai simplu şi ieftin lucru din lume. Nu trebuie plătit nimic şi totul este gratuit! Există multă libertate, o oarecare concurenţă, dar şi destule avantaje. Însă o credinţă care se poate obţine atât de uşor şi care este atât de ieftină, tinde să devină tot mai mult o credinţă lipsită de valoare, de care oamenii nu mai sunt interesaţi. Se ştie că valoarea unui obiect este dată tocmai de preţul plătit pentru obiectul respectiv. Dacă aşa stau lucrurile, atunci, credinţa – pentru care nu mai trebuie plătit nimic – este lipsită de orice valoare!

Desigur, Biblia afirmă în repetate rânduri că mântuirea este gratuită şi la îndemâna tuturor, dar aceasta nu înseamnă că mântuirea nu are nici un preţ! Dimpotrivă, preţul mântuirii omului este atât de mare încât umanitatea, cu toate resursele şi valorile de care dispune, nu ar fi fost şi nu este în stare să-l achite. Însă Dumnezeu, în dragostea Lui, a plătit imensul preţ al mântuirii omului din păcat!

Cu alte cuvinte, pentru ca omul să poată beneficia gratuit de mântuire, Dumnezeu a plătit cel mai mare preţ posibil: VIAŢA FIULUI SĂU ISUS CRISTOS! În faţa acestui adevăr, apostolul Pavel consideră că preţul cunoaşterii lui Cristos Isus este nespus de mare!

În cazul creştinilor caracterizaţi de o „credinţă ieftină“ se disting trei etape ale evoluţiei acestora:

1. CONVERTIREA

Mulţi predicatori şi evanghelişti îi cheamă pe oameni la Dumnezeu, care este „deosebit de dornic“ să primească ,,favorul” lor de a-L urma şi de a-L asculta. Ba mai mult, Dumnezeu este dispus „să le acorde“ tot felul de avantaje, doar, doar… i-ar putea convinge să se întoarcă la El. Dacă cei vizaţi acceptă să îi facă lui Dumnezeu această favoare, atunci vor fi mereu fericiţi, bogaţi, lipsiţi de griji, sănătoşi şi întotdeauna veseli. Astăzi, este atât de „demodată“ metoda pe care Domnul Isus a folosit-o cu Saul din Tars, căruia i-a arătat, încă de la convertire, ce trebuie SĂ SUFERE pentru Numele Său. Aşa se face că în zilele noastre oamenii primesc greşit credinţa creştină, întrucât li se inoculează gândul fals, potrivit căruia Dumnezeu ar avea nevoie de oameni şi nu oamenii de Dumnezeu!

2. TRĂIREA ZILNICĂ

Creştinii care au o credinţă ieftină nu vor fi niciodată dispuşi să lupte pentru credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna! Mai mult, ei nu înţeleg ce înseamnă a avea o credinţă de acelaşi preţ cu a sfinţilor. Posesorii de credinţă ieftină, se întreabă mereu: „Ce face Dumnezeu pentru mine? De ce alţii primesc atâtea şi atâtea de la Dumnezeu, în timp ce eu… ? Ar putea Dumnezeu să mă trateze şi pe mine mai bine? De ce alege Dumnezeu să îi favorizeze numai pe unii?“ Din punct de vedere spiritual, ei trăiesc într-o permanentă mediocritate şi nu cresc în credinţă pentru că nici măcar o dată nu sunt dispuşi să plătească preţul creşterii duhovniceşti, creştere care include efectiv implicarea în lupta spirituală. Din nefericire pentru ei, astfel de suflete sunt doar consumatori de har divin, iar harul lui Dumnezeu este zadarnic (1 Cor.15:10)! Oricât de mult har ar consuma, în cele din urmă, lucrarea lor pentru Dumnezeu este aproape inexistentă. Dacă totuşi se întâmplă să se înregistreze o oarecare creştere în credinţă, lucrarea lor va fi motivată doar de anumite interese, de eliminarea concurentei, de invidie, pe scurt de slavă deşartă! Posesorii de credinţă ieftină sunt în permanenţă atenţi, ca nu cumva să plătească un preţ „prea mare“ pentru „credinţa“ lor, ci numai atât cât să salveze aparenţele „de ochii lumii”!

3. SLUJIREA

Din nefericire există destul de mulţi creştini caracterizaţi de credinţa ieftină, care totuşi reuşesc să ajungă slujitori în biserici! Întrucât convertirea, urmată de trăirea în conformitate cu aşteptările lui Dumnezeu, reclamă neapărat plătirea unui preţ de către credinciosul sincer, atunci, cu atât mai mult şi privind lucrările tot prin prisma sincerităţii, acelaşi preţ trebuie plătit şi de către slujitorul creştin!

