Interviuri

GHIȚĂ IGNAT (URSUL CARPATIN) – un nou mesaj din Penitenciarul din Botoșani!

De fiecare dată când primesc mesaje de la fratele Ghiță, sunt foarte marcat și impresionat de atitudinea lui de copil al lui Dumnezeu. Așa cum putem citi despre apostolul Pavel, care spunea că s-a obișnuit să trăiască și-n belșug, dar și-n sărăcie, fără să murmure vreodată, o atitudine de creștin matur

Posesiunile acestei lumi sau împrejurările vieții, nu ar trebui să influențeze atitudinea noastră față de Dumnezeu, dacă relația noastră cu Dumnezeu este PUTERNICĂ și REALĂ.

Din păcate, acești creștini sunt tot mai puțini. Și totuși, mai sunt. Iar unul dintre ei, se poate vedea nu din ceea ce spun eu, ci din ce scrie el, personal, este Ghiță Ignat. Slăvit să fie Dumnezeu care-l întărește zi de zi

Fiind de comun acord cu Ghiță, dorim să transmitem un mesaj din partea lui, pentru cititorii blogului nostru și nu numai, în fiecare lună. El dorește să fie o sursă de încurajare și binecuvântare pentru toți (în special pentru generația mai tânără) chiar de acolo din Penitenciar.

Să continuăm să ne rugăm pentru Ghiță și întreaga lui familie, soția sa Adriana și cei trei copilași ai lor.

Cu toată dragostea

-mike olari –


„Dincolo de aparențe”


IMG_1593Frate Mike, Dumnezeu să te binecuvinteze pe tine, casa ta, și lucrarea pe care o faci pentru propovăduirea Evangheliei.

Vreau să îți mulțumesc în Numele Domnului Iisus Hristos pentru tot sprijinul moral și spiritual pe care mi-l oferi, pentru colaborarea noastră și pentru posibiliatatea pe care o am să pot sluji mai mult Domnului, împărțind cu tine și cu alții lucrurile deosebite pe care Domnul Iisus le face aici după aceste garduri înalte de beton. Avem un Dumnezeu mare și lucrător care iubește în egală măsură atât pe cei liberi cât și pe cei din pușcărie. Slăvit fie El în veci!

Frate drag, așa cum am mai vorbit acum câteva săptămâni, aceste rânduri pe care ți le trimit prin îndurarea Domnului Iisus Hristos au menirea de a fi o încurajare pentru cei care le citesc și sper din toată inima ca Dumnezeu să facă acest lucru. M-am bucurat că m-ai întrebat de ce scriu mereu Numele Domnului Iisus cu doi de ”Ii”. E o oportunitate bună să clarificăm acest aspect. Mă consider un om liber în Domnul Iisus și cred că un singur ”I” sau doi de ”Ii” nu fac nici o diferență, ci ceea ce este în inima noastră și dragostea Domnului care este în noi, acestea fac diferența. Fără să intru în alte detalii scriu așa pentru ca unii oameni care cred că aceasta înseamnă ceva, să nu se poticnească în acest lucru repet, în opinia mea lipsit de importanță. Isus sau Iisus este un singur Domn și Mântuitor al celor care cred în El și sper că cei care sunt familiarizați cu Evanghelia să înțeleagă acest lucru prin dragoste pentru ceilalți.

M-am gândit mult la ceea ce urmează să îți scriu, știind că prin lucrarea pe care o faci aceste rânduri vor ajunge să fie citite de mulți oameni, în special de tineri, m-am rugat mult lui Dumnezeu să îmi pună pe inimă lucruri pe care El le dorește a fi așternute aici, de aceea a trecut ceva timp până să încep a scrie. Cer mereu călăuzirea lui Dumnezeu, iar dacă simt că nu o primesc prefer să nu mișc un deget de aceea câte odată s-ar putea ca scrisorile mele către tine să ajungă un pic mai târziu decât ne propunem noi doi.

În această scrisoare vreau să îți relatez o întâmplare deosebită din punctul meu de vedere, care m-a făcut să înțeleg încă o dată că înaintea lui Dumneezeu, nu se are în vedere fața omului, etnia sau culoarea, situația materială sau studiile, pregătirea cuiva ci inima, cea din care izvorăsc toate acțiunile noastre.

Am un coleg de secție pe care l-am cunoscut de curând. Pentru mine și cei de aici el este domn profesor pentru că, pe lângă că este un om educat și cu foarte mult bun simț, în civilie era un profesor mult stimat și respectat datorită rezultatelor deosebite pe care le obținea cu elevii săi. Un om cu multe studii sau cum am spune noi aici ”cu multă școală” cu care adesea vorbesc și de la care am descoperit că am multe de învățat. Pe acest om îmrejurările și necazurile prin care trece l-au făcut să vină aproape de Dumnezeu, să caute sprijin și ajutor la Cel care spune el „a fost Singurul care nu l-a dezamăgit.”

Îmi spunea domnul profesor că nu ar fi reușit niciodată să se apropie de Dumnezeu dacă nu ar fi ajuns în temniță, dacă nu ar fi trecut prin această perioadă nefastă a vieții. Mi-a povestit  că, deși avea tot ceea ce își poate dori un om, de la un loc sus în societate până la o familie frumoasă și o situație financiară bună, întotdeaua atât cât a trăit a avut un gol sufletesc pe care nu a areușit să îl umple cu nimic, absolut nimic din ceea ce a făcut. Acum aici în pușcărie își ia puterea de a merge înainte din ceea ce a pus Domnul Iisus în acel gol din sufletul său…dragostea lui Dumnezeu. Vorbele lui m-au atins, faptul că el a văzut că simt ceea ce el îmi zicea a fost ca relația noastră de amiciție să devină una de prietenie. Domnul profesor face parte din biserica traditională, dar asta nu ne împiedică ca discuțiile noastre zilnice să îl aibă ca subiect central pe Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Ne întâlnim în fiecare dimineață la diferitele activități pe care le facem aici în penitenciar și lăudăm pe Domnul și povestim fiecare cum și în ce mod miraculos a mai lucrat Dumnezeu în viețile noastre și al acelora dragi de acasă. Și poate cineva s-ar întreba ce ar putea să fie nou de pe o zi pe alta? Îți spun dn toată inima frate Mike, in fiecare dimineață venim nu cu un singur nou motiv de mulțumire ci cu multe motive. Sunt multe ocaziile și situațiile când văd lămutit că Dumnezeu îmi este aproape și intervine miraculos. Bucuria mare este aceea că nu sunt singurul și încep și alții să vadă în viața lor mâna atotputernică a Domnului. Cred că nu există om care dacă s-ar opri un moment să se uite în viața lui să nu observe măcar una din bunătățile lui Dumnezeu prezentă în fiecare zi. Ține de fiecare din noi cum ne raportăm la ceea ce primim zilnic de la Domnul. Pentru unii pot fi lucruri banale, pentru alții binecuvântări. Primii le trec cu vederea ceilalți se bucură de numai. Spre exemplu săptămâna trecută am primit o ascuțitoare, ținând cont că tot ceea ce scriu este scris în creion și până acum îmi ascuțeam creionul cu un capac de conservă, pentru mine a fost o mare binecuvântare acea banală ascuțitoare. M-am bucurat și am dat slavă Domnului pentru asta. Nu ne rămâne decât să ne uitam mai atent în viețile noastre și să ne contabilizăm bine ceea ce primim din Mâna Domnului.

Într-una din aceste dimineți domnul profesor mi-a spus că de când a înțeles din Scriptură că trebuie să își iubescă semenii l-a făcut să își dorască să caute ceva bun în fiecare din cei pe care îi întâlnește aici. În pușcărie ai timp necesar să poți să dezvolți o relație de amiciție cu fiecare deținut. Faptul că stai cu aceiași oameni ani de zile îți dă această posibilitate.

Într-o adunătură de hoți, tâlhari, criminali, escroci ai putea spune că nimic bun nu poți găsi, căci tocmai de aceea au fost aruncați după gratii, pentru că au fost foarte răi. Poate așa ar gândi majoritatea și pe bună dreptate dacă te uiți strict la ceea ce au făcut acești oameni, însă profesorul m-a încurajat să ma uit mai departe de răul pe care oamenii îl comit.

Îi vezi înjurând, blestemând făcând lucruri rele din cale afară, dar eu cred – zicea domnul profesor – că nu există om în care să nu fie ceva bun 1%….0,1% un procent cât de mic, dar acolo tot există ceva bun, pentru că vezi tu Ghiță suntem făcuți după asemănarea lui Dumnezeu, chiar dacă vrămașul caută prin cele mai josnice mijloace să nea ducă în cele mai josnice stări ale naturii umane, totuși în Scriptură zice că Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Lui de aceea vom găsi ceva bun în orice om, oricare ar fi fapta pe care a comis-o.

După această discuție am început să fiu mai atent la felul cum vorbește și interacționează el cu ceilalți deținuți și am observat spre surprinderea mea că profesorul stă de vorbă cu absolut orice deținut și că în momentul când discută cu el, pușcăriașii își schimbă expresia feței, devin mai zâmbitori, sunt foarte prietenoși. Am rămas surprins pentru că de regulă pușcăriașii duri, cei cu pedepse mari depeste 20, 25 de ani nu discută cu oricine. Profesorul nu este un om care să impresioneze la prima vedere sau care să inspire frică; din contră e un om blajin cu o atitudine smerită, dar atunci când abordează un deținut „cu probleme”, unul din acei oameni care au avut o pedeapsă foarte mare de executat și care nu mai au nimic de pierdut în acel moment, acei pușcăriași periculoși devin ca niște mielușei. Am rămas surprins și m-am întreat ce le-o fi zicând? Ce fel le vorbește? Cum o face? Că acești oameni își schimbă atitudinea instantaneu. Mi-am laut inima în dinți și l-am intrebat, iar el mi-a răspuns destul de simplu – este vorba Ghiță – zicea el…de ceea ce am discutat zilele trecute, când vorbești cu un om caută în el partea bună, chiar dacă de multe ori nu o vezi, chiar dacă nu găsești nimic bun în cineva la prima vedere caută dincolo de aparențe, nu este nimic secret, dar sunt de ceva vreme printre acești oamenii, iar ei știu că eu nu sunt interesat de ceea ce au făcut rău ci de ceea ce au bun în ei, de potențialul lor de a deveni oameni buni.

Am fost încurajat de domnul profesor să pun asta in practică și din nou am rămas uimit să descopăr că oamenii, în special cei care au un trecut infracțional grozav oameni care toată viața au fost arătați cu degetul, judecați, condamnați, respinși de societate, în momentele în care reușești să treci peste toate relele din viața lor și să te oprești la puținul bine care există acolo ascuns în ei acești oameni se deschid într-o manieră extraordiară, iar în fiecare din ei există dorința de schimbare, de a deveni altceva decât pușcăriași.

După această experiență m-am bucurat mult să vad că Domnul îmi vorbește în diferite ocazii prin diferiți oameni, și că mi-a deschis ochii mai mult în această direcție, în aceea de a căuta să vad dincolo de aparențe, de a nu obosi căutând în fiecare om ceva bun.

În timp ce mulțumesc Domnului pentru aceste lucruri și pentru acest om cu care nu voia întâmplării a făcut ca noi doi să ne împrietenim, ci voia lui Dumnezeu. Am avut un gând legat de el, de domn profesor. Acest om a simțit binecuvântarea lui Dumnezeu în viața lui, vede lucrurile deslușit, se hrănește doar din Evanghelie într-un cuvânt Îl iubește pe Domnul, dar am sesizat că are o problemă în a împărtăși cu noi cei din jur minunile pe care le-a făcut Dumnezeu în viața lui. De când l-am cunoscut până să îmi spună de relația lui cu Domnul Iisus a durat ceva vreme. Eu am înțeles că atunci când întâlnesc pe cineva chiar și pentru prima oară, primele lucruri pe care le spun sunt cum mă cheamă și al cui sunt. Când eram copil și am început sportul luptelor de performanță, când întâlneam pe cineva spuneam ”Mă numesc Ghiță și fac lupte la maestrul Valerică”. Astfel toată lumea știa că dacă se ia cineva de mine numaidecât maestrul va veni să îi ceară socoteală, iar el era un om dur și de temut mai ales de către ”șmecherașii” care nu de puține ori m-au lăsat fără banii de covrigi pe care mama mi-i dădea dimineața când plecam la școală. Recomandându-mă astfel nimeni nu a mai indrăznit să mai pună un deget pe mine, cu cât mai mult acum când Dumnezeu m-a făcut copilul Său eu trebuie cu bucurie să îmi prezint atât identitatea lumească, dar mai ales cea duhovnicească (cred că este important pentru creștini să spună ”Da am pe Dumnezeu ca Tată și nu doar la Paște sau Crăciun ci în fiecare clipă, ceas, zi, în El mă încred și cu El merg zi de zi.”)

I-am spus profesorului toate aceste lucruri și că eu doresc să îl incurajez să împartașească cu toată lumea. I-am zis:

-Dumneavoastră ați aflat un leac pentru durerea din suflet, un remediu pentru depresie, acesta este Iisus Hristos.

-Da Ghiță – a replicat el – acesta este adevărul.

-Eu știu și vă cred, dar trebuie să aveți curajul să împărtășiți acest adevăr tututror. Unii s-ar putea să vă considere fanatic, alții chiar nebun, dar credeți-mă este datoria noastră sa facem asta dacă într-adevăr „am gustat cât de bun este Domnul”. Leacul pe care l-am aflat trebuie dat mai departe către alte inimi încercate.

Nu a replicat nimic priofesorul, dar l-am văzut mișcat de discuția noastră. Speram doar să nu fi fost un motiv de poticnire pentru el. Câteva zile mai târziu Dumnezeu mi-a arătat că nu fusese deloc cum gândeam eu ci El a mișcat lucrurile în acea direcție.

În una din următoarele zile pe când aveam o discuție cu domnul profesor a intervenit între noi un tânăr de etnie romă. Intrând în vorbă cu profesorul și discutând cu el anumite aspecte din viața lui,mi-am dat seama că era dezamăgit că la instanța pe care tocmai o avuse nu îi micșoraseră pedeapsa domnii judecători așa cum el se aștepta. În acel moment am simțit că trebuie să îi zic câteva cuvinte și să îl îmbărbătez, dar am fost întrerupt de profesor.

-Dă-te mai aproape Ghiță, el nu aude decât printr-un aparat…mi-a zis profesorul. Am văzut imediat că are un dispozitiv în urechea dreaptă așa că m-am apropiat de el și i-am zis:

-Prietene, știe Dumnezeu de ce nu ți-a tăiat nimic din pedeapsă, toate pot fi spre binele nostru. Nu ai văzut la TV în acel an pe la început un deținut a fost eliberat după mulți ani de pușcărie, iar în drum spre casă a fost călcat de o mașină și a murit fără macar să își mai vadă familia? Trebuie să crezi ca Dumnezeu le are pe toate în control și să vezi partea bună a lucrurilor, ești în viață, ești pe picioarele tale, e mare lucru.

-Așa este, spuse tânarul, și întorcându-se spre profesor îi spune:

-Domnule profesor, m-ați încurajat mult prin ce mi-ați spus despre Dumnezeu. El chiar lucrează. M-am rugat și după vestea rea am primit una foarte bună, nu voi mai fi transferat la alt penitenciar. Dumnezeu a făcut exact cum mi-am dorit și L-am rugat. Voi rămâne aici. Ar fi fost greu, chiar imposibil pentru familia mea să mă viziteze dacă eram dus în altă parte.

În acel moment mi-am dat seama că profesorul începuse să mărturisească bunătatea pe care a avut-o Dumnezeu față de el și celorlalți deținuți fără să se rușineze. Am dat slava Domnului pentru toate și Îi mulțumesc în fiecare zi că îmi dă posibilitatea să vad, să asist, să fiu parte la ceea ce face El. Este mare lucru pentru că știe Tata cât de mult sunt încurajat când văd că El lucrează, că este prezent și că nu m-a uitat aici, după aceste gratii groase și ziduri înalte,cu toate că aș fi meritat din plin acest lucru.

Pentru o clipă timpul parcă se oprise în loc. Mă uitam la fața acelui tânăr rrom. Bucuria lui era pricinuită de faptul că Dumnezeu îi ascultase rugăciunea și nu fusese transferat. Bucuria mea era atât de mare pentru că Dumnezeu i-a transormat temerile profesorului în mult curaj, iar el a început să le vorbească și altora despre minunile pe care Domnul le-a făcut în viața lui. Bucuria de pe chipul domnului profesor era mai vizibilă și expresivă ca a mea și a acelui tânăr la un loc. A văzut cum Dumnezeu îl folosește. Ca și deznodământ la tot ceea ce s-a petrecut acolo aș putea spune: trei oameni, etnii diferite, principii diferite, aceeași bucurie și aceeași nădejde-Iisus Hristos!

Dragă frate Mike, mă apropii de final, dar aș vrea să mai aștern doar câteva concluzii. Cred că atât cât trăim suntem într-o continuă lecție pe care Dumnezeu ne-o predă în fiecare zi a vieții noastre. Mereu avem ceva de învățat unii de la alții. De aceea cred că oricât ar fi de pregătit cineva în orice domeniu îi va fi drag lui Dumnezeu să il vada pe acel om că îi ascultă și pe alții și că e gata să învețe dacă este cazul.

Am înțeles că întotdeauna trebuie să văd partea bună a fiecărui om și să îl ajut să descopere și să o dezvolte. Vrăjmașul sufletelor noastre va căuta în totdeauna să ne facă să vedem doar ce este rău în cei din jurul nostru, însă Mântuitorul și Domnul nostru Iisus Hristos ne învață atât de frumos să biruim răul prin bine. Acum aproape zilnic prin dialogul pe care îl am cu ceilalți deținuți descopăr lucruri deosebit de bune în oamenii cu care înainte nu aveam prea multe de discutat. Ceea ce este cu adevărat frumos Dumnezeu m-a făcut ca eu însumi, să descopăr în propria-mi persoană anumite părticele bune, puține ce-i drept, dar există. Este interesant că atâta timp cât contabilizam doar răul din viața mea nu aveam timp să văd și ceea ce Dumnezeu a pus bun în mine.

Frate Mike, dacă în oameni ca noi, cei din pușcării, tot se mai găsește ceva bun, cu cât mai mult în cei liberi din societate, și mai ales în cei care Îl iubesc pe domnul Iisus.

Aș dori dacă s-ar putea, să transmit acest gând tuturor oamenilor. Să nu se lase amăgiți de vrăjmaș căutând mereu partea rea a celor de lângă ei, fie la soți, frați, cumnați, vecini. Să urmăm mai degrabă ceea ce ne-a învățat Domnul Iisus: „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Știi ce îmi pare rău frate Mike? Îmi pare rău că 30 de ani nu am știut lucrurile acestea sau nu am știut că le știu din cauză că am fost prea egoist. M-am iubit prea mult pe mine și prea puțin pe cei din jurul meu, dar mulțumesc lui Dumnezeu că în bunătatea Lui a găsit cu cale să schimbe aceste lucruri în viața mea. Niciodată nu e prea târziu să Îl chemam pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru a ne schimba inima, atâta timp cât mai avem suflare, atât timp cât mai trăim.

Închei aici frate Mike, cu speranța că Dumnezeu va face ca aceste rânduri să fie o încurajare pentru cei ce vor citi. Dacă măcar un om va fi încurajat, sau măcar unul va zice ”Slăvit să fie Domnul!”nimic nu este în zadar. Tot la final vreau să las și un motiv de rugăciune pentru deținuții de aici conducerea și angajații acestei instituții și nu în ultimul rând pentru domnul profesor, colegul meu de secție.

Dumnezeu să îi binecuvinteze pe fiecare în parte și să îi aducă aproape de El, să lucreze la inima fiecăruia în bunătatea Lui. Amin.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce face în și cu viața mea. Îi mulțumesc pentru aceste rânduri și nu în ultimul rând pentru prietenia noastră. Fii binecuvântat frate Mike, tu, casa ta și lucrarea pe care o faci.


