Marturii

New Message from Cristi Barbosu

cristi-barbosu-4-decembrie-2016
(Capture from the sermon – Dec. 4, 2016)

Dear Ani and Mike

 

Here is an update on my condition. I just finished the first cycle of my treatment. Praise God and thank you for your prayers – I did not have any side effects. I could do it in Timisoara (45 min away) on a weekly basis, in a public hospital with many patients but having great opportunities to share the Gospel and pray with them. Praise God I did not get sick, as in many Romanian hospitals you do. I also started a complementary treatment to boost my immunity and minimize the side effects, which consists on a radical change of my diet (no meat, dairy, sugar, carbohydrates, gluten) – everything has to be organic and home-grown. Although it’s not easy to find naturally grown products in a supermarket era, we did find some farmers that produce only organic and no chemicals involved. I also take daily dozens of vitamins, essential oils, and some supplements, some which are not easy to find in Romania. I lost 14 kg (40 lbs) in 3 months, so I look like a GQ model :).

 

Throughout my treatment, I maintained a good level of energy and great spirit. Therefore my ministry continued as before, with the exception of not preaching or doing events and conferences in other places, because I have to be isolated from crowds. I was heavily involved in Harvest Open Door events, recruitment for our Church Planting Training Center and preaching every weekend. I wear masks everywhere I go and try not to shake hands or kiss (which is hard not to do it, on our part of the world :). Anne and girls are very supportive of me and they changed their diet too, to be an encouragement for me.

 

Now I interrupted my treatment for a month, in order for my body to recover of the first cycle of treatment which was like heavy artillery in the last 6 weeks. Around January 15th they will do another biopsy and tests to see if my cancer is in remission and how much. Depending on that result, they will prescribe for me the second cycle of my treatment and file again, to see if the government will cover those expenses. The first cycle of drugs and hospitalisation was paid by the government (aprox 2000 euro a day) which was a huge blessings. Please pray that the second cycle will be approved as well.

 

Right now I do a complementary treatment of 10 sessions through: intra-venous vitamin C, and ozone therapy – increasing the oxygen in my blood, as cancer cells hate oxygen. All of these are done in Timisoara which is great because otherwise, in specialized clinics in Germany or other parts of Europe I had to stay for 10-21 days of treatment and the prices range between $6000-10,000 dbut in TM I do it for 10 times less.

 

 

Now I am getting ready for Christmas and lots of ministry evaluations which will take place next week with our leaders.

 

Thank you for your messages of encouragement, prayers and thoughts. We see God working in our lives and through our lives. Actually our elders just told me that my sermons were so powerful this fall. I praise God for His Power manifested through this weak clay vessel of mine!

 

Fiona came here so we are happy. She is recording now for our 3rd worship album of our worship team. Thank you for calling her and helping her.

 

Have a blessed Christmas! God is good!

 

 

 

 

Cristian Barbosu
www.harvestmetanoia.ro

Vești de la Cristi Barbosu

maxresdefault

Mike,

Mulțumesc pentru rugăciuni și încurajare. Sunt copleșit de bunătatea lui Dumnezeu. Ieri am fost internat la 8:30 în spital și aseară la 11:30 am plecat de acolo, dupa mai bine de 10 ore de perfuzii. I-am simțit prezența în TOT. Deși mă așteptam, și mai ales medicii se așteptau la tot felul de reacții și efecte secundare, nu am avut nimic, din contră, cum spunea nevastă-mea (care a stat pe coridor lângă mine nemișcată într-un colț de 1mp) – side-effectul pentru Cristi a fost veselia :). Revenit acasă, mi-au zis să fiu pregatit pentru alte efecte, dar sincer, mă simt în formă și de azi dimineață am intrat „în pită” lucrând la o predică pentru luna decembrie.