Biblia ne învaţă că toţi oamenii lui Dumnezeu au trebuit să plătească preţul asumării responsabilităţii slujirii semenilor lor în faţa lui Dumnezeu! Modelul desăvârşit al slujirii – Domnul Isus însuşi – a plătit preţul renunţării totale, pentru a putea fi de folos aici pe pământ tuturor păcătoşilor! Preţul acesta înseamnă, pe lângă dragoste şi sinceritate, renunţarea la multe, chiar foarte multe, avantaje de care ceilalţi credincioşi se bucură. Slujitorul lui Dumnezeu trebuie să înţeleagă pe deplin că privilegiul de a fi răspunzător de turma Bunului Păstor, care şi-a dat viaţa pentru oile Sale, impune echiparea tuturor lucrătorilor Săi cu aceeaşi mentalitate! Slujitorul creştin, care are într-adevăr o credinţă de mare preţ, va fi dispus ORICÂND să plătească ORICE şi ORICÂT, nu numai pentru Dumnezeu, ci şi pentru turma care, prin harul divin, i-a căzut la împărţeală!

Cu toate acestea şi cu mari regrete, se constată că astăzi încă mai sunt destui „slujitori creştini“ pentru care „slujirea“ a devenit o sursă uşoară de câştig material, o cale rapidă de a fi „cunoscuţi“ şi „apreciaţi Aceşti slujitori consideră în permanenţă că fac mult prea mult pentru mica remuneraţie pe care o primesc. Astfel, ei ajung să fie mai mult interesaţi de realizările materiale ale bisericilor pe care le slujesc, în loc să fie interesaţi de starea de sfinţenie a acestor biserici. Acest fel de „slujitori“ se consideră frustraţi chiar în faţa lui Dumnezeu, care, după părerea lor, le cere mult mai mult decât ar fi „normal“ să facă pentru El. Consecinţa unor astfel de atitudini greşite îi determină, în cele din urmă, să fie mai mult interesaţi de propria promovare nu de consacrarea lor în slujire pentru Dumnezeu. Adeseori, consacrarea şi dăruirea – pentru care, biblic vorbind, trebuie plătit preţul maxim, aşa după cum deja am văzut şi ştim – sunt înlocuite pur şi simplu cu o vânătoare ciudată, însă tenace şi perseverentă, după diplome, titluri şi poziţii ecleziastice. În astfel de situaţii, mai mult contează opinia oamenilor cu privire la ei, decât aprecierea lui Dumnezeu. De ce? Pentru că abordarea slujirii se face mai mult cu teamă de oameni, nu cu frică de Domnul! Aşa se explică faptul că aceşti impostori spirituali – veritabili farisei moderni – au o credinţă de tinichea, nu o credinţă de aur, ca urmare, sunt interesaţi de eliminarea concurenţei, de aranjamente religioase, evident combinate cu înfrumuseţări propagandistice compromiţătoare, care, ulterior, sunt etalate de la amvoane. Imensa vinovăţie, care planează asupra unor astfel de indivizi, constă tocmai în promovarea în rândul credincioşilor a acestei credinţe ieftine chiar în casa Domnului, pentru că oamenii se străduiesc să meargă acolo, le ascultă „mesajul“ îi privesc de jos şi văd „modelul“ Deşi cuvintele lui Leonard Ravenhill sunt apreciate de mulţi ca fiind extrem de dure, totuşi, acestea sunt deosebit de actuale, mai ales pentru aceşti farisei moderni, iată-le: „Trebuie schimbată definiţia altarelor, pentru că altarul e locul unde se moare! Cei care nu vor să plătească preţul să-l lase în pace! “ În contrast cu posesorii de credinţă ieftină este marea masă de oamenii sinceri şi modeşti, care au o credinţă de mare preţ. Credinţa creştină este cel mai valoros lucru din univers. Valoarea acesteia atinge preţul investit de Dumnezeu în mântuirea oamenilor. De aceea, adevărata credinţă creştină este aceea pentru care Dumnezeu a plătit şi pentru care oamenii trebuie să plătească, la rândul lor, cel mai mare preţ!

Convertirea, trăirea zilnică şi slujirea creştină sunt lucrări nespus de mari şi scumpe, care alcătuiesc preţul pe care, adevăraţii creştini doresc şi sunt gata oricând să-l plătească pentru că şi acest preţ este nespus de mare şi scump în faţa lui Dumnezeu!

(Editorial scris de pastorul Gigi Furdui în revista Credința în Acțiune Nr.3/Aprilie 2001)