 

Ghiță Ignat

 

IOSIF ȚON – O NOUĂ AVENTURĂ

În marea majoritate a cazurilor, oamenii ajunși la venerabila vârstă de 80 ani, se retrag din orice activitate. Și foarte mulți fac acest lucru cu mult mai devreme. Și pe bună dreptate. Însă există și excepții. Și o astfel de excepție este fratele Iosif Țon. 

Asemeni lui Caleb de alta data, (Iosua 14, 10-12) care la o virsta de peste 80 ani, i-a cerut lui Iosua sa-l lase să mai cucerească încă un munte, tot la fel și fratele Țon se află la poalele muntelui BUNĂTĂȚII LUI DUMNEZEU, și este pe punctul să se cațere pe el, în pofida efortului considerabil care îl așteaptă, și asta doar din marea dragoste nutrită pentru DUMNEZEU pe de o parte, și pentru oameni, pe de altă parte. Cei care ați citit ultimul interviu pe care fratele Țon a avut amabilitatea să ni-l acorde pe acest blog, vă amintiți probabil de raspunsul dânsului la întrebarea referitoare la „PROIECTE DE VIITOR”. Și așa cum ne promitea în acel interviu, proiectul despre care amintea atunci mai mult în treacăt, astazi este pe punctul să se concretizeze. Dacă atunci ne vorbea prin credință, astăzi fratele Țon ne vorbește despre ceva palpabil, ceva care prinde contur.
Ma bucur de acest om a lui DUMNEZEU care ne poate sluji ca un exemplu nouă, celor mai tineri. Dragostea și energia dânsului pentru cele sfinte, sunt de-a dreptul molipsitoare. Dar mai bine să-l las pe dânsul sî ne vorbească, prin intermediul interviului de mai jos.

––-   –   ––-

Î: Frate Iosif, știu că sunteți într-o vizită în România. Cu ce ocazie ?

R: Împreună cu scumpa mea soție, suntem în Cluj de la data de 15 aprilie și vom sta aici, incluzând și o vizita la Arad și Timișoara, până în 19 mai. Vizita este prilejuită de terminarea lucrului la noua mea platformă de internet: iosifton.ro în care se adună tot ce am scris și predicat în întreaga mea carieră de predicator, profesor și scriitor.

IMG_1405

Î: Cum a pornit totul? A fost ideea dumneavoastră?

R: Toată viața am fost preocupat de comunicare. De câteva secole, vehicolul principal al comunicării, dincolo de catedră și de amvon, a fost cartea. Mi-am dorit să am propria mea editură, și de îndată ce lucrul acesta a devenit posibil, am creat Editura Cartea Creștină. Aceasta m-a slujit excelent timp de 20 de ani. În ultimii aproximativ 15 ani, a apărut o formă nouă de comunicare numită Internet. La scurtă vreme mi-am dat seama că viitorul comunicării este internetul. Am inceput să visez să am o platformă comprehensivă, care să cuprindă toate mijloacele oferite de acesta: Youtube, blogosferă, facebook, etc.
Crearea unei asemenea platforme cere experți și fonduri și iată că Dumnezeu mi-a dat aici, la Cluj, o echipă extraordinară de tineri nu numai experți în internet, ci și iubitori de Dumnezeu și doritori să-și pună talentul în slujba Lui.

Î: Ce o să cuprindă această platformă?

R: Deja am indicat în răspunsul de mai sus cam ce va conține. Nu vreau să elaborez, deoarece trebuie să rămână și un element de surpriză care va fi satisfăcută prin lansarea platformei. Vă pot garanta că s-a investit multă pricepere și multă artă în crearea ei.

Î: Aveți destul material pentru a susține o astfel de Platformă?

R: Lucrez în domeniul scrisului, al predicatului, al predării de cursuri din 1973, deci de patruzeci și doi de ani. Eu însumi mă minunez când le văd adunate laolaltă în această platformă. Este uimitor cât de mult poate să cuprindă ea! Dar mai este ceva. Platforma aceasta este menită mai ales pentru creația de viitor. Ea va sluji și ca amvon, și catedră, și chiar și revistă în care îmi pot publica scrierile, și nu numai pe ale mele, ci va fi deschisă și altora.

Î: Care vor fi temele de bază și unde se tinde să se ajungă?

R: Cu toate că opera mea din trecut cuprinde o mare varietate de subiecte, pentru viitor ne vom concentra la tema bunătății. Este un subiect foarte puțin cercetat deși bunătatea este lucrul de care are cea mai mare nevoie societatea umană. Sunt multe scrieri despre răutate. Nu există tratate serioase despre bunătate. Nu există nici credința că bunătatea ar putea să alunge răutatea de pe planeta pământ. Obiectivul principal al acestei platforme este triumful bunătății pe pământ.

Î: Am înțeles că ați luat legătura cu mai mulți oameni de cultură și foști miniștri pentru a-i implica în acest proiect. Ce ne puteți spune despre acest lucru?

R: Fiindcă subiectul acesta este puțin cercetat și fiindcă dorim să-l tratăm la nivel înalt, a fost firesc să consult experți din domeniul filosofiei, sociologiei, literaturii și, în general, al culturii, ca să capăt de la oamenii care lucrează în aceste domenii idei și sugestii. Am fost surprins să văd ce interes a stârnit însuși faptul că le-am spus ce plan am și că i-am abordat și le-am cerut o participare la acest proiect. Deocamdată nu am libertatea să le dau numele și contribuția. Vor veni și acestea la vremea potrivită.

Î: În cât timp credeți că va fi lansarea Platformei?

R: Suntem aproape de terminarea ultimelor lucrări de finisaj. Este o problema de zile până când, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom fi gata să o declarăm funcțională și să-i dăm drumul. Va urma o mare campanie de anunțare a apariției acestei Platforme pe cât mai multe forme de comunicare.

Draga frate Țon vă mulțumesc mult pentru timpul acordat și vă doresc multă binecuvântare și izbindă în cucerirea noului munte numit BUNATATEA LUI DUMNEZEU.
Mike Olari

Iosif Țon – Despre colaborarea cu Securitatea

Desigur că pe parcursul celor câteva ore petrecute împreună cu fratele Țon, era imposibil să nu fi discutat și subiectul COLABORĂRII CU SECURITATEA, subiect pe care l-am atins doar ca fapt divers, fără să cred că ar fi necesar să includ în interviu vreo întrebare în acest sens, mai ales că eu credeam că acesta este un capitol clarificat și desigur, închis.

Ei bine, se pare că m-am înșelat. Mai avem înca cititori ai blogului care nu pot trece peste acel capitol trist din viața fratelui Țon, fără să poata să-l detașeze pe omul de astăzi, de acele timpuri de tristă amintire, cu toate că domnia-sa era departe de Dumnezeu în acea perioadă, fiind un ateu declarat, un tânăr care încerca sa faca tot ce îi stătea în putință pentru a-și croi un viitor cât mai bun. Tristețea mare este că mulți dintre slujitorii evangheliei, au încercat să-și facă un viitor chiar în cadrul cultelor evanghelice, exact prin aceleași metode.

Mi-ar place să avem mai multe exemple de felul acesta din partea multimii mari de lucrători care înca mai sunt așteptați să facă acest pas. Credem din toată inima că toți cei ce vor avea puterea să-și mărturiseasca o asfel de colaborare, în felul în care a făcut-o fratele Iosif Țon, vor putea beneficia de iertarea lui Dumnezeu.

Vă rog citiți mai jos acesta mărturie pe care o republicăm pentru cei care nu au luat cunoștință de ea la momentul în care a fost făcută public.

Mike Olari

IosifTon

Mărturia completă a pastorului Iosif Ţon, aşa cum a fost transmisă către BBC:

„Eu şi securitatea

O explicaţie despre mine şi alţi pastori”

Mai mulţi credincioşi, printre care Petre Dugulescu şi Dănuţ Mănăstireanu, şi-au studiat dosarul de la securitate şi au constatat că vina lor principală a fost aceea că erau adepţii lui Iosif Ţon, care era un duşman al puterii comuniste. Pentru mai bine de 30 de ani, aceasta este imaginea despre mine pe care o vor descoperi cei care studiază documentele securităţii.

Şi totuşi, atunci când se vor publica numele tuturor celor care au colaborat cu securitatea ca informatori, între ei va apare şi numele meu şi lucrul acesta îi va şoca pe mulţi credincioşi. Cazuri similare vor fi şi cu alţi pastori.

Iată de ce cred că este necesară acum o explicaţie. Voi începe cu cazul meu.
În anul 1957, pe când eram student la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, mi-au căzut în mână cărţi de teologie liberală. Prin citirea lor şi prin interacţiunea pe această temă cu unul dintre profesori mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu. În decembrie 1957 m-am retras de la Seminar şi am intrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română în comuna Lupşa de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni (în 1955 absolvisem Facultatea de filologie din Cluj).

În luna mai, 1958, am scris o scrisoare unuia dintre studenţii la Seminarul din Bucureşti că am devenit ateu.

În anii care au urmat, am trăit ca un ateu, cu tot ce implică lucrul acesta. În anii aceia am dorit foarte mult să fiu acceptat pe deplin în societatea socialistă a vremii.

În anul 1963 am fost chemat la securitate în Cluj şi am fost întrebat dacă vreau să devin colaborator al lor ca informator. Eu am văzut în această invitaţie o nouă oportunitate să fiu pe deplin acceptat şi de aceea am acceptat să devin informator şi am semnat angajamentul pentru aceasta.

Pe baza aceasta, am fost acceptat ca să lucrez vara ca ghid la mare cu turiştii străini, deoarece vorbeam fluent limba engleză. Sarcina mea era să raportez orice lucru suspect aş observa la turiştii cu care lucram.

În anii aceia am scris şi câteva note informative despre câţiva credincioşi baptişti din Cluj, cu care mai eram în contact. Doi dintre ei au avut de suferit din cauza aceasta. La câţiva ani după căderea comunismului, am stat de vorbă cu fiecare dintre ei, i-am mărturisit urâţenia pe care am făcut-o faţă de ei şi mi-am cerut iertare. Amândoi m-au iertat şi de atunci am întreprins mai multe acţiuni împreună.

După ce Rihard Wurmbrand a ieşit din închisoare, în 1964, am fost la el şi el m-a întrebat cum de am ajuns să-mi pierd credinţa în Dumnezeu. I-am relatat cele întâmplate în 1957 şi atunci el mi-a explicat cu mare răbdare unde este eroarea liberalismului teologic şi care este adevărul biblic. Explicaţia lui a fost atât de clară încât am început să privesc cu un nou interes spre Biblie. Au mai urmat şi alte influenţe, de la alte persoane care au venit de la închisoare (Simion Cure, Traian Dorz ) şi în 1967 am început să merg pe furiş la Biserica Baptistă din Cluj-Mănăştur.

În vremea aceea, mi-a făcut o vizită pastorul Simion Cure. Acesta făcuse cinci ani de închisoare şi de lagăr de muncă (la tăiat de stuf în Delta Dunării) pentru faptul că nu voise să accepte restricţii asupra lucrării lui de pastor. Datorită ţinutei lui demne şi a suferinţelor prin care trecuse fiindcă nu a acceptat nici un fel de compromis, eu mă uitam la el cu mare admiraţie şi mi l-am făcut duhovnic şi consilier spiritual.

În cursul acelei vizite, i-am spus că toate problemele mele intelectuale cu privire la Biblie şi la Dumnezeu sunt clarificate, dar mai am o problemă: Mă uit în urmă la acei ani în care am fost departe de Dumnezeu şi la modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, mi-e ruşine de foarte multe lucruri şi nu-mi pot ierta faptul că am putut să fac acele lucruri. Simion Cure mi-a dat un răspuns la care nu m-am aşteptat:

„Dar cine eşti tu de vrei să-ţi ierţi tu păcatele? Nu tu trebuie să ţi le ierţi! Păcatele tale trebuie să ţi le ierte Dumnezeu şi, după aceea, păcatele tale trebuie să ţi le ierte o Biserică. Când tu ai căzut de la credinţă, prin poziţia pe care o aveai de tânăr predicator extrem de promiţător, tu ai rănit pe foarte mulţi credincioşi şi pot spune că ai rănit toate Bisericile. De aceea, o Biserică trebuie să te judece şi să te dezlege. Numai atunci vei fi cu adevărat primit şi eliberat.”

Acesta a fost unul dintre cele mai înţelepte sfaturi pe care mi le-ar fi putut da cineva vreodată! El m-a aşezat cu totul pe o nouă traiectorie.

La începutul anului 1968, am avut o experienţă specială cu Dumnezeu – nu este cazul să intru aici în mai multe detalii – în care am înţeles clar că Domnul Isus Cristos a murit pentru toate păcatele mele şi că El mi le-a iertat pe toate. Am trăit atunci nu numai o mare eliberare ci am primit senzaţia clară că am fost făcut iarăşi om, că mi-a fost redată demnitatea de copil al lui Dumnezeu. Atunci am decis că Acela care a murit pentru mine trebuie să fie Stăpânul meu şi am hotărât că îmi voi trăi viaţa în slujba Lui şi că voi trăi în toate după călăuzirea Lui.

Primul lucru care am înţeles că este atunci voia Lui Dumnezeu pentru mine este să mă duc la o Biserică, să mă supun judecăţii ei şi să caut iertarea ei şi dezlegarea ei. Fiindcă eu fusesem membru în Biserica Baptistă din Cluj-Iris, am stat de vorbă cu pastorul ei, Iulian Tătaru, i-am spus despre iertarea pe care am primit-o de la Dumnezeu şi despre dorinţa mea ca să fiu primit înapoi în Biserică. El s-a bucurat foarte mult şi mi-a spus: Eu voi spune comitetului Bisericii şi apoi va trebui să vii să te examineze comitetul Dacă ei vor fi satisfăcuţi, ei vor recomanda adunării generale a Bisericii să te reprimească în sânul ei.”

Am fost de acord cu aceasta şi am fost chemat să stau de vorbă cu comitetul. Mă aşteptam să fie o examinare până în cele mai intime detalii. Dar mi-am zis că au tot dreptul să mă întrebe orice şi că eu le voi răspunde cu cea mai totală sinceritate. Conducătorul comitetului a început examinarea mea cu această întrebare neaşteptată de mine: „Frate Iosif, dumneata ştii că dacă vii în mod public în Biserica noastră îţi pierzi slujba? Şi, Doamne, bun serviciu ai!” (Eram atunci profesor la un liceu în Cluj!). Fiind luat prin surprindere de această întrebare, am răspuns brusc: „Frate Cuibus, eu ştiu că voi pierde acest serviciu, dar Domnul Isus a murit pentru păcatele mele şi a avut milă de mine şi m-a iertat; oare acum eu să nu fiu gata să pierd o slujbă bună pentru El? Eu sunt gata nu numai să pierd slujba, eu sunt gata şi să mor pentru El”

Fratele s-a uitat la ceilalţi membri ai comitetului şi le-a spus: „Eu cred că nu mai este nevoie de nici o altă întrebare. Eu propun să ne plecăm toţi în genunchi şi să mulţumim pentru întoarcerea fratelui Iosif la Dumnezeu.” Toţi au fost de acord cu aceasta şi ne-am plecat pe genunchi şi am plâns împreună de bucurie!

În primăvara anului 1968 a avut loc adunarea generală a Bisericii în care pastorul Iulian Tătarul a făcut o mişcătoare prezentare a vieţii mele, inclusiv căderea şi acum iertarea lui Dumnezeu, şi a propus Bisericii să fiu reprimit ca membru. Biserica a votat în unanimitate reprimirea mea în Biserică şi astfel am primit dezlegarea Bisericii. În prima duminică din iunie a acelui an am participat pentru prima dată după zece ani la Cina Domnului. Cu aceasta s-a încheiat procesul reabilitării mele spirituale.

Dragostea cu care m-au primit oamenii din această Biserică a făcut o extrem de profundă impresie asupra mea!

În acea vară, în mai multe Biserici baptiste din ţară, am făcut câte o scurtă mărturisire de întoarcere a mea la Dumnezeu, ştiind sigur că dintr-un loc sau altul se va afla la securitate şi în toamnă, la începutul anului şcolar voi fi dat afară din învăţământ.

Să ne amintim că era 1968, venise „primăvara de la Praga”, cu Dubcek şi cu „socialismul cu faţă umană”, şi cu Ceauşescu mergând pentru scurtă vreme pe aceeaşi linie de schimbare. În contextul acela, nu s-au luat măsuri împotriva mea. Fără să intru în alte detalii, prin octombrie am făcut cerere pentru a face o călătorie la Viena pentru un consult medical. În timpul acela am primit de la Dumnezeu călăuzirea ca de la Viena să merg în Anglia şi să studiez acolo teologia.

La 1 ianuarie 1969 am plecat la Viena şi de acolo am plecat în Anglia. Printr-un şir de minuni ale lui Dumnezeu, am primit o bursă de studii la Universitatea Oxford şi am rămas acolo pentru studii până în 1972.

În primul an de studii la Oxford, a venit acolo Rihard Wurmbrand, în cadrul unui turneu de predici. Am stat îndelung de vorbă şi el m-a invitat să merg cu organizaţia lui în America. I-am explicat atunci că eu simt că am o obligaţie pentru fraţii mei din România şi că, la terminarea studiilor, mă voi întoarce la fraţii mei. El a fost dezamăgit de refuzul meu, dar mi-a respectat decizia.
Aici este locul unde trebuie să fac cea mai importantă explicaţie.

Când eu am căzut de la credinţă, mi-am dezamăgit fraţii. Nu prin modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, incluzând aici faptul că devenisem informator al securităţii, ci faptul în sine că mi-am abandonat credinţa şi astfel mi-am abandonat fraţii. Ei bine, cu toate că eu i-am dezamăgit profund prin căderea mea, ei au avut totuşi dragostea să mă ierte şi să mă reprimească în Biserică. Faptul acesta mi-a creat o profundă obligaţie. Modul cum am formulat-o eu atunci, în Oxford, a fost aşa: „Odată eu i-am dezamăgit pe fraţii mei şi ei m-au iertat. Acum, dacă aş pleca în America, i-aş trăda a doua oară şi i-aş dezamăgi a doua oară! Pentru nimic în lume nu-i voi dezamăgi a doua oară!”

Ştiam că întorcându-mă în ţară mă întorc înapoi şi la o confruntare directă cu securitatea. Dar simţeam în mine că singurul mod în care îmi voi putea ispăşi vina de a fi devenit colaboratorul lor va fi să mă întorc înapoi, să lucrez pentru fraţii mei, să lupt pentru drepturile lor şi, dacă trebuie, să sufăr cu ei şi pentru ei.
Eu m-am întors în România, printre altele, ca să-mi răscumpăr vina de a fi colaborat cu securitatea.

După ce m-am întors în ţară, pentru o scurtă vreme securitatea m-a lăsat în pace. În ianuarie 1973, am fost chemat să fiu profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În martie a acelui an, am primit un telefon de la securitate şi mi s-a spus să merg în Cişmigiu ca să mă întâlnesc acolo cu două persoane. M-am dus şi m-au întâmpinat cele două persoane: un om mai în vârstă,un colonel (în civil), pe nume Ioan Banciu şi un om mai tânăr, un locotenent, al cărui nume nu-l divulg, deoarece este şi astăzi în viaţă. Colonelul Banciu mi-a spus în esenţă următoarele: „Domnule Ţon, dumneavoastră aţi lucrat cu noi înainte de plecarea în Anglia. Acum trebuie să reluăm legătura. De acum înainte omul umneavoastră de legătură va fi dl…”. S-a referit la omul tânăr care era lângă dânsul.

Eu i-am răspuns:
„Domnule colonel, omul care a colaborat cu dumneavoastră nu mai există. Acela a murit. Acesta care stă de vorbă cu dumneavoastră este cu totul alt om şi acesta nu va mai colabora cu dumneavoastră.”