Am fost copleșit și de rugăciunile oamenilor. Sincer, pe mulți nici nu îi cunosc, dar mi-au scris pe tot ce se poate scrie, au sunat-o pe Anne, au contactat biserica, cred că am avut peste 100 de mesaje doar ieri, iar azi continuă… Mă simt atât de binecuvântat, smerit și recunoscător. Dumnezeu mi-a facut parte de atâtea suprize ca rezultat al rugăciunilor (sunt sigur de asta). Spre exemplu, cum eu nu mai fusesem internat în spital, n-am știut ce să-mi aduc cu mine, și mi-au lipsut anumite lucruri, dar ca prin minune, chiar la ghișeul de internare, a trecut o persoană pe acolo, s-a oprit și m-a întrebat ce fac aici. Mi-a zis că mă știe de pe net și că lucrează în spital și dacă am nevoie de ceva, să nu ezit să apelez. A picat la fix. Apoi când să ajung în salon, la patul desemnat, mi s-a zis că nu mai e loc în salon și să revin în altă zi. Oarecum m-am bucurat, fiindcă erau 15 paturi, gălăgie și multă, multă lume, iar eu cu masca pe gură, trebuie să stau cât mai izolat să nu prind vreo infecție. Pe de altă parte, nu-mi era deloc convenabil să tot fac naveta între Arad și Timișoara, neștiind dacă voi găsi sau nu pat în spital. Dar asta e Romania… însa peste toate e Dumnezeu. Exact atunci, a trecut pe coridor profesoara care se ocupă de mine, și pe care o vezi rar și doar câteva minute pe zi în spital, fiindcă preda cursuri și mi-a găsit loc într-un salon unde am fost împreună cu alți 4 pacienți, în condiții foarte bune.

Domnul e bun. Si Îi mulțumesc fiindu-i recunoscător Lui și tuturor celor care s-au rugat și continuă să se roage pentru mine. E abia începutul, dar un început în care I-am simțit prezența. E un timp al șlefuirii, al curățirii, al binecuvântării, timpul în care îmi predic mie ce le-am predicat la alții: când viata te pune pe tușă, intri în sesiune cu Dumnezeu. De aceea am pace, chiar bucurie, dar și cercetare profundă și deschidere în a fi dispus să trec prin ceea ce El își dorește, fiindcă știu că e doar spre binele meu și gloria Lui.

 

 

Cristian Barbosu
www.harvestmetanoia.ro

Iosif Țon – O ultimă clarificare

ITon

Zilele trecute am primit un comentariu la articolul Iosif Țon – Despre colaborarea cu Securitatea, cu un link, care făcea trimitere la o scrisoare a fratelui Aurel Popescu, adresată fratelui Iosif Țon pe data de 11 Octombrie 1988. Am gasit de cuviință să iau legătura cu fratele Țon, pentru a avea explicația dânsului privitoare la acest material.

 

La începutul acestei luni, fratele Iosif Țon și-a lansat portalul http://www.iosifton.ro , o colecție de resurse media care cuprinde; înregistrări video cu interviuri, seminarii și predici; înregistrări audio vechi și noi, dar și documente în format text si pdf cu articole, prelegeri și cărți scrise și semnate Iosif Țon. Diavolul nu este fericit să asiste la astfel de inițiative, fapt pentru care el dorește să nimicească frumoasa lucrare la care s-a angajat acest neobosit slujitor al lui Dumnezeu.

 

Daca fratele Țon, nu mi-ar fi trimis niciun răspuns referitor la această provocare, eu nu aș fi dat curs acestei noi provocari, fiindcă este clar că unii încă scormonesc trecutul, făcând – poate involuntar – jocul celui rău. Dar fratele Țon a considerat că este probabil necesară o ultimă explicație, prin care să mai comunice încă odată, că este curat înaintea lui Dumnezeu și în fața oamenilor, în ceea ce privește trecutul dânsului.

 

Cred că este timpul să oprim atacurile asupra acestui om a lui Dumnezeu, care la vârsta de peste 80 de ani, în loc să se odihneasca și să se bucure de o bătrânețe liniștită, continuă să lucreze pentru Dumnezeu cu o dragoste și un devotament de invidiat. Ce faci tu, cel care doar comentezi la tot ce face fratele Țon? Ne-a pus Dumnezeu judecatori pe unii dintre noi, peste fratele Țon?

 

Vorbeam ieri cu dânsul la telefon și m-am bucurat de entuziasmul molipsitor pe care mi-l transmitea chiar prin telefon. Îmi spunea printre altele, despre sănătatea cu care l-a binecuvintat Dumnezeu la această vârstă înaintată, și crede că motivul nu este altul decât dedicarea dânsului pentru extinderea Împărăției.