Banciu a replicat: „Hai, domnule, nu mă lua cu basme. Astea sunt poveşti. Dumneata trebuie să începi să lucrezi din nou cu noi.”

Am accentuat din nou în mod categoric că eu nu voi mai colabora cu ei.
Au plecat fără să mai dea mâna cu mine.

La câteva zile am fost chemat la sediul securităţii. Am fost condus în biroul unui general. Acesta m-a ţinut în picioare în faţa biroului lui şi mi-a zis:
„Acum să-mi spui mie: Colaborezi cu noi?”

I-am răspuns răspicat: „Nu, domnule.” La care el mi-a strigat: „Atunci să ştii că voi pune potera pe urmele tale!” Şi a făcut semn cu mâna să ies afară.

Cu aceasta a început războiul dintre securitate şi mine. Dar din clipa aceea eu m-am simţit un om liber! Legătura mea cu securitatea era oficial ruptă, şi aşa a rămas de atunci până astăzi.

După plecarea mea în exil în America în 1981, dosarul meu de la securitate a trecut de la ofiţerul care fusese „umbra” mea la un ofiţer de la externe. Acesta a adunat o echipă de experţi grafologi care au luat fragmente şi cuvinte disparate din multele mele declaraţii scrise la anchete, le-au pus laolaltă şi au alcătuit două declaraţii ca şi când ar fi fost ale mele prin care promit securităţii că după plecarea mea în străinătate îi voi sluji şi mai bine decât când am fost în ţară.
Prin mijloace specifice (nu intru în detalii din lipsă de spaţiu) au răspândit aceste declaraţii în Statele Unite. Le-am văzut şi eu: era scrisul meu şi semnătura mea, dar eu nu am scris niciodată acele declaraţii.

De unde ştiu eu aceste lucruri? Iată de unde. Imediat după căderea comunismului, în prima mea vizită la Bucureşti, cel care fusese „umbra” mea m-a sunat la telefon şi mi-a cerut să ne întâlnim. Întâlnirea a avut loc în Biserica baptistă din str. Iuliu Valaori. Cu mine au mai venit la întâlnire încă doi pastori baptişti, care pot depune mărturie despre exactitatea a ceea ce relatez aici (nu am cerut permisiunea lor sa le dau numele aici si de aceea nu o fac).

Acolo, „umbra” mea ne-a povestit cum şi cine au alcătuit acele două declaraţii, cu scopul de a mă compromite în străinătate. Desigur, dacă asemenea declaraţii ar fi existat, securitatea le-ar fi ţinut la mare secret. Numai securitatea putea să facă să ajungă asemenea „declaraţii” în afară. Şi ea a făcut-o fiindcă avea interesul să mă compromită.

Ironia cea mai mare a acelei acţiuni a fost că în USA acele declaraţii fabricate de securitate au fost răspândite de doi dintre cei mai îndârjiţi dizidenţi români, duşmani ai comunismului, care, fără să-şi dea seama, făceau cel mai mare serviciu securităţii din România!

Îndrăzneala mea de a mă ridica acolo, în sistemul comunist, şi de a vorbi liber şi de a scrie chemări la trăire fără compromis a avut un puternic ecou în gândirea multor pastori care fuseseră frânţi şi deveniseră informatori.

Voi da câteva exemple, fără să dau numele, deoarece nu le-am cerut permisiunea să fac acest lucru.

Un pastor a venit la mine şi mi-a povestit cum a fost el frânt şi cum a devenit informator. I-am spus experienţa mea de eliberare de frica de securitate şi de frica de moarte şi, după ce a auzit relatarea mea, mi-a zis scurt: „Acum ştiu ce am de făcut.”

S-a dus acasă, a cerut o întâlnire cu securistul lui de legătură şi i-a spus: „M-aţi frânt şi aţi făcut din mine un rob al vostru şi un neom. Dar de acum s-a terminat cu aceasta. De acum încolo nu voi mai fi informatorul vostru.” Securistul a râs sarcastic şi i-a spus:” Domnule…, avem atâtea note informative scrise de dumneavoastră. Vom face câteva fotocopii ale celor mai compromiţătoare şi le vom pune în bănci la Biserica voastră. Ştii ce o să zică membrii Bisericii, nu?”
La care pastorul a replicat: „Domnule…, nu-i ne voie să o faceţi dumneavoastră, deoarece duminica viitoare din amvon voi spune eu Bisericii cum m-aţi făcut robul vostru şi cum acum m-am pocăit de ce am făcut şi m-am eliberat din robie.”

Securistul i-a răspuns repede şi speriat: „Nu, nu, nu, domnule…, să nu faceţi aşa ceva şi să nu spuneţi nimănui lucrurile acestea. Uite, vă lăsăm noi în pace şi rămâne toată povestea între noi.” Aşa s-a eliberat acest pastor din robie.

Un alt pastor care într-un moment de slăbiciune a semnat angajament de informator la securitate, după ce ne-am împrietenit la Bucureşti şi după ce a înţeles lupta pe care vreau să o începem pentru eliberarea Bisericilor din compromis, s-a asociat cu lupta noastră şi s-a dovedit a fi unul dintre cei mai neînfricaţi luptători. Ştia că ar putea să fie omorât, dar s-a pregătit şi de moarte şi a pornit la acţiune. Securitatea l-a ameninţat în multe feluri, dar el n-a mai colaborat cu ei niciodată.

Cazurile acestea de pastori care au colaborat o vreme cu securitatea dar apoi au trăit o eliberare spirituală şi au intrat într-o nouă libertate şi într-o nouă lucrare cu Dumnezeu, care i-a făcut eroi, ar putea fi înmulţite. Dar nu este nevoie de mai mult.

Poate că ar fi bine să ne gândim şi la metodele folosite de securitate pentru a frânge oamenii. De exemplu, un pastor a fost acostat într-o seară pe stradă de câţiva bărbaţi, a fost împins într-o dubă şi a fost dus într-o pădure. Acolo l-au scos afară şi l-au bătut crunt. Apoi, unul dintre ei i-a spus: „Ascultă, am putea să te omorâm şi să te lăsăm aici între tufe şi aici vei putrezi. Dacă semnezi declaraţia că lucrezi cu noi, te lăsăm în viaţă.” I-au pus în faţă declaraţia şi… el a semnat-o. Apoi l-au dus şi i-au dat drumul în faţa casei.

Unul a fost urmărit multă vreme până când a fost prins că distribuie Biblii aduse din străinătate. L-au dus la securitate şi i-au spus că va fi acuzat că a comercializat literatură introdusă clandestin în ţară şi va intra la închisoare pe 15 ani. Credincioşii vor şti că a intrat la închisoare pentru comerţ ilicit. Copiii lui (doi elevi la liceu) nu vor mai merge la facultate. Când va ieşi de la închisoare va fi blamat de toată lumea. S-a îngrozit de această perspectivă şi… a semnat angajamentul.

Un altul a fost dus la securitate şi acolo i s-a spus că fratele lui a fost descoperit ca fiind agent al unei ţări capitaliste şi el, ca frate, va fi implicat în acest caz extrem de grav. Nu era adevărat nimic din toate acestea, dar el nu avea de unde să ştie aceasta. S-a îngrozit şi… a semnat angajamentul.

Sigur că acum, ca unii care n-aţi fost în atmosfera aceea de groază, veţi putea spune că nici într-un caz nu ar fi trebuit să cedeze. Eu nu caut să-i justific. Eu doar vă ajut să intraţi întrucâtva în istoria acestor oameni.

Aş putea continua cu exemplele, deoarece ştiu mai multe, dar acestea sunt suficiente pentru ca să trag următoarea concluzie.

Aceşti oameni au avut un moment de slăbiciune, când s-au frânt. Dar a venit un alt moment când au auzit chemarea lui Dumnezeu şi când s-au ridicat din prăbuşire şi au devenit eroi ai luptei pentru demnitate.

Aceasta n-au făcut-o după ce au ajuns în lumea liberă sau după ce a venit libertatea, ci acolo în iadul comunist şi când puteau fi literalmente exterminaţi de securitate, aşa cum li-a întâmplat unora (vezi cazul pastorului Cruceru şi a pastorului Gherman, care au fost ucişi în „accidente” de maşină şi cazul lui Petre Dugulescu, care a supravieţuit accidentului ).

Acum, vă rog gândiţi-vă bine. Pe de o parte, în ultimii cincisprezece ani de comunism, pastorii aceştia de care am vorbit mai sus şi alţii ca ei au fost eroi ai Bisericilor noastre. Dar, pe de altă parte, când se vor publica listele cu cei care au semnat angajament de informatori, veţi găsi şi numele lor pe această listă!
Confuzia va fi extrem de tulburătoare şi de dureroasă, deoarece i-aţi privit pe aceşti pastori ca instrumente ale lui Dumnezeu şi ca modele de urmat. Va fi ca şi când s-a prăbuşit cel mai sfânt lucru din viaţa voastră!

Eu scriu lucrurile acestea tocmai ca să vă pregătesc şi să vă fac să înţelegeţi că aceşti oameni, după o cădere, au fost reabilitaţi de Dumnezeu, au fost iertaţi de Dumnezeu şi au devenit eroii pe care i-aţi cunoscut voi.

Faptul că ei au semnat un angajament la securitate, smuls prin mijloace diabolice de şantaj, nu este cel mai mare păcat şi nu este un păcat care nu se iartă.

Eu am stat odată şi m-am gândit la toate păcatele pe care le-am făcut în viaţă şi vreau să vă spun acum şi aici care este păcatul cel mai mare pe care l-am făcut eu. În anii 1951-1953 eram chemaţi la mari demonstraţii de stradă în care trebuia să strigăm: „Salvă lui Stalin!” Eu eram un tânăr proaspăt convertit şi eram sincer credincios. Dar aşa spunea toată lumea că putem să spunem ceva din buze dar să nu fie în inima noastră! Când am înţeles că primii creştini au fost condamnaţi la moarte numai pentru faptul că n-au vrut să declare: „Cezar este Domn” şi pentru că au declarat că numai „Cristos este Domn”, am înţeles că, de dragul de a trăi, am dat slavă unui om, slavă pe care nu se cuvine să I-o dăm decât lui Dumnezeu! Acesta a fost cel mai mare păcat pe care l-am făcut vreodată şi amintirea lui mă arde şi astăzi!

Am făcut multe alte mari păcate în vremea când am fost departe de Dumnezeu, dar pe acesta l-am făcut când eram credincios sincer. Iată de ce gravitatea lui este şi mai mare.

Se creează în zilele acestea impresia că cel mai mare păcat pe care l-ar fi putut comite cineva a fost păcatul de a fi fost informator. Eu cred că au fost păcate mult mai grave decât acesta. Dar oare avem noi dreptul de a face o ierarhie a păcatelor? Oare nu credem ce scrie în Biblie că „sângele Domnului Isus Cristos ne curăţă de orice păcat” ?

Eu mi-am pierdut credinţa după ce am citit cărţi de teologie liberală şi în momentul când, în cursul unei conversaţii cu unul dintre profesorii mei, am constatat că acesta nu este sincer în ceea ce predică. Atunci am avut următoarea senzaţie, aproape fizică. Mi-am văzut întreaga gândire creştină ca pe o uriaşă schelărie şi am văzut cum cineva loveşte acea schelărie la baza ei şi am văzut cum toată schelăria se prăbuşeşte. Când, după zece ani, am înţeles adevărurile teologiei biblice şi am înţeles că Domnul Isus m-a iertat şi m-a reprimit ca pe al Său, am simţit iarăşi aproape fizic cum toată acea schelărie se înalţă din nou şi totul în mine se pune la loc.

În multe dintre predicile mele am exprimat această trăire a mea printr-o altă metaforă. Iată cum am spus-o. Într-o zi mi-am luat viaţa, ca pe un vas preţios, în propriile mele mâini. Am constatat mai târziu că vasul acesta nu este în siguranţă în mâinile mele, deoarece l-am scăpat din mâini şi l-am făcut cioburi. Dar Domnul Isus s-a aplecat jos, a adunat cu dragoste cioburile şi mi-a refăcut vasul. Atunci am decis că vasul meu nu-i în siguranţă decât în mâinile Lui străpunse de cuie şi am decis că niciodată nu voi mai face nebunia să-mi iau viaţa în propriile mele mâini.

Şi printr-o metaforă şi prin cealaltă am vrut să pun în cuvinte faptul că după reabilitarea mea am simţit iarăşi foarte real că mi s-a redat demnitatea de om, demnitatea de copil al lui Dumnezeu.

Noi cei care am trăit prin iadul comunist, care a produs experţi în frângerea şi în pervertirea oamenilor, n-am fost destul de veghetori şi am lăsat să ni se surpe eşafodajul şi să ni se spargă vasul. Dar slavă bunătăţii, îndurării şi dragostei lui Dumnezeu! Domnul Isus ne-a refăcut eşafodajul şi ne-a reparat vasul. Ne-a redat demnitatea! Ne-a repus în slujba Lui!

Când veţi afla că am fost informatori, trebuie să vă gândiţi la toate cele de mai sus. Sper că ele vă vor face să înţelegeţi şi lumea monstruoasă prin care am trecut, şi slăbiciunea noastră şi bunătatea şi puterea de răscumpărare şi de reabilitate cu care a lucrat Dumnezeu în vieţile noastre.

Ceea ce am scris mai sus nu este o mărturisire (spovedanie publică). Ar fi mult prea târziu pentru aşa ceva. Mărturisirea am făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor care trebuiau să audă această mărturisire.

De exemplu, în 1960, când eram pastor la Biserica baptistă din Braşov, după ce a apărut legea care cerea acest lucru, am făcut o declaraţie similară cu aceasta (cu excepţia referirilor la alţi pastori) şi am depus-o la conducerea Comunităţii Baptiste de Sibiu, de care aparţineam. Declaraţia se află acolo şi astăzi.

Nu am amintit toate locurile unde am mai făcut această mărturisire şi nici lucrul acesta nu cred că ar fi necesar.

Ceea ce am făcut aici este o explicaţie a unui fenomen care trebuie înţeles: După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.

Iosif Ţon

Post scriptum

Cine citeşte cele de mai sus poate căpăta impresia că eu îi disculp, îi justific, îi dezvinovăţesc, îi apăr pe toţi pastorii din generaţia mea care au trăit oroarea dictaturii comuniste, expertă în corupere de oameni, în frângere de voinţe, în pervertire de caractere, în a face din oameni neoameni.

Nu, nu-i cuprind în cele de mai sus pe toţi pastorii, deoarece au fost unii care, după ce au fost frânţi de securitate şi au acceptat să fie colaboratori, au constatat că această colaborare le aduce tot felul de privilegii: lauda autorităţilor, promovarea în funcţii cultice, beneficii financiare, călătorii în străinătate, etc. Şi unii, pentru toate acestea, au devenit instrumentele partidului comunist în politica acestuia perversă şi distructivă faţă de culte. Ei au implementat această politică în biserică, în cult şi în străinătate. Unii şi-au făcut chiar un titlu de glorie din a colabora cu autorităţile, spunând că aceasta este dovadă de „înţelepciune”, deoarece ei obţin „drepturi” pentru biserici şi pentru credincioşi. Unii au continuat să facă aceste justificări chiar şi după căderea comunismului!

Nu, pe aceştia nu-i justific. De aceştia mi-e o milă cumplită! Pentru că văd că Dumnezeu nu le mai „dă pocăinţa ca să aibă viaţa” (Faptele apostolilor 11:18) şi văd că astfel „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” (Evrei 6:6).

Nu că Dumnezeu nu i-ar ierta! Dumnezeu iartă şi pe cel mai mare criminal dacă se întoarce cu adevărat, cu sinceră şi totală pocăinţă, la Dumnezeu pentru iertare şi pentru schimbare.

Dar există unii care s-au împietrit în starea aceasta de înstrăinare de Dumnezeu. De aceştia mă doare şi mi-e milă.

Vă rog să observaţi că nici pe aceştia eu nu-i judec şi nu-i condamn. Cine sunt eu să fac ceea ce numai Dumnezeu va face la judecata de pe urmă?!

Chiar şi pentru aceştia eu nu pot decât să spun că mă doare şi că aş dori să se întoarcă, chiar şi în acest ceas târziu, la Dumnezeu cu pocăinţă.

Un pastor care a fost o vreme informator şi al cărui trecut a ieşit acum la iveală şi a trăit ruşinea expunerii şi a condamnării din partea multora, mi-a spus aşa: „Eu m-am rugat lui Dumnezeu să scoată aceste lucruri la iveală câtă vreme mai sunt în viaţă, ca să mă ruşinez acum, înaintea oamenilor, şi să nu mă mai ruşinez la judecata de pe urmă. Acum mi s-a împlinit această rugăciune.”
„Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”, le-a zis Isus experţilor legii şi fariseilor (Ioan 8:7).

Iosif Țon rupe tăcerea – Interviu (II)

(continuare) IMG_1399

MO: Ați fost exclus din Cultul Baptist din România, regretați?

Aici trebuie să vă corectez. Eu nu am fost exclus din cultul baptist din România. Când a apărut criza creată de vindecarea fiicei mele şi de unirea mea cu Străjerii, unii lideri baptişti români au considerat că eu am ieşit din cadrul a ceea ce se numeşte „baptist” şi au dorit să mă oprească de la a mai predica în bisericile baptiste din România şi de aceea au luat în pripă decizia să îmi retragă ordinarea pentru slujire în bisericile din România. Spun „în pripă” deoarece nu s-au gândit că „ordinare” îmi trebuie numai pentru a face acte de cult (Cina Domnului, botez, etc.), nu şi pentru predicare. Mai târziu au recunoscut acest lucru, şi au transmis verbal pastorilor să nu mă mai invite să predic. Unii pastori au acceptat această interdicţie şi nu mă mai invită. Alţii mă invită şi acum şi predic în bisericile lor.
Aici trebuie să fac o precizare foarte importantă. Eu am fost format ca teolog baptist şi toată viaţa am funcţionat ca predicator şi teolog baptist. Dar un baptist cu orizonturi teologice mai largi, aşa încât să cuprindă întreaga lucrare a Duhului Sfânt, precum şi credinţa în unirea reală cu Domnul Isus Cristos şi trăirea în unire reală cu El. Pentru unii conducători baptişti din România (nu toţi!) acestea ar fi credinţe care m-ar descalifica să mă mai numesc baptist. Aceasta este convingerea lor şi eu o respect. Şi-i respect şi pe ei personal şi-i iubesc! Dar eu sunt ceea ce sunt fără să le cer lor încuviinţarea!

MO. Așa cum menționam și mai sus, sunteți contestat, atacat și vorbit de rău, unii fiind chiar mai marii acestui cult neoprotestant. Nu simțiți nevoia să reacționați, sau să dați explicații, sau chiar să ripostați. Mă gândesc că și dumneavoastră, ca un om care ați umblat foarte mult, dețineți multe informații și ați avea ce să spuneți despre dânșii?

IT: Dragul meu, am foarte multe lucruri care le-aș putea spune la adresa acestor acuzatori, dar cui folosește? Am lucrat o mulțime de ani pentru a extinde Împărăția Cerurilor și pentru a aduce oameni pierduți la Cristos; să mă apuc acum să dărâm tot ce am construit în toți acești ani, doar pentru că nu m-aș putea smeri şi n-aş putea accepta acuzaţii nedrepte? Ce ar zice oamenii din lume să vadă cum noi ne mâncăm între noi?

MO: Nu ar trebui să aibă și ei tot o astfel de gândire?

IT: Depinde de fiecare dintre noi, cât de mult ne lăsăm luminați de Duhul Sfânt.

MO: Aveți vreo ranchiună sau vreo supărare pe cei care vă vorbesc de rău? Doriți să le
trnsmitei un cuvânt?

IT: Am o durere mare şi constantă că, din cauza celor care mă vorbesc de rău, unii nu-mi mai ascultă predicile şi astfel unii nu se mântuiesc şi foarte mulţi nu se mai hrănesc şi nu cresc spiritual.

MO: Care vă sunt planurile de viitor?

IT: Ținând cont de lumea în care trăim (lumea internetului), este clar că trebuie să folosim acest vehicul de transmitere a informației, cât mai mult. Pentru aceasta lucrăm chiar acum la o platformă de internet, prin care să putem transmite Cuvintul lui Dumnezeu pe toate căile: blogosfera, facebook, youtube, etc.

MO: Aveți un proiect foarte ambițios, care sunt convins că va costa mult; aveți finanțarea?

IT: Credinţa mea de o viaţa este că ceeace Dumnezeu iniţiază El şi finanţează. Desigur că eu, din pensia mea și a soției, nu pot să finanțez astfel de proiecte, dar acesta nu este cel mai costisitor proiect din viața mea, și cu toate că am făcut şi realizat proiecte mult mai costisitoare, de fiecare dată Dumnezeu a purtat de grijă în mod miraculos. Știu că va purta și acum.

MO: Dacă Dumnezeu pune pe inima cuiva dintre cei care citesc acest interviu și dorește să se implice în acest proiect, cum vă poate contacta?

IT: Când se va finalize platforma, care se va numi iosifton.com, acolo vor apare şi instrucţiuni pentru contribuţii financiare. Până atunci, cei din România îmi pot trimite sprijinul lor pe adresa mea din România: Str. Tribun Corcheş, nr.67, Arad.
Iar pentru toţi cei din afara României, puteţi trimite orice ajutor pe adresa mea din America:
5058 Foothills Dr., Unit B.
Lake Oswego, OR. 97034
USA

MO: Vă rog să transmiteți un cuvânt special pentru cititorii acestui blog și nu numai.

IT: Am ajuns la concluzia că toţi creştinii se concentrează în special pe iertarea de păcate ca să poată ajunge în cer. Dar! Scopul evident al lui Dumnezeu este să-şi formeze fii care seamănă cu Tatăl lor. Bunătatea şi iubirea sunt trăsăturile fundamentale ale lui Dumnezeu şi El vrea să ne facă buni cum El este bun şi să iubim pe toţi oamenii aşa cum îi iubeşte El. Scopul meu este ca de acum înainte să fiu un predicator şi un învăţător al bunătăţii şi al iubirii.
Vă chem să mă sprijiniţi în rugăciune şi în orice altă formă găsiţi voi ca să împlinesc acesată chemare pe care am primit-o de la Dumnezeu.

MO: Vă mulțumesc mult pentru timpul dumneavoastră și pentru dragostea aratată tuturor celor din jur, chiar și celor mai îndârjiți critici.
Domnul să vă binecuvinteze cu multă sănătate și putere de muncă și pe mai departe.

Mike Olari

Iosif Țon rupe tăcerea – Interviu (I)

Dupa câteva ore petrecute împreună cu acest om a lui Dumnezeu, am plecat atât de îmbogățit și copleșit spiritual, încât nu mă pot abține să nu împărtășesc și cu alții impresia extraordinară și totodată, bucuria de a mai avea astfel de oameni printre noi.

În urma mai multor atacuri pe bloguri la persoana fratelui Țon, am intervenit și eu de câteva ori în apărarea dânsului, nu pentru ca l-am cunoscut prea bine, ci pentru că metodele folosite de către atacatori, mi s-au părut inadecvate pentru un slujitor al Evangheliei, fără să se țina cont de cuvântul lui Dumnezeu din Matei 18:15-18, care ne învață cum să procedăm în astfel de situații.

Cu toate că și îainte, am avut impresii foarte bune despre fratele Țon (cu unele mici rezerve), din momentul în care s-a declanșat acea luptă nedreaptă de denigrare la adresa dânsului, am hotărât să-l caut și să mă conving dacă acuzațiile aduse au vreo bază, ori mai degrabă avem de-a face cu o luptă spirituală, în care Diavolul a reușit să se folosească chiar și de unii slujitori ,,importanți” ai altarului, pentru a aduce mari deservicii lucrarii lui Dumnezeu.

Ei bine, astăzi vorbind în cunoștință de cauză în ceea ce-l privește pe fratele Țon, pot să vă asigur că avem de-a face cu un om a lui Dumnezeu deosebit, care, ce vorbește și trăiește, dar mai mult de atât; cu toate că a trecut de frumoasa vârstă de 80 ani, încă arde de dragoste pentru cei pierduți, și în egală măsură pentru creșterea spirituală a credincioșilor din bisericile noastre.

Cu toate că eu am discutat multe cu dânsul și sunt convins de autenticitatea informațiilor aduse pe acest blog, totuși, l-am rugat să-mi răspundă la anumite întrebari, care sunt convins că le vor fi de folos tuturor celor care vor citi acest inteviu, pentru a elimina pe cât posibil orice suspiciune în ceea ce privește persoana și lucrarea fratelui Iosif Țon, dar și pentru a preîntâmpina dacă este cu putință, continuarea răspândirii de neadevăruri la adresa dumnealui, prin care se aduce multă bafjocură și ocară la adresa lucrării lui Dumnezeu, și un mare deseviciu tuturor slujitorilor evanghelici.

Mă simt onorat să pot să fac această slujbă pentru slava lui Dumnezeu, și de ce nu, pentru a-l cinsti și pe acest om al lui Dumnezeu devotat total cauzei Evangheliei, cum n-am mai văzut de pe timpul fratelui Richard Wurmbrand, despre care mărturisește și fratele Țon că a fost unul dintre mentorii săi.

Mulțumesc fratelui Țon pentru timpul acordat acestui interviu și pentru faptul că și-a făcut timp să stăm și să petrecem momente memorabile împreună.

 Mike Olari

IMG_1405

Fratele Iosif și sora Elisabeta Țon

Mike Olari: Cu ce ocazie pe la Phoenix?

Iosif Țon: Am venit în Arizona răspunzând invitației fratelui pastor Andi Olariu, pastorul Bisericii Ekklesia, pentru a ține o serie de predici, de conferinţe pentru tineret, şi prelegeri pentru familie.

 

MO: M-am bucurat să vă avem și la Biserica Agape, păstorită de Petru Lascău, cu care, din câte știu, aveți o relație buna.

IT: Desigur, relația și colaborarea noastră a început încă din anul 1977, când eram amândoi la Oradea apoi s-a adâncit în anii 80, când am lucrat împreuna la Societatea Misionară Română lângă Chicago, iar pe parcursul anilor, am pastrat todeauna o relație foarte bună.

 

MO: Nu intenționez să vă pun prea multe întrebări introductive, fiindcă sunteți o persoană foarte bine cunoscută în spațiul evanghelic, dar doresc să vă pun câteva întrebări, pentru a elucida anumite zvonuri care circulă despre dumneavoastră în mediul evanghelic românesc, așa că voi fi foarte direct și în același timp deschis, la toate răspunsurile dumneavoastra.

Ce ne puteți spune despre relația dumneavoastră cu Bill Johnson, un pastor despre care se vorbește că ar fi un eretic, iar dumneavoastra la un moment dat – la o biserică din Portland – ați vorbit la superlativ atât despre el, cât și depre cartea scrisă de el: “When Heaven Invades The Earth”!?

IT: Relaţia mea cu Bill Johnson trebuie pusă într-un context mai larg. Trebuie să încep cu apariţia în 1963 a cărţii lui George Edon Ladd, profesor la Fuller Seminary in California, întitulată „The Presence of the Future” (Prezenţa viitorului), un studiu academic despre Împărăţia lui Dumnezeu în învăţătura Domnului Isus. În America, era la modă să se afirme că această învăţătură nu mai este pentru astăzi, ci a fost transferată în Împărăţia de o mie de ani (Mileniu). George E.Ladd a argumentat că Isus nu numai că a adus această învăţătură, ci şi că El a adus această Împărăţie cu Sine şi a pornit acţiunea de extindere a ei pe tot pământul (la toate naţiunile). El a inaugurat prezenţa acestei Împărăţii, apoi i-a însărcinat pe ucenicii lui să o ducă pe tot pământul. Expresia folosită de Ladd a prins la mai mulţi teologi, că „Împărăţia este aici, dar nu încă…” („it is here but not yet”); adică, ea şi-a instalat aici un cap de pod, dar încă n-a cuprins toată planeta.

Prin 1979, a îmbrăţişat această viziune John Wimber, întemeietorul lanţului de biserici „Wineyard Churches”. În 1981 s-a creat în Pasadena (legat de Fuller Seminary), „U.S. Center for World Missions” de către Ralf Winter. Ceva mai târziu, el a alcătuit un mare volum de articole despre misiune, întitulat „Perspectrives on World Missions”, în care a inclus şi un capitol din cartea mea despre martiraj. El a iniţiat cursuri speciale în diferite centre din America pentru a forma misionari şi m-a invitat şi pe mine să predau cursul despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre extinderea ei în toată lumea. L-am predat anual, până prin 2010.

Trebuie să arăt că marea majoritate a penticostalilor sunt premilenişti şi dispensaţionalişti, adică ei cred că învăţătura Domnului Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu a fost suspendată şi că tot ce a spus El despre această Împărăţie se va aplica numai în Mia de ani. Bill Johnson era pastor penticostal (Assemblies of God), şi deci era premilenist. Cumva, el a intrat în contact cu mişcarea Wineyard, şi de acolo a îmbrăţişat învăţătura că nu trebuie să aşteptăm până în Mia de ani ca să vorbim despre Împărăţia lui Dumnezeu, ci că ea este pentru noi, astăzi. El şi-a însuşit această îmvăţătură şi a explicat-o extrem de clar în cartea lui „When Heaven Invades the Earth” („Când cerul invadează pământul”), publicată în 2003 (publicată în limba română în 2014).

Bill Johnson, pe lângă că este un bun teolog şi un bun scriitor, este şi un om pragnmatic. El şi-a pus această întrebare, care arată caracterul lui de practician: Dacă Împărăţia lui Dumnezeu este aici şi acum, cum trăim noi în această împărăţie, un trai diferit de al celor care trăiesc în împărăţia celui rău? Împreună cu echipa lui de păstori, ei au ajuns să vorbească despre cultura împărăţiei celui rău şi despre cultura Împărăţiei lui Dumnezeu. Au început să organizeze conferinţe pe tema „Kingdom Culture” („Cultura Împărăţiei”). Am participat şi eu la o asemenea conferinţă în 2011.

Ceea ce era nou pentru mine era strădania acestor oameni de a defini în termeni moderni esenţa trăirii după învăţăturile Domnului Isus. Ei au identificat ca centru al acestei învăţături conceptul de valoare şi de demnitate a fiecărei fiinţe umane. În trei zile în care am stat la această conferniţă am observat cum se tratează personalul acestei Biserici, cu atenţie, cu respect, cu amabilitate şi am observat strădania lor de a-şi acorda onoare unul altuia, conform învăţăturii lor că ceea ce crează ei este o „cultură a onoarei.”

Aceasta este ceea ce am învăţat de la Bethel Church din Redding, California, biserica lui Bill Johnson. Am mai participat şi în 2013 la o conferinţă, de data aceasta pe tema creării şi a conducerii unei Biserici angajate în cultura Împărăţiei.

Pot să vă spun că aceste conferinţe m-au captivat şi mi-au revoluţionat gândirea.

Mă grăbesc să adaug că am văzut la ei şi lucruri pe care eu nu le înţeleg, cum ar fi conceptul de „împartare”, adică de transmitere a unei ungeri speciale prin atingerea pe frunte şi fenomenul căderii pe spate. Am citit tot ce au scris ei şi alţii pe aceste teme şi nici astăzi nu le înţeleg. De asemenea, ei cred că „apostoli” există şi astăzi. Eu nu mi-am însuşit această învăţătură.

Cu aceasta venim la o precizare de foarte mare importanţă. Am mai scris şi în alte locuri că trebuie să facem distincţie între următoarele trei întrebări:

  1. De la cine învăţăm?
  2. Cu cine ne asociem? Şi
  3. Cu cine ne identificăm?

La prima întrebare, răspunsul ni-l dă apostolul Pavel: „Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun” (1 Tes. 5:21). Am cercetat şi am învăţat de la teologi din toate cultele şi pe unii i-am chiar citat în scrierile mele, fără să mă asociez cu ei şi, cu atât mai puţin, fără să mă identific cu ei.

Cu privire la a doua întrebare, eu am contribuit la crearea Alianţei Evanghelice din România în cadrul căreia ne-am asociat, baptişti, penticostali şi creştini după Evanghelie, să facem evanghelizări împreună, să ne apărăm drepturile împreună, să facem radio împreună, şi alte asemenea acţiuni despre care am căzut de acord că le putem realiza împreună. Aceasta fără să renunţăm la doctrinele noastre specifice, adică fără să încercăm să ne unim într-un singur cult.

 

MO: Si Bill Johnson din care categorie face parte?

IT: Legătura mea cu Bill Johnson face parte in prima categorie: Am învăţat mai multe lucruri de la el, din cărţile scrise de el şi de la Biserica pe care o păstoreşte. Dar nu am făcut cu ei nici o asociere pentru a lucra şi realiza ceva împreună.

IMG_1419

MO: O altă acuzație care vi se aduce este faptul că dumneavoastră ignorați învățăturile apostolului Pavel. Este adevarat?

IT: Încerc să înţeleg cum s-a format legenda că eu n-aş mai crede în învăţăturile apostolului Pavel. Eu am publicat în 2010 cartea mea întitulată „Bunătate – o teologie bazată pe învăţătura Domnului nostru Isus Cristos”. În „Introducere” la această carte, discut pe larg importanţa „punctului de pornire” în scrierea unei teologii. Printre alţii, îl dau de exemplu pe Marin Luther care consideră că „Evanghelia” cea mai pură se află în Epistola către Romani, şi de aceea el îşi construieşte toată teologia lui pe această epistolă a apostolului Pavel.

Eu consider că întemeietorul credinţei creştine este Isus Cristos şi de aceea îmi construiesc teologia pe învăţăturile Lui. Dar aceasta nu înseamnă că, de acum, eu ignor scrierile lui Pavel. Iată ce scriu eu în acea „Introducere”:

„Din tot ce am scris până aici s-ar putea deduce că există o mare deosebire, sau chiar o contrazicere, între învăţătura Domnului Isus şi învăţătura apostolului Pavel. Există mulţi teologi în protestantism care susţin că o asemenea contradicţie este reală, dar noi contestăm că lucrul acesta este adevărat. Apostolul Pavel a preţuit învăţătura Domnului Isus şi şi-a bazat gândirea pe ea… În cursul acestei cărţi vom arăta mereu că Pavel a înţeles foarte corect învăţătura dată de Isus şi că el doar continuă şi dezvoltă ceea ce a primit de la Domnul şi Învăţătorul său” (pag.16).

Teologul englez N.T.Wright, după ce a scris două volume masive despre învăţăturile lui Isus, îşi întoarce atenţia spre epistolele lui Pavel şi scrie că relaţia dintre Pavel şi Isus este relaţia dintre un compozitor şi un dirijor. Compozitorul concepe şi scrie partitura. Dirijorul nu adaugă nimic la conpoziţie, ci se limitează la a o transpune în muzică. Subscriu cu entuziasm la această comparaţie.

Cred că legenda că eu „nu mai cred în Pavel”, cum s-a exprimat cineva, a apărut de la oameni care au prins o idee din zbor dar care nu au citit ceea ce am scris eu. Dar lucrul acesta nu este nou pentru mine.

MO: Ați fost exclus din Cultul Baptist din România, regretați?

(Răspunsul la această întrebare și la altele, în partea a 2-a a interviului)

Mike Olari

CRISTI BARBOSU, VIZIUNE PENTRU VIITOR!!

Suntem deosebit de bucuroși să-l avem din nou între noi pe Cristi Barbosu, aici în frumosul stat Arizona. Cu toate că de fiecare dată este prins cu tot felul de activități și întâlniri cu parteneri americani, totuși de fiecare dată își face timp și pentru comunitatea română din loc.par-mare-382x573
De data aceasta, la programul de dimineața va sluji la biserica româna din Glendale „New Life”
Un lucru rar întâlnit este că cei de la Harvest, cu care colaborează de mulți ani, nu i-au îngrădit colaborarea cu ei, astfel că fratele Cristi, are toată libertatea (după cum veți putea citi și-n interviu), să colaboreze și cu alte organizații și biserici, în situația de față CCV, o biserica americană , din Peoria, care numără aproximativ,20,000, membri.
Dar vă las să vă edificați citind interviul de mai jos. Un exemplu demn de urmat!
Mike Olari

Î: Frate Cristi,  ești pentru a treia oară  în Phoenix în decursul unui an de zile. Îți place Arizona?

R: În Februarie da … Și pentru mine este ciudat să ajung în SUA și mai ales în Arizona, de trei ori într-un an! Dacă nu aș fi fost nevoit să vin datorită nevoilor lucrării, cu drag aș fi rămas acasă pentru că avem atâtea de făcut!

Î: La ce te referi? Aveți vreun proiect la care lucrați?

R: Da. Suntem implicați în mai multe proiecte la acest moment. Pregătim un curs de consiliere pentru cei ce suferă de anxietate și altul pentru cei prinși în dependențe. Acum facem ultimele înregistrări ale noului album al trupei noastre de închinare, pregatind 2 turnee de concerte și evanghelizare în 10 orașe importante din țară. Dar, motivul pentru care sunt eu aici, ține de construcția și dezvoltarea unui centru Est European destinat plantării de biserici, în care sunt implicați și câțiva parteneri din Arizona, un proiect în derulare chiar în aceste luni.

Î: Poți să ne descrii despre ce e vorba?

R: De aproximativ 10 ani, de când am început lucrarea noastra, am fost contactați de diferite grupuri de credincioși, din România, dar și din țările învecinate, care doreau să înteleaga abordarea noastră în lucrare. Am avut astfel grupuri din Polonia, Slovacia, Austria, Moldova, Cehia, și evident biserici din România, uneori pastorii veneau cu întreg comitetul lor pentru ceea ce noi am numit Porți Deschise.  În acele weekenduri, pentru 3 zile le prezentam viziunea, strategia și filozofia lucrării, abordând mai multe aspecte practice și probleme/nevoi aferente lucrării. În urma acelor sesiuni, multe biserici și-au reînvigorat lucrarea de grupuri mici, sau închinarea, sau lucrarea cu tineretul, dar au fost și alte grupuri de credincioși sau lideri, care au hotărât să planteze biserici noi. Astfel s-au născut bisericile Harvest Metanoia dar și altele. În ultimii ani, văzând că din ce în ce mai mulți oameni sunt interesați, ne-am gândit să înființăm un centru de formare a plantatorilor de biserici.

Î: Din ce cauză crezi că există acest interes crescând?

R:  Pe de o parte, fiindcă modelul abordat de noi are un fundament biblic solid, dar este contextualizat generației contemporane, adică ia intenționat în considerare aplicablitatea Scripturii în viața și gândirea generației de azi. Spre exemplu, noi îi învățăm pe viitori plantatori de biserici cum să studieze un text biblic și cum să-l expună, dar punem un mare accent pe aplicație, cum să-i motiveze și să-i ajute pe oameni să și traiască ceea ce învață din Scripturi. Astfel, în, sau după fiecare predică, există câteva întrebări aplicaționale care te provoacă practic și personal să spui cum pui, sau vei pune în aplicare acel adevăr biblic învățat în viața ta de fiecare zi. De aceea noi marjăm mult pe grupurile mici, pe întrebări de dare de socoteală, pe evaluarea continuă a păstorilor, presbiterilor, liderilor de lucrări, lucrărilor în sine. Tot în acest spirit, gândim și evanghelizarea, care astăzi cere relevanță și realism, și închinarea care, folosind liniile melodice și stilul contemporan are un rol decisiv în câstigarea generației actuale pentru Hristos. Punem astfel un mare accent pe aspectele practice ale lucrării, care dacă nu sunt evaluate regulat și intenționat, pot duce biserica în letargie, fosilizare, rugină spirituală. Și probabil că acesta este un alt motiv trist dar real pentru interesul crescând al modelului nostru – prea multe biserici mor sau sunt în stare de apatie spirituală, fiindcă țin la forme care au fost eficiente cu ani în urmă, dar care azi nu mai au impact în generația contemporană, și punând accentul pe formă, pierd esența. Legea care omoară spiritul ce dă viața. Noi considerăm că este mereu important să protejezi și să împrospătezi esența, schimbând și adaptând forma, așa cum ne-a învățat Pavel în 1 Cor 9:20-23.