 

Vă provoc pe toți cei care iubiți lucrarea lui Dumnezeu, să ne atașăm de această inițiativă (www.iosifton.ro), iar cei care nu vor să vadă nimic altceva la fratele Țon, decât scăpările din viața dânsului (pe care fratele Ton le-a recunoscut și le regretă) să se oprească până nu e prea târziu, din demersul lor lipsit de dragostea care ar trebui să-i însoțească pe adevărații copii ai lui Dumnezeu.

 

Citiți mai jos                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             atât comentariul primit, dar mai ales, răspunsul fratelui Țon.

 

 

Anthony

 Submitted on 2015/05/15 at 5:19 pm

ATENTIE: Pastorul Popescu din Oregon, a scris o scrisoare lui Iosif Ton mult timp dupa aceea „marturisire” (cititi scrisoarea mai jos la link-ul indicat), dar el nu aminteste nimic de aceasta scrisoare!

Este clar, ca in timp ce Aurel Popescu (pe care l-am cunoscut personal si am frecventat biserica unde era pastor), era partenerul lui Iosif Ton la un program administrat de „Europa Libera”, se pare ca Aurel Popescu s-a suparat cam tare pe Iosif Ton despre ceva serios pe care Iosif Ton ascundea de Aurel Popescu. Aceasta este intelegerea mea. Dar…cititi scrisoarea….you be the judge–as they say here in USA…

 http://centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com/2008/01/17/prietene-de-fr-aurel-popescu/

 

iosif_ton_avatar

 

 

 

Draga Mike,

 

Referitor la materialele pe care mi le-ai trimis, mă mir că unii mai dezgroapă și mai discută lucruri demult discutate și clarificate. Eu refuz să mai pierd vremea cu ele.

 

Dar fac o observație de mare importanță, acum, la 25 de ani de la revoluție.

În tot acest timp, oamenii și-au văzut dosarele și au citit în ele cu groază cum i-au turnat cei mai apropiați prieteni.

În tot acest interval, nimeni nu a descoperit vre-un document prin care eu să trădez pe cineva la securitate.

 

Dupa ce m-am întors din Anglia, în 1972, am fost luptător pentru drepturile fraților, cu riscul vieții. Puteți citi acestea în cartea mea „Confruntări”.

Eu n-am mai colaborat cu Securitatea nici în țară, nici dupa ce am fost exilat din țară.

Repet, daca aș fi colaborat, puteți fi siguri că în acești 25 de ani colaborarea aceasta ar fi ieșit la iveală.

 

Nu este suficient faptul că în toți acești ani nimeni n-a putut descoperi nici un indiciu că eu aș fi colaborat cu Securitatea? Dar s-au descoperit zeci de documente în care Securitatea se referea la mine ca la unul dintre cei mai mari „dușmani ai poporului”! Și zeci de oameni au fost anchetați fiindcă au avut contact cu mine!

Nu vă este suificeintă această dovadă?

Dar sunt unii pe care nimic nu-i satisface. Să-i ierte Domnul!

 

Cu stimă,

Iosif Țon

Iosif Țon – Despre colaborarea cu Securitatea

Desigur că pe parcursul celor câteva ore petrecute împreună cu fratele Țon, era imposibil să nu fi discutat și subiectul COLABORĂRII CU SECURITATEA, subiect pe care l-am atins doar ca fapt divers, fără să cred că ar fi necesar să includ în interviu vreo întrebare în acest sens, mai ales că eu credeam că acesta este un capitol clarificat și desigur, închis.

Ei bine, se pare că m-am înșelat. Mai avem înca cititori ai blogului care nu pot trece peste acel capitol trist din viața fratelui Țon, fără să poata să-l detașeze pe omul de astăzi, de acele timpuri de tristă amintire, cu toate că domnia-sa era departe de Dumnezeu în acea perioadă, fiind un ateu declarat, un tânăr care încerca sa faca tot ce îi stătea în putință pentru a-și croi un viitor cât mai bun. Tristețea mare este că mulți dintre slujitorii evangheliei, au încercat să-și facă un viitor chiar în cadrul cultelor evanghelice, exact prin aceleași metode.