Î: Te-am auzit odată vorbind în acest sens din Pilda Semănătorului.

R: Da, eu văd foarte clar că în acea pildă, Isus nu dă vina pe sămânța pentru lipsa de rodire ci pe soiul de pământ în care a fost aruncată sămânța. Eu cred că, așa cum sămânța (Cuvântul) ține de Semănător (de Dumnezeu), tot așa pregătirea pământului, a inimii oamenilor, ține nu doar de individ ci și de noi ca biserică. Sunt mulți predicatori buni care însă se autolimitează în a aduce rod, datorită contextului bisericesc în care slujesc. Sunt atât de preocupați de Cuvânt încât nu-și dau interesul să lucreze și pământul, să pregătească inimile, prin a crea acel cadru bisericesc propice omului contemporan și nevoilor, întrebărilor, cautărilor lui. Și apoi, se miră cum de, după o predică atât de elaborată și plină de Duh, puțini răspund. Fiindcă, așa cum spunea John Stott, cât timp îți pui deoparte să faci exegeza textului, tot atâta timp ar trebui să-ți pui deoparte să faci exegeza audienței tale. Să știi în ce pământ semeni, cum să-l lucrezi să dea rod. Mi-aduc aminte de Billy Graham, care într-un interviu luat în acești ultimi ani ai vieții sale ia șocat pe cei ce-l ascultau, fiindcă le-a zis că unul din regretele sale este că nu și-a luat un doctorat în antropologie! De ce nu în teologie sau filozofie? Fiindcă antropologia este știința care ne ajută să înțelegem culturile, societatea, oamenii, și astfel să știm cum să-i abordăm, cum să le cunoaștem nevoile, mentalitatea, problemele, în alte cuvinte, cum să le lucrăm pământul inimii lor, care astfel când aud Cuvântul, să poată rodi. De aceea noi în acest centru de formare a plantatorilor de biserici, vrem să-i învățăm și cum să mânuiască Cuvântul dar și cum să lucreze pământul, fiindcă din combinația acestor 2 elemente, Dumnezeu ne spune, că roada va ieși. De aceea un interes deosebit îl avem între tineri care au terminat seminarele, și care ne mărturisesc că în școli au învățat cum să mânuiască Cuvântul, dar prea puțin cum să faca exegeza iudeului, grecului, generației căreia îi slujesc, ca astfel să se poată contextualiza și să îi câstige pentru Hristos, cum a facut Isus și Pavel. Fariseii s-au separat de oameni, Hristos și Pavel au intrat între ei, și vorbind pe limba lor și adresându-se practic nevoilor lor, le-a lucrat pământul și le-a atins inimile. Și asta vrem să facem și noi.

photo

Î: Revin la prima întrebare – cu ce scop din nou în Arizona?

R: Am venit la o întâlnire cu toți pastorii bisericilor Harvest (care în acest an se ține în Phoenix), dorind să le prezint și să îi motivez înspre acest proiect. Deasemenea lucrez la un parteneriat cu biserica CCV, o comunitate de oameni care au descoperit cheia biblică de-a câștiga inima oamenilor pentru Hristos oferind, cel puțin pentru mine, un model deosebit de contextualizare și credincioșie.

Î: Știindu-ți dorința de a sluji și comunitatea românească, unde vei sluji de această dată?

R: Într-adevar, de fiecare dată când ajung în vreo țară în care găsesc o comunitate românească, mă bucur sa îi pot sluji. Mi-e drag de români și îi caut oriunde mă aflu. Fiindcă sunt doar pentru câteva zile în Arizona, voi fi doar la o biserică românească, duminică, 8 februarie, la aniversarea bisericii baptiste New Life din Glendale, în serviciul de dimineața.

Î: Cum vede Harvest-ul colaborarea ta și cu CCV?

R: Ca o binecuvântare. Chiar în aceste zile când voi fi în Phoenix pentru întâlnirea cu păstorii din Harvest, pastorul responsabil din CCV pentru relația noastră se va întâlni cu cei de la Harvest, deci există o colaborare deschisă și benefică. Avem multe valori și principii comune și pe ele clădim. Este evident că cei din CCV sunt conștienți de viziunea și direcția noastră și de aceea nu caută să ne schimbe identitatea ci mai degrabă să clădească pe punctele comune pe care le avem.

Frate Cristi, îți mulțumesc pentru interviul acordat, Dumnezeu să te binecuvânteze!

             Vă încurajăm pe toți cei din comunitatea de români, să participați cu toții la programul de duminică dimineața de la Biserica New Life Romanian Church.

Mike Olari

PASTORUL IOSIF TON ARE CUVANTUL!!

 S-a dovedit înca odată (daca mai era nevoie) cât de bine reţine mintea noastra omenească, tot ce este rău despre cei din jur, dar ceea ce este frumos şi dumnezeiesc tinem minte mai greu, sau unii chiar deloc.
Din comentariile primite la articolul precedent, unii au adus tot felul de citate din articole de pe diferite bloguri, prin care doresc să arate doar slăbiciunile fratelui Ton şi greşelile din tinereţe.
Ce-am zice noi dacă ar face şi Dumnezeu la fel cu trecutul nostru, întocmai cum procedăm noi în cazul de faţă?
Mai mult de atât; se pare că unii nu pot sub nici o forma să înţeleagă dragostea lui Dumnezeu si implicit, nici puterea lui de-a ierta.
 
Toate aceste comentarii, m-au motivat să repun din nou MARTURISIREA fratelui Ton, prin care foarte deschis, cu toata smerenia, redă un rezumat din viaţa dânsului, atât înainte de-a se întorce la Domnul cu adevărat, cât şi ceea ce a urmat după.
 
Este singurul pastor evanghelic, român, care a facut o asfel de mărturie şi care ăi-a rezolvat toate relaţiile cu cei carora le-a pricinuit anumite necazuri si suferinţe, înainte de a veni cu mărturia în spaţiul public. Datorită acestui fapt (aşa ca şi apostolul Petru), Dumnezeu a început să-l folosească la un alt nivel, nivel care este neînţeles de cei mai mulţi, de fapt de cei care au decis să rămâna în ascultare de oameni, nu de Dumnezeu .Este un preţ prea mare de plătit să te rupi din orice organizaţie şi să faci ceea ce vrea Dumnezeu de la tine, nu ceea ce îţi cer oamenii să faci.
 
Daca doriţi cu adevărat să cunoaşteţi tot adevarul despre fratele Ton, va rog citiţi cu atentie, întreg articolul de mai jos, desprinşi de orice gând preconceput, într-o atitudine de explorator onest, însetat de adevăr.  
 
Cu multe dragoste,
 
Mike Olari.

IosifTon

Mărturia completă a pastorului Iosif Ţon, aşa cum a fost transmisă către BBC:

“Eu şi securitatea
O explicaţie despre mine şi alţi pastori”

Mai mulţi credincioşi, printre care Petre Dugulescu şi Dănuţ Mănăstireanu, şi-au studiat dosarul de la securitate şi au constatat că vina lor principală a fost aceea că erau adepţii lui Iosif Ţon, care era un duşman al puterii comuniste. Pentru mai bine de 30 de ani, aceasta este imaginea despre mine pe care o vor descoperi cei care studiază documentele securităţii.

Şi totuşi, atunci când se vor publica numele tuturor celor care au colaborat cu securitatea ca informatori, între ei va apare şi numele meu şi lucrul acesta îi va şoca pe mulţi credincioşi. Cazuri similare vor fi şi cu alţi pastori.

Iată de ce cred că este necesară acum o explicaţie. Voi începe cu cazul meu.
În anul 1957, pe când eram student la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, mi-au căzut în mână cărţi de teologie liberală. Prin citirea lor şi prin interacţiunea pe această temă cu unul dintre profesori mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu. În decembrie 1957 m-am retras de la Seminar şi am intrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română în comuna Lupşa de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni (în 1955 absolvisem Facultatea de filologie din Cluj).

În luna mai, 1958, am scris o scrisoare unuia dintre studenţii la Seminarul din Bucureşti că am devenit ateu.

În anii care au urmat, am trăit ca un ateu, cu tot ce implică lucrul acesta. În anii aceia am dorit foarte mult să fiu acceptat pe deplin în societatea socialistă a vremii.

În anul 1963 am fost chemat la securitate în Cluj şi am fost întrebat dacă vreau să devin colaborator al lor ca informator. Eu am văzut în această invitaţie o nouă oportunitate să fiu pe deplin acceptat şi de aceea am acceptat să devin informator şi am semnat angajamentul pentru aceasta.

Pe baza aceasta, am fost acceptat ca să lucrez vara ca ghid la mare cu turiştii străini, deoarece vorbeam fluent limba engleză. Sarcina mea era să raportez orice lucru suspect aş observa la turiştii cu care lucram.

În anii aceia am scris şi câteva note informative despre câţiva credincioşi baptişti din Cluj, cu care mai eram în contact. Doi dintre ei au avut de suferit din cauza aceasta. La câţiva ani după căderea comunismului, am stat de vorbă cu fiecare dintre ei, i-am mărturisit urâţenia pe care am făcut-o faţă de ei şi mi-am cerut iertare. Amândoi m-au iertat şi de atunci am întreprins mai multe acţiuni împreună.

După ce Rihard Wurmbrand a ieşit din închisoare, în 1964, am fost la el şi el m-a întrebat cum de am ajuns să-mi pierd credinţa în Dumnezeu. I-am relatat cele întâmplate în 1957 şi atunci el mi-a explicat cu mare răbdare unde este eroarea liberalismului teologic şi care este adevărul biblic. Explicaţia lui a fost atât de clară încât am început să privesc cu un nou interes spre Biblie. Au mai urmat şi alte influenţe, de la alte persoane care au venit de la închisoare (Simion Cure, Traian Dorz ) şi în 1967 am început să merg pe furiş la Biserica Baptistă din Cluj-Mănăştur.

În vremea aceea, mi-a făcut o vizită pastorul Simion Cure. Acesta făcuse cinci ani de închisoare şi de lagăr de muncă (la tăiat de stuf în Delta Dunării) pentru faptul că nu voise să accepte restricţii asupra lucrării lui de pastor. Datorită ţinutei lui demne şi a suferinţelor prin care trecuse fiindcă nu a acceptat nici un fel de compromis, eu mă uitam la el cu mare admiraţie şi mi l-am făcut duhovnic şi consilier spiritual.

În cursul acelei vizite, i-am spus că toate problemele mele intelectuale cu privire la Biblie şi la Dumnezeu sunt clarificate, dar mai am o problemă: Mă uit în urmă la acei ani în care am fost departe de Dumnezeu şi la modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, mi-e ruşine de foarte multe lucruri şi nu-mi pot ierta faptul că am putut să fac acele lucruri. Simion Cure mi-a dat un răspuns la care nu m-am aşteptat:

„Dar cine eşti tu de vrei să-ţi ierţi tu păcatele? Nu tu trebuie să ţi le ierţi! Păcatele tale trebuie să ţi le ierte Dumnezeu şi, după aceea, păcatele tale trebuie să ţi le ierte o Biserică. Când tu ai căzut de la credinţă, prin poziţia pe care o aveai de tânăr predicator extrem de promiţător, tu ai rănit pe foarte mulţi credincioşi şi pot spune că ai rănit toate Bisericile. De aceea, o Biserică trebuie să te judece şi să te dezlege. Numai atunci vei fi cu adevărat primit şi eliberat.”

Acesta a fost unul dintre cele mai înţelepte sfaturi pe care mi le-ar fi putut da cineva vreodată! El m-a aşezat cu totul pe o nouă traiectorie.

La începutul anului 1968, am avut o experienţă specială cu Dumnezeu – nu este cazul să intru aici în mai multe detalii – în care am înţeles clar că Domnul Isus Cristos a murit pentru toate păcatele mele şi că El mi le-a iertat pe toate. Am trăit atunci nu numai o mare eliberare ci am primit senzaţia clară că am fost făcut iarăşi om, că mi-a fost redată demnitatea de copil al lui Dumnezeu. Atunci am decis că Acela care a murit pentru mine trebuie să fie Stăpânul meu şi am hotărât că îmi voi trăi viaţa în slujba Lui şi că voi trăi în toate după călăuzirea Lui.

Primul lucru care am înţeles că este atunci voia Lui Dumnezeu pentru mine este să mă duc la o Biserică, să mă supun judecăţii ei şi să caut iertarea ei şi dezlegarea ei. Fiindcă eu fusesem membru în Biserica Baptistă din Cluj-Iris, am stat de vorbă cu pastorul ei, Iulian Tătaru, i-am spus despre iertarea pe care am primit-o de la Dumnezeu şi despre dorinţa mea ca să fiu primit înapoi în Biserică. El s-a bucurat foarte mult şi mi-a spus: Eu voi spune comitetului Bisericii şi apoi va trebui să vii să te examineze comitetul Dacă ei vor fi satisfăcuţi, ei vor recomanda adunării generale a Bisericii să te reprimească în sânul ei.”

Am fost de acord cu aceasta şi am fost chemat să stau de vorbă cu comitetul. Mă aşteptam să fie o examinare până în cele mai intime detalii. Dar mi-am zis că au tot dreptul să mă întrebe orice şi că eu le voi răspunde cu cea mai totală sinceritate. Conducătorul comitetului a început examinarea mea cu această întrebare neaşteptată de mine: „Frate Iosif, dumneata ştii că dacă vii în mod public în Biserica noastră îţi pierzi slujba? Şi, Doamne, bun serviciu ai!” (Eram atunci profesor la un liceu în Cluj!). Fiind luat prin surprindere de această întrebare, am răspuns brusc: „Frate Cuibus, eu ştiu că voi pierde acest serviciu, dar Domnul Isus a murit pentru păcatele mele şi a avut milă de mine şi m-a iertat; oare acum eu să nu fiu gata să pierd o slujbă bună pentru El? Eu sunt gata nu numai să pierd slujba, eu sunt gata şi să mor pentru El”

Fratele s-a uitat la ceilalţi membri ai comitetului şi le-a spus: „Eu cred că nu mai este nevoie de nici o altă întrebare. Eu propun să ne plecăm toţi în genunchi şi să mulţumim pentru întoarcerea fratelui Iosif la Dumnezeu.” Toţi au fost de acord cu aceasta şi ne-am plecat pe genunchi şi am plâns împreună de bucurie!

În primăvara anului 1968 a avut loc adunarea generală a Bisericii în care pastorul Iulian Tătarul a făcut o mişcătoare prezentare a vieţii mele, inclusiv căderea şi acum iertarea lui Dumnezeu, şi a propus Bisericii să fiu reprimit ca membru. Biserica a votat în unanimitate reprimirea mea în Biserică şi astfel am primit dezlegarea Bisericii. În prima duminică din iunie a acelui an am participat pentru prima dată după zece ani la Cina Domnului. Cu aceasta s-a încheiat procesul reabilitării mele spirituale.

Dragostea cu care m-au primit oamenii din această Biserică a făcut o extrem de profundă impresie asupra mea!

În acea vară, în mai multe Biserici baptiste din ţară, am făcut câte o scurtă mărturisire de întoarcere a mea la Dumnezeu, ştiind sigur că dintr-un loc sau altul se va afla la securitate şi în toamnă, la începutul anului şcolar voi fi dat afară din învăţământ.

Să ne amintim că era 1968, venise „primăvara de la Praga”, cu Dubcek şi cu „socialismul cu faţă umană”, şi cu Ceauşescu mergând pentru scurtă vreme pe aceeaşi linie de schimbare. În contextul acela, nu s-au luat măsuri împotriva mea. Fără să intru în alte detalii, prin octombrie am făcut cerere pentru a face o călătorie la Viena pentru un consult medical. În timpul acela am primit de la Dumnezeu călăuzirea ca de la Viena să merg în Anglia şi să studiez acolo teologia.

La 1 ianuarie 1969 am plecat la Viena şi de acolo am plecat în Anglia. Printr-un şir de minuni ale lui Dumnezeu, am primit o bursă de studii la Universitatea Oxford şi am rămas acolo pentru studii până în 1972.

În primul an de studii la Oxford, a venit acolo Rihard Wurmbrand, în cadrul unui turneu de predici. Am stat îndelung de vorbă şi el m-a invitat să merg cu organizaţia lui în America. I-am explicat atunci că eu simt că am o obligaţie pentru fraţii mei din România şi că, la terminarea studiilor, mă voi întoarce la fraţii mei. El a fost dezamăgit de refuzul meu, dar mi-a respectat decizia.
Aici este locul unde trebuie să fac cea mai importantă explicaţie.

Când eu am căzut de la credinţă, mi-am dezamăgit fraţii. Nu prin modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, incluzând aici faptul că devenisem informator al securităţii, ci faptul în sine că mi-am abandonat credinţa şi astfel mi-am abandonat fraţii. Ei bine, cu toate că eu i-am dezamăgit profund prin căderea mea, ei au avut totuşi dragostea să mă ierte şi să mă reprimească în Biserică. Faptul acesta mi-a creat o profundă obligaţie. Modul cum am formulat-o eu atunci, în Oxford, a fost aşa: „Odată eu i-am dezamăgit pe fraţii mei şi ei m-au iertat. Acum, dacă aş pleca în America, i-aş trăda a doua oară şi i-aş dezamăgi a doua oară! Pentru nimic în lume nu-i voi dezamăgi a doua oară!”

Ştiam că întorcându-mă în ţară mă întorc înapoi şi la o confruntare directă cu securitatea. Dar simţeam în mine că singurul mod în care îmi voi putea ispăşi vina de a fi devenit colaboratorul lor va fi să mă întorc înapoi, să lucrez pentru fraţii mei, să lupt pentru drepturile lor şi, dacă trebuie, să sufăr cu ei şi pentru ei.
Eu m-am întors în România, printre altele, ca să-mi răscumpăr vina de a fi colaborat cu securitatea.

După ce m-am întors în ţară, pentru o scurtă vreme securitatea m-a lăsat în pace. În ianuarie 1973, am fost chemat să fiu profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În martie a acelui an, am primit un telefon de la securitate şi mi s-a spus să merg în Cişmigiu ca să mă întâlnesc acolo cu două persoane. M-am dus şi m-au întâmpinat cele două persoane: un om mai în vârstă,un colonel (în civil), pe nume Ioan Banciu şi un om mai tânăr, un locotenent, al cărui nume nu-l divulg, deoarece este şi astăzi în viaţă. Colonelul Banciu mi-a spus în esenţă următoarele: „Domnule Ţon, dumneavoastră aţi lucrat cu noi înainte de plecarea în Anglia. Acum trebuie să reluăm legătura. De acum înainte omul umneavoastră de legătură va fi dl…”. S-a referit la omul tânăr care era lângă dânsul.

Eu i-am răspuns:
„Domnule colonel, omul care a colaborat cu dumneavoastră nu mai există. Acela a murit. Acesta care stă de vorbă cu dumneavoastră este cu totul alt om şi acesta nu va mai colabora cu dumneavoastră.”

Banciu a replicat: „Hai, domnule, nu mă lua cu basme. Astea sunt poveşti. Dumneata trebuie să începi să lucrezi din nou cu noi.”

Am accentuat din nou în mod categoric că eu nu voi mai colabora cu ei.
Au plecat fără să mai dea mâna cu mine.