Mi-ar place să avem mai multe exemple de felul acesta din partea multimii mari de lucrători care înca mai sunt așteptați să facă acest pas. Credem din toată inima că toți cei ce vor avea puterea să-și mărturiseasca o asfel de colaborare, în felul în care a făcut-o fratele Iosif Țon, vor putea beneficia de iertarea lui Dumnezeu.

Vă rog citiți mai jos acesta mărturie pe care o republicăm pentru cei care nu au luat cunoștință de ea la momentul în care a fost făcută public.

Mike Olari

IosifTon

Mărturia completă a pastorului Iosif Ţon, aşa cum a fost transmisă către BBC:

„Eu şi securitatea

O explicaţie despre mine şi alţi pastori”

Mai mulţi credincioşi, printre care Petre Dugulescu şi Dănuţ Mănăstireanu, şi-au studiat dosarul de la securitate şi au constatat că vina lor principală a fost aceea că erau adepţii lui Iosif Ţon, care era un duşman al puterii comuniste. Pentru mai bine de 30 de ani, aceasta este imaginea despre mine pe care o vor descoperi cei care studiază documentele securităţii.

Şi totuşi, atunci când se vor publica numele tuturor celor care au colaborat cu securitatea ca informatori, între ei va apare şi numele meu şi lucrul acesta îi va şoca pe mulţi credincioşi. Cazuri similare vor fi şi cu alţi pastori.

Iată de ce cred că este necesară acum o explicaţie. Voi începe cu cazul meu.
În anul 1957, pe când eram student la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, mi-au căzut în mână cărţi de teologie liberală. Prin citirea lor şi prin interacţiunea pe această temă cu unul dintre profesori mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu. În decembrie 1957 m-am retras de la Seminar şi am intrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română în comuna Lupşa de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni (în 1955 absolvisem Facultatea de filologie din Cluj).

În luna mai, 1958, am scris o scrisoare unuia dintre studenţii la Seminarul din Bucureşti că am devenit ateu.

În anii care au urmat, am trăit ca un ateu, cu tot ce implică lucrul acesta. În anii aceia am dorit foarte mult să fiu acceptat pe deplin în societatea socialistă a vremii.

În anul 1963 am fost chemat la securitate în Cluj şi am fost întrebat dacă vreau să devin colaborator al lor ca informator. Eu am văzut în această invitaţie o nouă oportunitate să fiu pe deplin acceptat şi de aceea am acceptat să devin informator şi am semnat angajamentul pentru aceasta.

Pe baza aceasta, am fost acceptat ca să lucrez vara ca ghid la mare cu turiştii străini, deoarece vorbeam fluent limba engleză. Sarcina mea era să raportez orice lucru suspect aş observa la turiştii cu care lucram.

În anii aceia am scris şi câteva note informative despre câţiva credincioşi baptişti din Cluj, cu care mai eram în contact. Doi dintre ei au avut de suferit din cauza aceasta. La câţiva ani după căderea comunismului, am stat de vorbă cu fiecare dintre ei, i-am mărturisit urâţenia pe care am făcut-o faţă de ei şi mi-am cerut iertare. Amândoi m-au iertat şi de atunci am întreprins mai multe acţiuni împreună.

După ce Rihard Wurmbrand a ieşit din închisoare, în 1964, am fost la el şi el m-a întrebat cum de am ajuns să-mi pierd credinţa în Dumnezeu. I-am relatat cele întâmplate în 1957 şi atunci el mi-a explicat cu mare răbdare unde este eroarea liberalismului teologic şi care este adevărul biblic. Explicaţia lui a fost atât de clară încât am început să privesc cu un nou interes spre Biblie. Au mai urmat şi alte influenţe, de la alte persoane care au venit de la închisoare (Simion Cure, Traian Dorz ) şi în 1967 am început să merg pe furiş la Biserica Baptistă din Cluj-Mănăştur.

În vremea aceea, mi-a făcut o vizită pastorul Simion Cure. Acesta făcuse cinci ani de închisoare şi de lagăr de muncă (la tăiat de stuf în Delta Dunării) pentru faptul că nu voise să accepte restricţii asupra lucrării lui de pastor. Datorită ţinutei lui demne şi a suferinţelor prin care trecuse fiindcă nu a acceptat nici un fel de compromis, eu mă uitam la el cu mare admiraţie şi mi l-am făcut duhovnic şi consilier spiritual.

În cursul acelei vizite, i-am spus că toate problemele mele intelectuale cu privire la Biblie şi la Dumnezeu sunt clarificate, dar mai am o problemă: Mă uit în urmă la acei ani în care am fost departe de Dumnezeu şi la modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, mi-e ruşine de foarte multe lucruri şi nu-mi pot ierta faptul că am putut să fac acele lucruri. Simion Cure mi-a dat un răspuns la care nu m-am aşteptat:

„Dar cine eşti tu de vrei să-ţi ierţi tu păcatele? Nu tu trebuie să ţi le ierţi! Păcatele tale trebuie să ţi le ierte Dumnezeu şi, după aceea, păcatele tale trebuie să ţi le ierte o Biserică. Când tu ai căzut de la credinţă, prin poziţia pe care o aveai de tânăr predicator extrem de promiţător, tu ai rănit pe foarte mulţi credincioşi şi pot spune că ai rănit toate Bisericile. De aceea, o Biserică trebuie să te judece şi să te dezlege. Numai atunci vei fi cu adevărat primit şi eliberat.”

Acesta a fost unul dintre cele mai înţelepte sfaturi pe care mi le-ar fi putut da cineva vreodată! El m-a aşezat cu totul pe o nouă traiectorie.

La începutul anului 1968, am avut o experienţă specială cu Dumnezeu – nu este cazul să intru aici în mai multe detalii – în care am înţeles clar că Domnul Isus Cristos a murit pentru toate păcatele mele şi că El mi le-a iertat pe toate. Am trăit atunci nu numai o mare eliberare ci am primit senzaţia clară că am fost făcut iarăşi om, că mi-a fost redată demnitatea de copil al lui Dumnezeu. Atunci am decis că Acela care a murit pentru mine trebuie să fie Stăpânul meu şi am hotărât că îmi voi trăi viaţa în slujba Lui şi că voi trăi în toate după călăuzirea Lui.

Primul lucru care am înţeles că este atunci voia Lui Dumnezeu pentru mine este să mă duc la o Biserică, să mă supun judecăţii ei şi să caut iertarea ei şi dezlegarea ei. Fiindcă eu fusesem membru în Biserica Baptistă din Cluj-Iris, am stat de vorbă cu pastorul ei, Iulian Tătaru, i-am spus despre iertarea pe care am primit-o de la Dumnezeu şi despre dorinţa mea ca să fiu primit înapoi în Biserică. El s-a bucurat foarte mult şi mi-a spus: Eu voi spune comitetului Bisericii şi apoi va trebui să vii să te examineze comitetul Dacă ei vor fi satisfăcuţi, ei vor recomanda adunării generale a Bisericii să te reprimească în sânul ei.”

Am fost de acord cu aceasta şi am fost chemat să stau de vorbă cu comitetul. Mă aşteptam să fie o examinare până în cele mai intime detalii. Dar mi-am zis că au tot dreptul să mă întrebe orice şi că eu le voi răspunde cu cea mai totală sinceritate. Conducătorul comitetului a început examinarea mea cu această întrebare neaşteptată de mine: „Frate Iosif, dumneata ştii că dacă vii în mod public în Biserica noastră îţi pierzi slujba? Şi, Doamne, bun serviciu ai!” (Eram atunci profesor la un liceu în Cluj!). Fiind luat prin surprindere de această întrebare, am răspuns brusc: „Frate Cuibus, eu ştiu că voi pierde acest serviciu, dar Domnul Isus a murit pentru păcatele mele şi a avut milă de mine şi m-a iertat; oare acum eu să nu fiu gata să pierd o slujbă bună pentru El? Eu sunt gata nu numai să pierd slujba, eu sunt gata şi să mor pentru El”

Fratele s-a uitat la ceilalţi membri ai comitetului şi le-a spus: „Eu cred că nu mai este nevoie de nici o altă întrebare. Eu propun să ne plecăm toţi în genunchi şi să mulţumim pentru întoarcerea fratelui Iosif la Dumnezeu.” Toţi au fost de acord cu aceasta şi ne-am plecat pe genunchi şi am plâns împreună de bucurie!