La câteva zile am fost chemat la sediul securităţii. Am fost condus în biroul unui general. Acesta m-a ţinut în picioare în faţa biroului lui şi mi-a zis:
„Acum să-mi spui mie: Colaborezi cu noi?”

I-am răspuns răspicat: „Nu, domnule.” La care el mi-a strigat: „Atunci să ştii că voi pune potera pe urmele tale!” Şi a făcut semn cu mâna să ies afară.

Cu aceasta a început războiul dintre securitate şi mine. Dar din clipa aceea eu m-am simţit un om liber! Legătura mea cu securitatea era oficial ruptă, şi aşa a rămas de atunci până astăzi.

După plecarea mea în exil în America în 1981, dosarul meu de la securitate a trecut de la ofiţerul care fusese „umbra” mea la un ofiţer de la externe. Acesta a adunat o echipă de experţi grafologi care au luat fragmente şi cuvinte disparate din multele mele declaraţii scrise la anchete, le-au pus laolaltă şi au alcătuit două declaraţii ca şi când ar fi fost ale mele prin care promit securităţii că după plecarea mea în străinătate îi voi sluji şi mai bine decât când am fost în ţară.
Prin mijloace specifice (nu intru în detalii din lipsă de spaţiu) au răspândit aceste declaraţii în Statele Unite. Le-am văzut şi eu: era scrisul meu şi semnătura mea, dar eu nu am scris niciodată acele declaraţii.

De unde ştiu eu aceste lucruri? Iată de unde. Imediat după căderea comunismului, în prima mea vizită la Bucureşti, cel care fusese „umbra” mea m-a sunat la telefon şi mi-a cerut să ne întâlnim. Întâlnirea a avut loc în Biserica baptistă din str. Iuliu Valaori. Cu mine au mai venit la întâlnire încă doi pastori baptişti, care pot depune mărturie despre exactitatea a ceea ce relatez aici (nu am cerut permisiunea lor sa le dau numele aici si de aceea nu o fac).

Acolo, „umbra” mea ne-a povestit cum şi cine au alcătuit acele două declaraţii, cu scopul de a mă compromite în străinătate. Desigur, dacă asemenea declaraţii ar fi existat, securitatea le-ar fi ţinut la mare secret. Numai securitatea putea să facă să ajungă asemenea „declaraţii” în afară. Şi ea a făcut-o fiindcă avea interesul să mă compromită.

Ironia cea mai mare a acelei acţiuni a fost că în USA acele declaraţii fabricate de securitate au fost răspândite de doi dintre cei mai îndârjiţi dizidenţi români, duşmani ai comunismului, care, fără să-şi dea seama, făceau cel mai mare serviciu securităţii din România!

Îndrăzneala mea de a mă ridica acolo, în sistemul comunist, şi de a vorbi liber şi de a scrie chemări la trăire fără compromis a avut un puternic ecou în gândirea multor pastori care fuseseră frânţi şi deveniseră informatori.

Voi da câteva exemple, fără să dau numele, deoarece nu le-am cerut permisiunea să fac acest lucru.

Un pastor a venit la mine şi mi-a povestit cum a fost el frânt şi cum a devenit informator. I-am spus experienţa mea de eliberare de frica de securitate şi de frica de moarte şi, după ce a auzit relatarea mea, mi-a zis scurt: „Acum ştiu ce am de făcut.”

S-a dus acasă, a cerut o întâlnire cu securistul lui de legătură şi i-a spus: „M-aţi frânt şi aţi făcut din mine un rob al vostru şi un neom. Dar de acum s-a terminat cu aceasta. De acum încolo nu voi mai fi informatorul vostru.” Securistul a râs sarcastic şi i-a spus:” Domnule…, avem atâtea note informative scrise de dumneavoastră. Vom face câteva fotocopii ale celor mai compromiţătoare şi le vom pune în bănci la Biserica voastră. Ştii ce o să zică membrii Bisericii, nu?”
La care pastorul a replicat: „Domnule…, nu-i ne voie să o faceţi dumneavoastră, deoarece duminica viitoare din amvon voi spune eu Bisericii cum m-aţi făcut robul vostru şi cum acum m-am pocăit de ce am făcut şi m-am eliberat din robie.”

Securistul i-a răspuns repede şi speriat: „Nu, nu, nu, domnule…, să nu faceţi aşa ceva şi să nu spuneţi nimănui lucrurile acestea. Uite, vă lăsăm noi în pace şi rămâne toată povestea între noi.” Aşa s-a eliberat acest pastor din robie.

Un alt pastor care într-un moment de slăbiciune a semnat angajament de informator la securitate, după ce ne-am împrietenit la Bucureşti şi după ce a înţeles lupta pe care vreau să o începem pentru eliberarea Bisericilor din compromis, s-a asociat cu lupta noastră şi s-a dovedit a fi unul dintre cei mai neînfricaţi luptători. Ştia că ar putea să fie omorât, dar s-a pregătit şi de moarte şi a pornit la acţiune. Securitatea l-a ameninţat în multe feluri, dar el n-a mai colaborat cu ei niciodată.

Cazurile acestea de pastori care au colaborat o vreme cu securitatea dar apoi au trăit o eliberare spirituală şi au intrat într-o nouă libertate şi într-o nouă lucrare cu Dumnezeu, care i-a făcut eroi, ar putea fi înmulţite. Dar nu este nevoie de mai mult.

Poate că ar fi bine să ne gândim şi la metodele folosite de securitate pentru a frânge oamenii. De exemplu, un pastor a fost acostat într-o seară pe stradă de câţiva bărbaţi, a fost împins într-o dubă şi a fost dus într-o pădure. Acolo l-au scos afară şi l-au bătut crunt. Apoi, unul dintre ei i-a spus: „Ascultă, am putea să te omorâm şi să te lăsăm aici între tufe şi aici vei putrezi. Dacă semnezi declaraţia că lucrezi cu noi, te lăsăm în viaţă.” I-au pus în faţă declaraţia şi… el a semnat-o. Apoi l-au dus şi i-au dat drumul în faţa casei.

Unul a fost urmărit multă vreme până când a fost prins că distribuie Biblii aduse din străinătate. L-au dus la securitate şi i-au spus că va fi acuzat că a comercializat literatură introdusă clandestin în ţară şi va intra la închisoare pe 15 ani. Credincioşii vor şti că a intrat la închisoare pentru comerţ ilicit. Copiii lui (doi elevi la liceu) nu vor mai merge la facultate. Când va ieşi de la închisoare va fi blamat de toată lumea. S-a îngrozit de această perspectivă şi… a semnat angajamentul.

Un altul a fost dus la securitate şi acolo i s-a spus că fratele lui a fost descoperit ca fiind agent al unei ţări capitaliste şi el, ca frate, va fi implicat în acest caz extrem de grav. Nu era adevărat nimic din toate acestea, dar el nu avea de unde să ştie aceasta. S-a îngrozit şi… a semnat angajamentul.

Sigur că acum, ca unii care n-aţi fost în atmosfera aceea de groază, veţi putea spune că nici într-un caz nu ar fi trebuit să cedeze. Eu nu caut să-i justific. Eu doar vă ajut să intraţi întrucâtva în istoria acestor oameni.

Aş putea continua cu exemplele, deoarece ştiu mai multe, dar acestea sunt suficiente pentru ca să trag următoarea concluzie.

Aceşti oameni au avut un moment de slăbiciune, când s-au frânt. Dar a venit un alt moment când au auzit chemarea lui Dumnezeu şi când s-au ridicat din prăbuşire şi au devenit eroi ai luptei pentru demnitate.

Aceasta n-au făcut-o după ce au ajuns în lumea liberă sau după ce a venit libertatea, ci acolo în iadul comunist şi când puteau fi literalmente exterminaţi de securitate, aşa cum li-a întâmplat unora (vezi cazul pastorului Cruceru şi a pastorului Gherman, care au fost ucişi în „accidente” de maşină şi cazul lui Petre Dugulescu, care a supravieţuit accidentului ).

Acum, vă rog gândiţi-vă bine. Pe de o parte, în ultimii cincisprezece ani de comunism, pastorii aceştia de care am vorbit mai sus şi alţii ca ei au fost eroi ai Bisericilor noastre. Dar, pe de altă parte, când se vor publica listele cu cei care au semnat angajament de informatori, veţi găsi şi numele lor pe această listă!
Confuzia va fi extrem de tulburătoare şi de dureroasă, deoarece i-aţi privit pe aceşti pastori ca instrumente ale lui Dumnezeu şi ca modele de urmat. Va fi ca şi când s-a prăbuşit cel mai sfânt lucru din viaţa voastră!

Eu scriu lucrurile acestea tocmai ca să vă pregătesc şi să vă fac să înţelegeţi că aceşti oameni, după o cădere, au fost reabilitaţi de Dumnezeu, au fost iertaţi de Dumnezeu şi au devenit eroii pe care i-aţi cunoscut voi.

Faptul că ei au semnat un angajament la securitate, smuls prin mijloace diabolice de şantaj, nu este cel mai mare păcat şi nu este un păcat care nu se iartă.

Eu am stat odată şi m-am gândit la toate păcatele pe care le-am făcut în viaţă şi vreau să vă spun acum şi aici care este păcatul cel mai mare pe care l-am făcut eu. În anii 1951-1953 eram chemaţi la mari demonstraţii de stradă în care trebuia să strigăm: „Salvă lui Stalin!” Eu eram un tânăr proaspăt convertit şi eram sincer credincios. Dar aşa spunea toată lumea că putem să spunem ceva din buze dar să nu fie în inima noastră! Când am înţeles că primii creştini au fost condamnaţi la moarte numai pentru faptul că n-au vrut să declare: „Cezar este Domn” şi pentru că au declarat că numai „Cristos este Domn”, am înţeles că, de dragul de a trăi, am dat slavă unui om, slavă pe care nu se cuvine să I-o dăm decât lui Dumnezeu! Acesta a fost cel mai mare păcat pe care l-am făcut vreodată şi amintirea lui mă arde şi astăzi!

Am făcut multe alte mari păcate în vremea când am fost departe de Dumnezeu, dar pe acesta l-am făcut când eram credincios sincer. Iată de ce gravitatea lui este şi mai mare.

Se creează în zilele acestea impresia că cel mai mare păcat pe care l-ar fi putut comite cineva a fost păcatul de a fi fost informator. Eu cred că au fost păcate mult mai grave decât acesta. Dar oare avem noi dreptul de a face o ierarhie a păcatelor? Oare nu credem ce scrie în Biblie că „sângele Domnului Isus Cristos ne curăţă de orice păcat” ?

Eu mi-am pierdut credinţa după ce am citit cărţi de teologie liberală şi în momentul când, în cursul unei conversaţii cu unul dintre profesorii mei, am constatat că acesta nu este sincer în ceea ce predică. Atunci am avut următoarea senzaţie, aproape fizică. Mi-am văzut întreaga gândire creştină ca pe o uriaşă schelărie şi am văzut cum cineva loveşte acea schelărie la baza ei şi am văzut cum toată schelăria se prăbuşeşte. Când, după zece ani, am înţeles adevărurile teologiei biblice şi am înţeles că Domnul Isus m-a iertat şi m-a reprimit ca pe al Său, am simţit iarăşi aproape fizic cum toată acea schelărie se înalţă din nou şi totul în mine se pune la loc.

În multe dintre predicile mele am exprimat această trăire a mea printr-o altă metaforă. Iată cum am spus-o. Într-o zi mi-am luat viaţa, ca pe un vas preţios, în propriile mele mâini. Am constatat mai târziu că vasul acesta nu este în siguranţă în mâinile mele, deoarece l-am scăpat din mâini şi l-am făcut cioburi. Dar Domnul Isus s-a aplecat jos, a adunat cu dragoste cioburile şi mi-a refăcut vasul. Atunci am decis că vasul meu nu-i în siguranţă decât în mâinile Lui străpunse de cuie şi am decis că niciodată nu voi mai face nebunia să-mi iau viaţa în propriile mele mâini.

Şi printr-o metaforă şi prin cealaltă am vrut să pun în cuvinte faptul că după reabilitarea mea am simţit iarăşi foarte real că mi s-a redat demnitatea de om, demnitatea de copil al lui Dumnezeu.

Noi cei care am trăit prin iadul comunist, care a produs experţi în frângerea şi în pervertirea oamenilor, n-am fost destul de veghetori şi am lăsat să ni se surpe eşafodajul şi să ni se spargă vasul. Dar slavă bunătăţii, îndurării şi dragostei lui Dumnezeu! Domnul Isus ne-a refăcut eşafodajul şi ne-a reparat vasul. Ne-a redat demnitatea! Ne-a repus în slujba Lui!

Când veţi afla că am fost informatori, trebuie să vă gândiţi la toate cele de mai sus. Sper că ele vă vor face să înţelegeţi şi lumea monstruoasă prin care am trecut, şi slăbiciunea noastră şi bunătatea şi puterea de răscumpărare şi de reabilitate cu care a lucrat Dumnezeu în vieţile noastre.

Ceea ce am scris mai sus nu este o mărturisire (spovedanie publică). Ar fi mult prea târziu pentru aşa ceva. Mărturisirea am făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor care trebuiau să audă această mărturisire.

De exemplu, în 1960, când eram pastor la Biserica baptistă din Braşov, după ce a apărut legea care cerea acest lucru, am făcut o declaraţie similară cu aceasta (cu excepţia referirilor la alţi pastori) şi am depus-o la conducerea Comunităţii Baptiste de Sibiu, de care aparţineam. Declaraţia se află acolo şi astăzi.

Nu am amintit toate locurile unde am mai făcut această mărturisire şi nici lucrul acesta nu cred că ar fi necesar.

Ceea ce am făcut aici este o explicaţie a unui fenomen care trebuie înţeles: După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.

Iosif Ţon

Post scriptum

Cine citeşte cele de mai sus poate căpăta impresia că eu îi disculp, îi justific, îi dezvinovăţesc, îi apăr pe toţi pastorii din generaţia mea care au trăit oroarea dictaturii comuniste, expertă în corupere de oameni, în frângere de voinţe, în pervertire de caractere, în a face din oameni neoameni.

Nu, nu-i cuprind în cele de mai sus pe toţi pastorii, deoarece au fost unii care, după ce au fost frânţi de securitate şi au acceptat să fie colaboratori, au constatat că această colaborare le aduce tot felul de privilegii: lauda autorităţilor, promovarea în funcţii cultice, beneficii financiare, călătorii în străinătate, etc. Şi unii, pentru toate acestea, au devenit instrumentele partidului comunist în politica acestuia perversă şi distructivă faţă de culte. Ei au implementat această politică în biserică, în cult şi în străinătate. Unii şi-au făcut chiar un titlu de glorie din a colabora cu autorităţile, spunând că aceasta este dovadă de „înţelepciune”, deoarece ei obţin „drepturi” pentru biserici şi pentru credincioşi. Unii au continuat să facă aceste justificări chiar şi după căderea comunismului!

Nu, pe aceştia nu-i justific. De aceştia mi-e o milă cumplită! Pentru că văd că Dumnezeu nu le mai „dă pocăinţa ca să aibă viaţa” (Faptele apostolilor 11:18) şi văd că astfel „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” (Evrei 6:6).

Nu că Dumnezeu nu i-ar ierta! Dumnezeu iartă şi pe cel mai mare criminal dacă se întoarce cu adevărat, cu sinceră şi totală pocăinţă, la Dumnezeu pentru iertare şi pentru schimbare.

Dar există unii care s-au împietrit în starea aceasta de înstrăinare de Dumnezeu. De aceştia mă doare şi mi-e milă.

Vă rog să observaţi că nici pe aceştia eu nu-i judec şi nu-i condamn. Cine sunt eu să fac ceea ce numai Dumnezeu va face la judecata de pe urmă?!

Chiar şi pentru aceştia eu nu pot decât să spun că mă doare şi că aş dori să se întoarcă, chiar şi în acest ceas târziu, la Dumnezeu cu pocăinţă.

Un pastor care a fost o vreme informator şi al cărui trecut a ieşit acum la iveală şi a trăit ruşinea expunerii şi a condamnării din partea multora, mi-a spus aşa: „Eu m-am rugat lui Dumnezeu să scoată aceste lucruri la iveală câtă vreme mai sunt în viaţă, ca să mă ruşinez acum, înaintea oamenilor, şi să nu mă mai ruşinez la judecata de pe urmă. Acum mi s-a împlinit această rugăciune.”
„Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”, le-a zis Isus experţilor legii şi fariseilor (Ioan 8:7).

Lipsa evaluării, a relevanței și… legalismul – Cristian Barbosu: Interviu (partea a II-a)

Continuăm cu partea a II-a a interviului acordat de Cristi Barbosu, pastorul Bisericii Harvest Metanoia Arad.

 

Cristi_Barbosu

Î. Atunci de ce ai părăsit Cultul Baptist? Ce a însemnat pentru tine decizia aceasta?

R: Sincer, vreo 2 ani de zile m-am luptat cu aceasta idee. Nu am vrut sa-i parasesc pe fratii mei si lucrarea de acolo, findca cu greu am fost acceptat. Una e sa fii acceptat si alta e sa si rezisti. Mentionez insa faptul ca, si astazi ca si atunci, ma inteleg foarte bine cu cei mai multi. Totusi a trebuit sa iau pana la urma aceasta hotarare. Au existat si inca exista in Cultul Baptist persoane cărora, desi pe de o parte le apreciez lucrarea si modul in care Dumnezeu îi foloseste, pe de alta parte ma mir de agresivitatea lor impotriva unor lucrari sau lucratori care difera fie doctrinar, fie in convingeri sau manifestari spirituale fata de ei. Si in loc sa isi tina incuviintarea pe care o au pentru ei insisi, asa cum ne invata Scriptura si sa astfel sa inteleaga principiul biblic al unitatii in diversitate, ei nu pot accepta ca altii sa aiba pareri diferite fata de ei si îi considera anatema, tratandu-i uneori mai rau decat pe cei necredinciosi (si asta o spun chiar din experienta proprie). Principiul lor este uniformitate prin conformism, o metoda pe care din pacate am intalnit-o mai degraba in comunism, impotriva caruia unii dintre ei au luptat. Oare sa fi iesit din Egipt, dar Egiptul sa nu fi iesit din ei? Nu stiu. Dar din cauza unor astfel de frati care si-au facut tinta in viata si lucrare, sa darâme pe altii, am hotarât sa ies. Aproape in fiecare evanghelizare sau conferinta mai mare pe care am sustinut-o in lucrarea mea din ultimii ani, acest gen de oameni, chiar daca locuiau la sute de km distanta, cautau sa dezbine-i pe cei implicati, sa-i determine sa nu se implice, denigrandu-ma sub diferite forme, folosind bineinteles franturi de adevar, distorsionari, sau pur si simplu minciuni. Cand i-am confruntat, fie n-au vrut sa stea de vorba cu mine, fie au ignorat principiul din Mat 18 si si-au continuat calomniile si loviturile lor. Si dupa cativa ani de zile in care vrei sa faci o lucrare buna dar esti mereu atacat, lovit, vorbit de rau … ajungi la o limita. Si eu am ajuns. Probabil ca sunt mai slab ca altii sau mai nepregatit sa fac fata la acest gen de lupte nedrepte, dar ma vedeam irosind energie si timp aparandu-mi caracterul si lucrarea de astfel de defaimatori si pierzandu-mi viziunea si eficienta din ceea ce stiam ca Dumnezeu ma cheama sa fac – nu sa lupt cu fratii mei, ci sa lupt sa scot din gheara Diavolului sufletele celor pierduti. Si a trebuit sa aleg, sa ies din conjunctura acestor oameni care mereu ma muscau fie pe fata, fie tacit, si sa-mi indeplinesc chemarea si lucrarea asa cum trebuie sau, sa continui sa lupt sau sa ma pliez supunandu-ma din nou robiei lucrurilor incepatoare, ca cei din Galatia. Si am ales sa ies, o hotarare deloc usoara, luata si pe fondul unor tensiuni din biserica pe care o pastoream atunci, unde se ajunsese sa aiba loc intalniri secrete intre unii dintre membrii bisericii care nu-mi doreau binele si membrii din conducerea UBR. Mi-am dat seama ca asa nu mai pot continua. Si am simtit atunci foarte clar calauzirea sa ies, de dragul chemarii, lucrarii si mentinerii relatilor bune cu majoritatea pastorilor si conducatorilor baptisti din cadrul UBR. Daca mai ramaneam, probabil ca mai multe probleme aveam si mai multa valva s-ar fi facut in jurul meu, ceea ce ar fi afectat si UBR. De dragul pacii si al linistii am hotarat sa ies. Si nu regret.