În primăvara anului 1968 a avut loc adunarea generală a Bisericii în care pastorul Iulian Tătarul a făcut o mişcătoare prezentare a vieţii mele, inclusiv căderea şi acum iertarea lui Dumnezeu, şi a propus Bisericii să fiu reprimit ca membru. Biserica a votat în unanimitate reprimirea mea în Biserică şi astfel am primit dezlegarea Bisericii. În prima duminică din iunie a acelui an am participat pentru prima dată după zece ani la Cina Domnului. Cu aceasta s-a încheiat procesul reabilitării mele spirituale.

Dragostea cu care m-au primit oamenii din această Biserică a făcut o extrem de profundă impresie asupra mea!

În acea vară, în mai multe Biserici baptiste din ţară, am făcut câte o scurtă mărturisire de întoarcere a mea la Dumnezeu, ştiind sigur că dintr-un loc sau altul se va afla la securitate şi în toamnă, la începutul anului şcolar voi fi dat afară din învăţământ.

Să ne amintim că era 1968, venise „primăvara de la Praga”, cu Dubcek şi cu „socialismul cu faţă umană”, şi cu Ceauşescu mergând pentru scurtă vreme pe aceeaşi linie de schimbare. În contextul acela, nu s-au luat măsuri împotriva mea. Fără să intru în alte detalii, prin octombrie am făcut cerere pentru a face o călătorie la Viena pentru un consult medical. În timpul acela am primit de la Dumnezeu călăuzirea ca de la Viena să merg în Anglia şi să studiez acolo teologia.

La 1 ianuarie 1969 am plecat la Viena şi de acolo am plecat în Anglia. Printr-un şir de minuni ale lui Dumnezeu, am primit o bursă de studii la Universitatea Oxford şi am rămas acolo pentru studii până în 1972.

În primul an de studii la Oxford, a venit acolo Rihard Wurmbrand, în cadrul unui turneu de predici. Am stat îndelung de vorbă şi el m-a invitat să merg cu organizaţia lui în America. I-am explicat atunci că eu simt că am o obligaţie pentru fraţii mei din România şi că, la terminarea studiilor, mă voi întoarce la fraţii mei. El a fost dezamăgit de refuzul meu, dar mi-a respectat decizia.
Aici este locul unde trebuie să fac cea mai importantă explicaţie.

Când eu am căzut de la credinţă, mi-am dezamăgit fraţii. Nu prin modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, incluzând aici faptul că devenisem informator al securităţii, ci faptul în sine că mi-am abandonat credinţa şi astfel mi-am abandonat fraţii. Ei bine, cu toate că eu i-am dezamăgit profund prin căderea mea, ei au avut totuşi dragostea să mă ierte şi să mă reprimească în Biserică. Faptul acesta mi-a creat o profundă obligaţie. Modul cum am formulat-o eu atunci, în Oxford, a fost aşa: „Odată eu i-am dezamăgit pe fraţii mei şi ei m-au iertat. Acum, dacă aş pleca în America, i-aş trăda a doua oară şi i-aş dezamăgi a doua oară! Pentru nimic în lume nu-i voi dezamăgi a doua oară!”

Ştiam că întorcându-mă în ţară mă întorc înapoi şi la o confruntare directă cu securitatea. Dar simţeam în mine că singurul mod în care îmi voi putea ispăşi vina de a fi devenit colaboratorul lor va fi să mă întorc înapoi, să lucrez pentru fraţii mei, să lupt pentru drepturile lor şi, dacă trebuie, să sufăr cu ei şi pentru ei.
Eu m-am întors în România, printre altele, ca să-mi răscumpăr vina de a fi colaborat cu securitatea.