Î. De ce natură au fost divergențele tale în relația cu Cultul Baptist?

R: Eu nu am avut divergente cu Cultul sau Conducerea Cultului. Cei care nu ma inghiteau, erau anumiti lideri, care aveau probleme mai degraba legate de cele 3 lucruri pe care eu le-am mentionat si aici, la intrebarea anterioara – lipsa evaluarii slujitorilor si a lucrarii lor, lipsa relevantei (stilul mai contemporan pe care eu il promovam) si atitudinea mea impotriva legalismului. Intr-adevar au existat si diferente intre mine sau lucrarea mea si convingerile doctrinare sau practicile eclesiale ale bisericilor baptiste in general, dar eu mizand pe modelul biblic al unitatii in diversitate nu am considerat ca aceste diferente trebuie sa ne divizeze fiindca nu aveau de-a face cu absolutele Scripturii. Unii insa au crezut ca da si au iscat anumite divergente si pe aceste teme. Spre exemplu, eu nu sunt un cesationist, ci cred in existenta si continuitatea darurilor spirituale si astazi. Sunt printre cei din categoria “open but cautious” adica deschis dar precaut, ferindu-ma de abuzurile si exagerarile intalnite in destule biserici penticostale sau carismatice. Tot asa, eu cred si practic lucrarea de eliberare, considerand ca textul biblic ne indeamna nu doar sa ne supunem lui Dumnezeu ci sa ne si impotrivim celui rau si acesta va fugi de la noi. Si eu asta am trait si practic, si nu trebiue sa fii penticostal sau carismatic sa crezi în duhuri sau în autoritatea lui Isus Hristos de a aduce eliberare in vietile celor legati sau influentati de Satan si astfel sa i te impotrivesti. Deasemenea cred ca modelul de conducere al bisericii cel mai apropiat de Scripturi este conducerea prin presbiteri nu congregationalismul, care este de obicei asociat cu baptismul, si aici s-au generat discutii si controverse. Si divergentele cotidiene, sa le numesc asa, de care se legau in permanenta legalistii, si anume cele ce tin de stilul de inchinare (mai contemporan), grupurile mici care noi le promovam, darea de socoteala, accentul pus echilibru si bun simt mai degraba decat pe interzicerea unor forme de imbracaminte, asezare in biserica, podoabe, etc. Eu dintotdeauna am avut convingerea ca NT sustine diversitatea, cel putin eu asa am constatat din descrierea si abordarea apostolului Pavel atat in Fapte cat si in Galateni, a diferentelor de stil si chiar doctrinare care existau intre bisecile NT (vezi dif dintre Antiohia si Ierusalim), dar concluzia la care am ajuns este ca desi aceste diferente exista si trebuie recunoscute si respectate, tot asa exista si tendinta fariseica a fartilor veniti de la Iacov (Gal 2) care vor sa-si impuna parerea, criticand si intimidand biserici si lucratori. Am ales insa, in ciuda experientelor mele triste, sa respect pe cei ce cred diferit fata de mine fara sa-i fac anatema sau sa-i dispretuiesc, fiindca asa inteleg eu principiul din Rom 14. Ma asteptam si eu sa fiu tratat la fel dar nu s-a intamplat. What’s new … ?!

Î. Au încercat liderii organizației să te convingă să rămâi?

R: Unii da, altii nu.

Î. De cât timp ai iesit din Cultul Baptist?

R: De 1 an si jumatate.

Î. În ce a constat prețul pe care l-ai plătit plecând din Cultul Baptist?

R: Pe de o parte calomniile au continuat si continua in anumite cercuri si pe anumite situri, pe de alta parte insa am liniste, pace, eficienta cu mult mai mare si o deschidere cu mult mai larga de colaborare cu biserici si lucratori din diferite denominatiuni, care-l iubesc si lucreaza cu pasiune pentru Dumnezeu. Mi-este dor de intrunirile de luni ale comuninatii baptiste din regiunea noastra, unde ne adunam cu pastorii sa ne rugam si sa ne impartasim – chiar am avut o experienta faina in comunitatea de Arad cat timp am fost in UBR. Foarte putini pastori au avut ceva cu mine, probabil din cauza faptului ca ma cunoasteau si ne cunosteau lucrarea; de fapt la un moment dat ei s-au opus dorintei conducerii UBR de atunci, de a ne respinge cererea de primire in Uniune. Imi lipsesc dar ma vad cu multi dintre ei, fie conlucrand, fie discutand, fie studiind impreuna. Uitandu-ma in urma pretul platit nu se compara cu simtamantul de binecuvantare pe care il traiesc acum.

Î. Care a fost atitudinea Cultului față de tine de la plecarea ta până în prezent?

R: Conducerea actuala a Cultului mi-a aratat respect si oridecate ori am avut prilejul m-am intalnit cu ei si am colaborat cu ei in continuare. Cei care mi-au fost prieteni inainte mi-au ramas si acum, cei care mi-au fost dusmani, s-au mai rarit, dar unii au ramas la fel. Nu stiu cum va fi reactia Cultului pe viitor daca vor fi alegeri si oamenii se vor schimba. Sper ca sa se schimbe in bine. Eu le-am mai zis si inca le zic, noi credinciosii avem un singur Potrivnic si ala nu este fratele de langa mine, ci este cel rau. Impotriva Lui ar trebui sa luptam nu unul impotriva altuia.

Î. Care a fost reacția ta față de Cult în tot acest timp?

R: Respect si deschidere. Am predicat in multe biserici baptiste, m-am intalnit si ma intalnesc cu multi pastori baptisti, colaborez oricand imi permite timpul si ma rog pnetru ei si le urez binecuvantare.

Î.Ai regretat vreodată plecarea din cult?

R: Am regreat partasia frumoasa care am avut-o cu multi pastori si lucratori. Dar altceva nu pot spune ca am regretat. Din pacate Cultul nu prea ofera sprijin sau solutii ci de obicei intervin cand au ceva de criticat, cerut sau de impus. Ma bucur ca actuala conducere a UBR incearca sa schimbe acest stil de abordare, Domnul sa-i ajute sa si reuseasca, desi nu prea am sperante mari, uitându-mă la cata indarjire “spirituala” au unii dintre oponentii lor (care – oare la intamplare – sunt si oponentii mei). Dar sunt optimist ca Dumnezeu, dincolo de noi, vede situatia si candva, va actiona.

Î. Care a fost evoluția ta de la plecarea din cult până în prezent?

R: Eu ma judec in functie de rodul lucarii in care sunt implicat. Si roadele sunt peste asteptarile mele. Ceea ce am realizat intr-un an de cand am iesit din Cult, n-am reusit sa realizez in 3-4 ani inainte. Desi am iesit dintr-o perioada de criza acuta si foarte obosit si lovit, nu vreau sa spun ca succesele acestea le-am avut doar din cauza iesirii noastre din Cult. Este adevarat ca libertatea de a lua anumite initiative fara presiuni sau teama ca mereu vei fi criticat sau lovit, conteaza. Deasemenea, conducerea prin presbiteri care fluidizeaza enorm procesul de luare a deciziilor (multumesc Doamne ca le-ai dat ideea asta atât lui Moise cât şi lui Pavel), de asemenea si o alta echipa de slujire mai ancorata in Domnul si mai eficienta, sunt factori pozitivi. In plus, libertatea in Duh pe care o traim acum, impactul non-denominational intre necredinciosi care, din pacate, se feresc din ce in ce mai mult de etichete denominationale, au dus la o evolutie pozitiva si la o accelerare a lucrarii in ultimul an.

Î. Ce sfat le-ai da celor care nu-și mai găsesc locul în cult, dar nici nu sunt gata să plătească prețul plecării?

R: In primul rand vreau sa o spun clar – eu nu sfatuiesc pe nimeni sa plece din vreun Cult atata timp cat nu are o convingere clara din partea Domnului. Nu doar o frustrare, fiindca multi suntem frustrati de sisteme cultice, ci si o chemare, o convingere clara. Eu le-am avut pe amandoua si de aceea am facut acest pas. Apoi îi indrum sa se gandeasca bine, fiindca e vorba de biserica lui Hristos, si nu doar de ei insisi. Asta a fost framantarea mea cea mai mare. Noi nu traim pentru noi insine ci pentru chemarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Si fiind chemati sa pastorim biserica Lui (nu a noastra!) trebuie sa fim super-precauţi vis-à-vis de hotararile pe care le luam. De aceea, eu consider ca sunt pastori si biserici care au nevoie de Cult si care chiar daca si-ar dori, nu s-ar descurca, nu ar fi eficienti pentru Imparatia Lui in afara Cultului. Fiindca nu sunt pregatiti, sau nu au mijloacele necesare de a supravietui. Mai ales daca in cadrul comunitatilor locale, sau in bisericile lor, au autonomie si nu sunt pusi sub presiuni, asa cum eu am fost pus, cred ca pot merge inainte slujind impreuna cu toti cei din Cult. In schimb, daca frustrarile sunt prea mari, si problemele cu care se confrunta nu au de-a face cu pacat in viata lor, sau lipsa de integritate pe plan moral sau financiar, sau probleme doctrinare majore, atunci cred ca trebuie sa se gandeasca serios la viitorul lor si al bisericilor lor. Fiindca la acest moment Cultele evanghelice din Romania, din pacate nu pot da viziune fiindca ele insele nu au o viziune, ci mai degraba lupta pentru a supravietui, uneori dand lupte inutile. Daca simti ca nu mai poti, cauta in primul rand calauzirea lui Dumnezeu. Nu lovi in altii, spune-le convingerile tale dar nu incerca sa dai si apoi sa fugi, nici sa critici fara a da solutii, si daca solutia este iesirea din acel context, iesi, dar fii sigur ca ai facut-o luptand cu armele Duhului si nu ale firii. Pe de alta parte nu uita ca vei plati un pret, ca va trebui sa muncesti din greu; esti sigur ca esti dispus sa o faci? Familia ta te sustine? Biserica ta la fel? Multi lideri stiu ca sunt intr-o situatie critica, dar aleg să trăiască la fel, fara sa riste, alegand mediocritatea în viață și în slujire, și asta le va compromite slujirea pe termen lung.

Î. În prezent, ești atașat de vreo organizație creștină?

R: Pe de o parte nu – noi suntem non-denominationali. Pe de alta parte da. Inca din 2004 eu am devenit membru si apoi si biserica noastra, partenera, a unei retele de biserici numita Harvest Bible Fellowship, biserici care au aceiasi viziune, strategie, principiu de lucru in intreaga lume. Nu este o denominatiune, nu exista uniformitate, se respecta autonomia locala si se ofera sprijin de orice fel in lucrare. Precum am spus-o si la inceputul acestui interviu, eu dintotdeauna mi-am dorit sa conlucrez cu alti pastori si biserici, si daca nu s-a putut in Cult, iata ca Dumnezeu a deschis alte usi.

Î.Care crezi că este viitorul bisericilor desprinse de cultele religioase din Romania?

R: Nu stiu. Multe sunt biserici sanatoase, altele mai putin. Depinde de motivul iesirii lor, ce seamana omul aceea va si secera. Eu cred ca viitorul trebuie sa aduca schimbari in miscarea evanghelica din Romania, fie ca ele vor avea loc in cadrul Cultelor, fie ca bisericile si pastorii vor fi nevoiti sa iasa din Culte si sa miste Romania, fiindca daca vom ramane tot asa, vom pieri in curand. Am insa credinta ca Dumnezeu nu ne va lasa si ne va trezi, si pe cei din Culte si pe cei din afara Cultelor!

Î. Un ultim cuvânt pentru cititorii acestui blog și nu numai…

R: Cine se aseamana se aduna, si ma gandesc ca acelasi lucru se intampla si cu cititorii acestui blog. Tind sa cred ca majoritatea celor care sunt interesati de acest blog mereu revin aici fiindca au valori comune cu cele propagate aici. Va incurajez sa le mentineti si sa le traiti mai departe! Si ma rog ca Dumnezeu sa mentina echilibrul, bunul simt, preocuparea inspre zidire si pasiunea si curajul pentru Evanghelie si biserica a acestui blog si a celor care il mentin. Fiti binecuvantati, si Domnul sa binecuvanteze toate Cultele si bisericile din Romania!

Lipsa evaluării, a relevanței și… legalismul – Cristian Barbosu: Interviu (partea I-a)

Citez din introducerea interviului cu pastorul Gigi Furdui, postat destul de recent pe blog sub titlul „De ce intarzie trezirea? Sau cine o opreste?”

„…Poate acei așa-numiți ,,REBELI” care au fost marginalizați, sau chiar alungați fără drept de apel din cadrul cultelor neoprotestante, au fost chiar răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile celor sinceri din bisericile noastre, pentru o trezire de proporții, dar nu au fost acceptați, ci dimpotrivă, au plătit un preț nemeritat fiind calomniați și alungați …

…Am decis să le dau ocazia să-și deschidă inima și să spună și ei ce au de spus, pe blogul nostru. Pe rând o sa puteți citi mai multe inteviuri cu acești pastori deosebiți, care continuă să lucreze pentru Dumnezeu cu o inimă sinceră și plină de dragoste…”

Astăzi publicăm prima parte a unui interviu extrem de interesant, acordat de Cristi Barbosu, pastorul Bisericii Harvest Metanoia Arad.

 

◊◊◊◊◊◊◊   ◊◊◊   ◊◊◊◊◊◊◊

Întrebare: Deși ne-ai mai acordat anterior alte doua interviuri, și pentru cei mai mulți dintre cititorii blogului nostru ești o persoană cunoscută, totuși, pentru cei care nu te cunosc atât de bine, te rog să îți faci o succintă prezentare.

Răspuns: Mă numesc Cristian Barbosu, am 44 de ani, sunt casatorit de 21 de ani cu Anne si avem 3 fete: Fiona (17), Tara (13) si Eden (3).

photo(Cristi împreună cu Ann în timpul vizitei recente în Arizona)

Î: Poți să ne spui câteva cuvinte și despre pregătirea ta teologică?

R: Intre anii 1991-1995 am studiat si absolvit Institutul Biblic Moody din Chicago, intre anii 1995-1999 am studiat si primit Masterul in Teologie de la Seminarul Teologic din Dallas, iar intre anii 2003-2005 am studiat la Trinity Evangelical Divinity School, de unde in 2011 am obtinut doctoratul (PhD).

 Î: Am înțeles că ai avut invitații și ocazii să rămâi în SUA să păstorești; de ce ai revenit, totuși, în România?

R: Dupa primirea masteratului si mai apoi, dupa terminarea doctoratului am avut intr-adevar cateva invitatii din partea unor biserici americane si romanesti sa raman si sa pastoresc in SUA sau Canada, dar am refuzat, fiindca dintotdeauna am simtit chemarea Domnului inspre Romania. Chiar si atunci cand am discutat pentru prima oara cu Anne legat de posibilitatea casatoriei noastre, primul lucru pe care i l-am spus, a fost – eu nu ma simt chemat sa slujesc in alta tara ci doar in Romania. Ea fiind frantuzoaica si evident, dezinteresata pana atunci de Romania, i-a ramas intiparită in minte prima mea “conditie” legata de posibila noastra casnicie. Am avut mereu, nu stiu cum sa va descriu, un impuls interior inspre lucrarea din tara noastra. Acest lucru m-a impins inainte si cand am trecut prin vremuri grele si aceasta chemare inca ma impinge inainte… Până când? Nu stiu.

Î: Când te-ai întors în România, de ce ai hotărât să te implici în lucrare sub umbrela Cultului Baptist??

R: Bunicul meu din partea mamei a fost Baptist, si impreuna cu fratii lui, in perioada interbelica si dupa aceea, au fost foarte activi in bisericile baptiste de atunci. El a fost un model pentru mine. De aceea, prin el am ajuns sa cunosc biserica baptista din Curtici, in care, din momentul cercetarii mele de catre Dumnezeu, am fost si botezat in 1990 de catre Presedintele de atunci al Uniunii Baptiste, Traian Grecu. In acele vremi, biserica baptista din Curtici era celebra, datorita istoriei ei si modului prin care Dumnezeu a lucrat prin Duhul Sfant generatii la rand in ea. Am fost plasat de Dumnezeu intr-un mediu Baptist si de aceea, cand m-am reintors dupa absolvirea primelor 2 seminarii, am activat ca slujitor in Cultul Baptist din anul 1999 cand am pastorit impreuna cu alti slujitori, biserica baptista Maranata din Arad, iar mai apoi, incepand din 2005 biserica baptista Metanoia din Arad. Deci, procesul colaborarii mele cu UBR a fost natural. Pe de alta parte, dintotdeauna mi-am dorit colaborarea cu bisericile si lucratorii crestini. Doctrinar eram mai apropiat de doctrina si manifestarea credintei baptiste si aveam multi prieteni si lucratori pe care ii stimam in Cultul Baptist, dorind sa pun si eu umarul alaturi de ei. Nu mi-am dorit niciodata sa fiu independent fiindca dintotdeauna am perceput crestinismul ca fiind comunitar. Si in Romania, cultele iti asigurau aceasta comuniune si platformade interactiune si lucrare. Si am considerat la acel moment ca este cea mai potrivita platforma pentru mine si lucrarea la care am fost chemat in Romania.

Î: Din câte ne aducem aminte însă, încă de la început ai avut probleme să fii acceptat în UBR.

R: Da si nu. Nu am avut probleme atata timp cat am slujit in biserica Maranata, pe atunci o biserica de marca in UBR. Experienta mea de acolo mi-a dat si satisfactii dar mi-a adus si frustrari, fiind expus datorita prestigiului bisericii, la diferite lucruri din interiorul UBR, pastorul principal al bisericii fiind prieten cu fostul presedinte al UBR de atunci si avand si un rol important in forurile de conducere de atunci. Legalismul si problemele de ordin moral m-au determinat sa imi reconsider implicarea in acea biserica si dupa ce mi-am exprimat convingerile privind incompatibilitatile pe care le vedeam in anumite aspect duplicitare din viata bisericii, am plecat, inrolandu-ma in programul de doctorat. Oricum viata lunga nu mai aveam pe acolo, avand deja indicii privind indepartarea mea. Atunci au aparut problemele. Datorita afinitatii existente intre cei din conducerea de atunci a bisericii si a Uniunii, observatiile mele au declansat o reactie din partea lor, fiind trecut oarecum intre cei care nu sunt agreati cel putin de catre ei. Reintorcandu-ma in tara si dorind sa reintru in lucrare, de data asta lansand o noua biserica, era evident ca voi avea opozitie. Si exact asa s-a intamplat. Desi am depus dosarul la Uniune si aveam aprobarea comunitatii din Arad, conducerea de atunci nu a vrut sa ne dea autorizatia, si am asteptat aproximativ 2 ani sa fim acceptati, desi doctrinar sau statutar nu aveam diferente. Reprosurile care ni s-au adus atunci au avut de-a face cu traditiile baptiste pe care noi, cei care am pus bazele unei noi lucrari in Arad, nu le consideram atat de importante si unele chiar lipsite de o baza biblica. Conducerea de atunci avea tendinte fundamentaliste, sprijinind si promovand tacit legalismul din biserici. Din aceasta cauza s-au revoltat impotriva mea fiindca o editura din SUA publicase in acel an un capitol pe care-l prezentasem la o conferinta a organizatiei Evangelical Missiological Society, impotriva pericolului Legalismului in crestinismul evanghelic din Romania, pericol recunoscut de catre comunitatea evanghelica internationala, mai putin de catre liderii religiosi din contextul local romanesc. Toate acestea impreuna cu reactia lor din trecut la plecarea mea, au generat o atitudine de impotrivire. Chiar daca nu toti membrii consiliului executiv de atunci au fost impotriva mea (unii nesemnand anumite acte acuzatoare), totusi au reusit sa trimita o scrisoarea tuturor bisericilor baptiste din tara, prin care le avertizau sa nu aiba nimic de-a face cu mine si lucrarea pe care am inceput-o. Desi m-am intristat mult atunci, scrisoarea aceea ne-a ajutat enorm, facandu-i curiosi pe multi pastori si lucratori care au primt-o, sa vina la Arad si sa ne vada lucrarea pe viu (ceea ce majoritatea celor care au scris scrisoarea n-au facut-o) si in urma constatarilor lor sa ne binecuvante si sa ne incurajeze sa mergem mai departe, dezmintind acuzatiile distorsionate lansate impotriva noastra. Au fost anumiti pastori si inca mai sunt unii, de obicei cei afiliati cu fosta conducere, care mi-au interzis atunci – si unii o fac si azi – sa predic prin bisericile lor, sau sa organizez eveniemente in regiunile lor. Am avut cateva cazuri cand acestia i-au bulversat pe organiztaori, raspandind tot felul de barfe si distorsionari de adevar, asa incat oamenii s-au retras, sau le-a fost interzis sa mai vina. Recent am avut probleme cu o casatorie in care pastorul bisericii din care provenea mirele n-a vrut sa aiba nimic de-a face cu nunta acestuia, desi nunta s-a tinut in localitatea unde el pastorea – pentru simpul fapt ca fata e din biserica noastra si urma sa participam si noi la cununie. Mi-au trebuit cativa ani sa-i dau dreptate lui Pavel prvind partidele si politica in biserici …

photo2

Î. Și totuși,în pofida unor astfel de obstacole, ai continuat să vrei să intri în Uniune, ceea ce s-a și întâmplat, și ulterior ai conlucrat cu ei cativa ani la rând. Ce ai apreciat în mod deosebit în această organizație?

R: Am continuat sa sper, si ma bucur ca nu am cedat, fiindca in timp Dumnezeu ne-a deschis usa si am fost acceptati. Impotrivirile acelor lideri imi confirmau mai mult nevoia stringenta de schimbare sau ajutorare a starii bisericilor evanghelice din Romania, si imi doream mult sa pot sa ajut si eu, si de aceea nu am renuntat. Si pot spune ca nu regret anii pe care i-am petrecut in UBR. Sunt o multime de pastori si lucratori deosebiti intre baptistii din Romania, oameni ai lui Dumnezeu care simt si lupta pentru Hristos. Am apreciat dorinta de studiere a Cuvantului, pasiunea pentru evanghelizare, si marturia buna a multor credinciosi si biserici baptiste din tara. Am avut experiente frumoase in Cultul Baptist, si astazi chiar daca nu mai fac parte din cadrul acestei organizatii, continui sa am aceeasi partasie frumoasa cu multi lucratori si biserici si îi respect pe toti oamenii de bine din cadrul acestui Cult si ma rog si pentru ceilalti care, tind sa cred ca nu au o inima rea, ci pur si simplu sunt orbiti sau inselati, nu doar in privinta lucrarii noastre ci si a altor lucrari frumoase si sanatoase care ar putea ajuta si revitaliza miscarea baptista din Romania. Am sperante insa, fiindca vad o noua generatie de pastori care gandesc altfel si nu mai traiesc cu frica fata de unii din vechea garda, care erau atât buni in arta intimidarii.

Î. Care crezi tu că sunt problemele acestei organizații?

R: Intrebarea asta ma pune intr-o situatie dificila, fiindca pe de o parte nu imi place sa judec lucrarea altora (fiindca stiu ce inseamna sa fii judecat de altii) dar pe de alta parte ma simt responsabil sa ajut inspre bine orice organizatie crestina, si deseori nu ai cum sa ajuti o lucrare daca nu o si evaluezi. Si probabil ca asta este una din problemele fundamentale pe care le-am descoperit eu in aceasta organizatie. Mentionez ca tot ce spun aici este pur si simplu parerea mea personala. Mi-as fi dorit ca la conferintele nationale sau congresele care au loc, in loc de programe, predici si spectacole religioase triumfaliste, sa aiba loc evaluari realiste ale situatiei bisericilor si marturiei evanghelice din Romania. Miscarea baptista la fel ca si cea penticostala, sau CEV, sunt intr-o continua criza, pot spune chiar acuta, de ani de zile. M-as fi asteptat ca liderii ei sa fi recunoscut lucrul acesta si sa fi expus si discutat cauzele, dar si posibilele solutii. Acelasi lucru l-am constatat si in biserici, majoritatea neavand sisteme de evaluare a lucrarii si lucratorilor lor si nici perioade peste an cand sa faca acest lucru – si apoi se mirau cum de nu cresc, dand mai degraba vina pe circumstante, lume, lipsuri materiale. Lipsa evaluarii, a transparentei, recunoasterea realista a problemelor si cautarea de solutii viabile, sunt o parte din problemele cu care se confrunta, cred eu, cam toate organizatiile evanghelice din Romania, cel putin la nivelul conducerii lor.

O a doua problema pe care o vad, este lipsa de relevanta si implicit, lipsa impactului asupra generatiei contemporane. Desi tot mai multi lucratori recunosc necesitatea schimbarii in cadrul bisericilor lor, prea putini au curajul sa o faca. Unora le este frica (si am dat de pastori carora le era frica de comitet sau de cei cu gura mare si buzunar mare din biserica), altora le este lene (fiindca schimbarea necesta efort si munca continua) sau altii nu sunt dispusi sa plateasca pretul (confortul a fost si va ramane o arma letala a celui rau). Astfel orientarea bisericii a devenit mai degraba spre interior si nu spre exterior, asa cum ne-a focalizat Isus, eforturile si discutiile fiind mai degraba indreptate inspre mentinerea unui status-quo si tinerea unor traditii decat contextualizarea la nevoile spirituale ale celor nemantuiti si castigarea sufletelor lor (1 Cor 9). Si nu cred ca doar schimband un stil muzical, sau permitand mai multa libertate in inchinare schimba ceva. Din punctul meu de vedere este o problema de sistem, de hard – acolo trebuie sa aiba loc schimbarea, in modul de gandire si viziune al liderilor, dar acel lucru nu se va intampla atata timp cat bisericile evanghelice sunt orientate pe program si nu pe ucenicizare, pe un stil de predicare sau de studiu pur teoretic fara acent pe partea aplicativa si darea de socoteala la nivel personal, pe o rutina si un stil ne-evaluat si neschimbat potrivit generatiilor trecute dar putin relevant si cu impact generatiei de astazi. De ce ne mai miram ca ne pierdem tinerii, iar cei din lume sunt tot mai dezinteresati de meniul spiritual pe care-l oferim? Oare nu ne-am intrebat daca nu cumva e expirat? Nu Cuvantul, ci meniul oferit de noi – modul in care imbracam Cuvantul in forme fosilizate si uzate, inabusindu-l cu toate celelalte traditii de-ale noastre, ajungand sa avem o forma de evlavie, dar fara putere.

Si aici mentionez o a treia problema pe care eu am experimentat-o, si care e strans legata de tot ce am spus pana acum – legalismul. Un cuvant care-i face sa reactioneze pe unii, dar din pacate intr-o forma agresiva asemanatoare fariseismului din vremea lui Isus. Din pacate, asa cum fiecare natiune are pacatele si intariturile ei, noi avem legalismul care vine impreuna cu orbirea si mandria fariseica. Din pacate, nu doar in Cultul Baptist sunt inca propagatori ai legalismului ci in majoritatea Cultelor Evangheice. Ma bucur insa sa vad tot mai multi pastori si lideri crestini, chiar si in fruntea acestor organizatii, care au curajul sa expuna acest pericol si sa inceapa sa faca ajustarile necesare in bisericile lor, sau in comunitatile lor. Ma doare cand vad efectul legalismului in biserici, nu doar prin absolutizarea formei si relativizarea functiei (exact inversarea principiilor Scripturii), ci mai ales prin duplicitatea pe care o produce, un efect cunoscut al legalismului atat in Scripturi cat si in istoria bisericii. Mediul social corupt in care traim ca natiune, ne este favorizat in biserici prin legalism care mereu pune acentul pe aparente si pe exterior in detrimentul schimbarii interioare, neglijand valorile morale pentru traditii si reguli mai mult sau mai putin biblice. Si rezultatele se vad. Stiu ca imi asum un risc cand spun asta, dar majoritatea bisericilor despre care eu stiu ca au murit sau sunt in coma astazi, sunt biserici in care, fie duplicitatea crestinilor le-a adus in starea asta, fie legalismul liderilor le-a sugrumat de orice forma de viata. Litera legii care le-a ucis, lipsita de Spiritul care da viata.

Eu am speranta insa, repet, cunoscand noua generatie de pastori baptisti, ca lucrurile se vor schimba si au inceput sa se schimbe si in UBR. Multi dintre ei sunt oameni sensibili la vocea Duhului, educati in Scripturi si cu o pasiune pentru Dumnezeu care le da curajul sa plateasca un pret. Asa cum unii din predecesorii lor au platit pretul persecutiei comuniste, tot asa cred ca vor fi pastori ai generatiei noastre care vor plati pretul persecutiei legaliste, sa o numesc asa. Ma rog pentru UBR, fiindca pretuiesc istoria baptista si lucrarea pe care o fac fratii mei acolo.

Î. Atunci de ce ai părăsit, totuși, Cultul Baptist? Și ce a însemnat pentru tine decizia aceasta?

(Raspunsul la această întrebare, cât și la altele în plus, în partea a II-a a interviului)

DUREREA UNUI PASTOR PENTRU ROMÂNIA !

În rândurile care urmează o sa vă prezint un scurt interviu pe care ni l-a acordat fratele Ion Chiriță!

Π: Bun venit în SUA.

R: Mulțumesc.

Î: Te rog să te prezinți și să ne spui despre tine, familia ta și Biserica pe care o păstorești.

R: Mă numesc Ion Chiriță sau Nelu așa cum mă cunosc cei mai mulți. Am 43 de ani, sunt căsătorit cu Mihaela și avem împreună 3 copii: Ionatan (14 ani), Samuel (9 ani) și Beniamin (2 ani). Am absolvit Institutul Teologic Penticostal București și slujesc ca păstor din anul 2001 în Municipiul Galați, unde m-am născut.   În prezent slujesc în Biserica Speranța Galați pe care am înființat-o cu ajutorul Domnului în anul 2008.

     Î: Pentru cât timp o să fii în SUA?

R: Nu prea mult. Sunt aici doar până la sfârșitul lunii Iulie.

     Î: Care este scopul vizitei?

R: În primul rând, sper să găsesc oameni dispuși să ajute lucrarea Domnului din România. Dorim să construim un lăcaș de cult pentru noua Biserică din Galați. Și pentru că resursele noastre sunt foarte limitate avem nevoie de ajutor din exterior. Până acum am funcționat într-un spațiu închiriat, dar sperăm ca Domnul să ne ajute să construim propria noastră clădire în viitorul apropiat.

În al doilea rând, dacă tot am ajuns aici, doresc să prezint fraților cea de-a doua carte pe care am scris-o.

Iar în al treilea rând, m-aș bucura să găsesc pe cineva dispus să mă ajute la tipărirea următoarei cărți, care este aproape de finalizare. Costurile pentru tipărire mă depășesc, dar am credință că Domnul mă va ajuta.

     Î: Știu că ai scos a doua carte chiar acum recent. Te rog să ne vorbești despre ce este vorba în carte și ce te-a motivat să o scrii?

R: De câțiva ani încoace „simt o mare întristare și am o durere necurmată în inimă” (Romani 9:2) pentru situația dramatică în care se află România, poporul nostru. Ne rugăm pentru trezire spirituală de ani de zile dar lucrurile merg din ce în ce mai rău pe zi ce trece. Aproape că nu mai există teamă de Dumnezeu sau moralitate. Oamenii sunt tot mai frustrați și deznădăjduiți. Sărăcia, mizeria, corupția, infracționalitatea, scandalurile, parcă au pus stăpânire pe țară. În condițiile date nu e de mirare că foarte mulți români sunt nevoiți să-și caute împlinirea pe alte meleaguri. Se întâmplă astfel un exod grozav care se amplifică de la an la an, slăbind orașele și golind bisericile.

Lipsită de valorile lui Dumnezeu, România se cufundă tot mai adânc într-o beznă spirituală și se stinge încet, încet. Se pare că și copiii lui Dumnezeu s-au împăcat cu ideea, s-au resemnat și au renunțat la luptă. Aceasta mi se pare o atitudine absolut inacceptabilă pentru aceia pe care Dumnezeu i-a chemat să fie sare și lumină. Dacă națiunea noastră mai are vreo șansă, ea se găsește în Isus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu. Este convingerea cu care am scris cartea „Destul„, care este o chemare la a împlini voia lui Dumnezeu și a aduce speranță națiunii noastre în vremurile acestea tulburi.

     ÎEste aceasphototă carte o provocare personală, (locală) sau te aștepți să fie o provocare la nivel național ori internațional?

R: Mi-am dorit să-i provoc cumva pe creștinii români de oriunde s-ar afla ei, să le trezesc conștiința datoriei față de neamul nostru. Dacă se vor lăsa atinși, rămâne de văzut.

Î: Spune-mi câțiva pași pe care dorești să-i folosești pentru a face această carte cât mai cunoscută.

R: Voi încerca să o distribui prin librăriile creștine existente. Însă dorința mea este să ajungă în primul rând la păstori. Ei sunt oamenii care pot motiva bisericile, care pot lua inițiativă, pot organiza diferite acțiuni și se pot implica la un nivel mai mare. Mi-aș dori să le pot oferi gratuit această carte la Congresul Cultului din România și la Convenția din SUA, în condițiile în care se găsesc sponsori care să acopere cheltuielile. Dacă este cineva care vrea să ajute în această privință, vă rog să mă contactați.

ÎTe rog să faci o introducere a conținutului cărții, în așa fel încât cititorii noștri să înțeleagă despre ce este vorba!

R:        După o succintă trecere în revistă a situației dramatice a României, din punct de vedere economic, politic, moral, cultural, estetic, educațional, administrativ, demografic, al sănătății publice și spiritual, urmează o analiză a motivelor care ne-au condus aici. Evident, păcatul este diagnosticul corect pentru suferința națiunii noastre. Consecințele neascultării de Dumnezeu au adus peste noi blestemul și rușinea. Creștinii nu pot sta indiferenți în aceste condiții. Toți oamenii mari ai Lui Dumnezeu din Scriptură, au luat poziție în situații similare, când națiunea lor s-a aflat în declin, în apostazie, iar noi trebuie să învățăm din exemplele lor. Ce este de făcut?

Sunt câteva lucruri pe care le propun, însă departe de mine gândul de a da lecții. Îmi doresc să îi provoc pe oameni să caute soluții și să se implice. Scopul este, ca în final, nu contează cum și nici prin cine, națiunea română să experimenteze acea trezire spirituală care să o salveze. Vă redau câteva cuvinte din introducerea acestei cărți care vorbesc de la sine:coperta
„Cred că a venit vremea să strigăm: Destul! Așa nu se mai poate! România a ajuns într-o stare mult prea nenorocită pentru a mai sta nepăsători sau pentru a mai sta pe gânduri. Până când să mai suportăm apăsarea celui rău peste țara noastră? Până când să mai suportăm păcatul, compromisul, promiscuitatea? Cât să mai acceptăm întunericul, falimentul, neputința? Destul am stat deoparte, destul am privit de la distanță, destul am fost doar spectatori, destul ne-am tot căutat scuze, destul ne-am preocupat cu alte lucruri…când Dumnezeu așteatpă ca tocmai noi, cei care cunoaștem Cuvântul Lui și ne încredem în El, „să aprindem lumina” în întunericul din țara noastră! A ne arăta repulsia și dezaprobarea față de tot ce este rău în țara noastră, nu este de ajuns. A critica și a comenta într-un mod negativ, nu este chemarea noastră. A ne linisti conștiința cu câteva rugăciuni un este suficient.

             Este cazul să ne implicăm până nu este prea târziu, să salvăm țara în care ne-a așezat Dumnezeu, să aducem trezire spirituală în națiunea noastră. Suntem români pentru că așa a vrut Dumnezeu. Suntem români oriunde ne-am duce în lumea asta și orice am face, iar Romînia este țara noastră, pe care ne-a dat-o Dumnezeu, chiar dacă am locui acum pe partea cealaltă a globului pământesc. Nu putem fugi de răspunderea pe care o avem. Dar, dacă pe deasupra suntem și creștini născuți din nou, atunci să știți că avem o responsabilitate în plus înaintea Lui Dumnezeu pentru țara noastră. Domnul vrea să se folosească de noi pentru a aduce speranță compatrioților noștri și pentru a înfăptui imposibilul. Nu putem să tăcem tocmai acum când națiunea noastră trece prin cele mai grele și mai rușinoase momente. Nu putem să fim ignoranți tocmai acum. Nu putem să fim slabi tocmai acum. Este un lux prea mare pentru noi, pe care nu ni-l putem permite. Este vremea să ne ridicăm prin puterea Duhului Sfânt, să fim tari în credință și să luptăm înaintea Domnului pentru salvarea poporului nostru. Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când? Destul!

Î:Cum se poate intra în posesia acestei cărți?

R: Până va apărea în librării, oricine dorește poate achiziționa cartea „Destul” scriind pe adresa de e-mail: destul.romania@yahoo.com sau sunând la telefon: 0752 625 212 în România.

Î: Care este primul pas care trebuie făcut de cei care se vor lăsa provocați de această carte și vor să se implice direct?

R: Să se roage și să ceară călăuzirea Domnului pentru a se implica. Dacă se dorește comunicare și organizare, o putem face pentru început pe adresa de e-mail: destul.romania@yahoo.com.  Apoi, pe măsură ce oamenii se vor implica, sunt convins că vor apărea idei, proiecte … oricine poate contribui.

Î: Tu personal crezi din toată inima că este timpul când români, din toate confesiunile, să își dea mâna și să lucreze împreună, dezinteresați. pentru binele națiunii române?

R: De ce nu? În Galați, orașul în care m-am născut și slujesc, avem o colaborare extraordinară între bisericile evanghelice. Organizăm acțiuni comune de evanghelizare și de rugăciune cu toate bisericile în fiecare an. Ne respectăm reciproc și lucrăm împreună. Iar păstorii au o relație strânsă și se susțin reciproc. De ce n-am putea avea o astfel de relație la nivel național? Ce avem de împărțit?

Oricum cineva trebuie să facă ceva, până când nu este prea târziu. Și dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când? Putem să scriem istorie împreună pentru slava Lui Dumnezeu, sau să rămânem în istorie ca o generație care a fost indiferentă, nepăsătoare, în timp ce țara și neamul ei se cufunda tot mai mult în întuneric și disperare.

Î: Te rog să transmiți un cuvânt direct și din inimă, tuturor ce vor citi acest interviu!

R: Curând ne vom întâlni cu Domnul. Toate luptele, aspirațiile și intrigile care ne umplu timpul acum, se vor pierde în negura veacurilor. Ceea ce am făcut pentru Domnul, pentru slava Lui, rămâne. Să luptăm dar pentru ceea ce merită și să investim în ceea ce rămâne!

Mulțumim mult frate Nelu pentru timpul acordat acestui interviu, și îți dorim multă putere și izbândă în lucrarea de provocare începută.

 Cu multă dragoste,

                     Mike Olari