După ce m-am întors în ţară, pentru o scurtă vreme securitatea m-a lăsat în pace. În ianuarie 1973, am fost chemat să fiu profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În martie a acelui an, am primit un telefon de la securitate şi mi s-a spus să merg în Cişmigiu ca să mă întâlnesc acolo cu două persoane. M-am dus şi m-au întâmpinat cele două persoane: un om mai în vârstă,un colonel (în civil), pe nume Ioan Banciu şi un om mai tânăr, un locotenent, al cărui nume nu-l divulg, deoarece este şi astăzi în viaţă. Colonelul Banciu mi-a spus în esenţă următoarele: „Domnule Ţon, dumneavoastră aţi lucrat cu noi înainte de plecarea în Anglia. Acum trebuie să reluăm legătura. De acum înainte omul umneavoastră de legătură va fi dl…”. S-a referit la omul tânăr care era lângă dânsul.

Eu i-am răspuns:
„Domnule colonel, omul care a colaborat cu dumneavoastră nu mai există. Acela a murit. Acesta care stă de vorbă cu dumneavoastră este cu totul alt om şi acesta nu va mai colabora cu dumneavoastră.”

Banciu a replicat: „Hai, domnule, nu mă lua cu basme. Astea sunt poveşti. Dumneata trebuie să începi să lucrezi din nou cu noi.”

Am accentuat din nou în mod categoric că eu nu voi mai colabora cu ei.
Au plecat fără să mai dea mâna cu mine.

La câteva zile am fost chemat la sediul securităţii. Am fost condus în biroul unui general. Acesta m-a ţinut în picioare în faţa biroului lui şi mi-a zis:
„Acum să-mi spui mie: Colaborezi cu noi?”

I-am răspuns răspicat: „Nu, domnule.” La care el mi-a strigat: „Atunci să ştii că voi pune potera pe urmele tale!” Şi a făcut semn cu mâna să ies afară.

Cu aceasta a început războiul dintre securitate şi mine. Dar din clipa aceea eu m-am simţit un om liber! Legătura mea cu securitatea era oficial ruptă, şi aşa a rămas de atunci până astăzi.

După plecarea mea în exil în America în 1981, dosarul meu de la securitate a trecut de la ofiţerul care fusese „umbra” mea la un ofiţer de la externe. Acesta a adunat o echipă de experţi grafologi care au luat fragmente şi cuvinte disparate din multele mele declaraţii scrise la anchete, le-au pus laolaltă şi au alcătuit două declaraţii ca şi când ar fi fost ale mele prin care promit securităţii că după plecarea mea în străinătate îi voi sluji şi mai bine decât când am fost în ţară.
Prin mijloace specifice (nu intru în detalii din lipsă de spaţiu) au răspândit aceste declaraţii în Statele Unite. Le-am văzut şi eu: era scrisul meu şi semnătura mea, dar eu nu am scris niciodată acele declaraţii.

De unde ştiu eu aceste lucruri? Iată de unde. Imediat după căderea comunismului, în prima mea vizită la Bucureşti, cel care fusese „umbra” mea m-a sunat la telefon şi mi-a cerut să ne întâlnim. Întâlnirea a avut loc în Biserica baptistă din str. Iuliu Valaori. Cu mine au mai venit la întâlnire încă doi pastori baptişti, care pot depune mărturie despre exactitatea a ceea ce relatez aici (nu am cerut permisiunea lor sa le dau numele aici si de aceea nu o fac).

Acolo, „umbra” mea ne-a povestit cum şi cine au alcătuit acele două declaraţii, cu scopul de a mă compromite în străinătate. Desigur, dacă asemenea declaraţii ar fi existat, securitatea le-ar fi ţinut la mare secret. Numai securitatea putea să facă să ajungă asemenea „declaraţii” în afară. Şi ea a făcut-o fiindcă avea interesul să mă compromită.

Ironia cea mai mare a acelei acţiuni a fost că în USA acele declaraţii fabricate de securitate au fost răspândite de doi dintre cei mai îndârjiţi dizidenţi români, duşmani ai comunismului, care, fără să-şi dea seama, făceau cel mai mare serviciu securităţii din România!

Îndrăzneala mea de a mă ridica acolo, în sistemul comunist, şi de a vorbi liber şi de a scrie chemări la trăire fără compromis a avut un puternic ecou în gândirea multor pastori care fuseseră frânţi şi deveniseră informatori.

Voi da câteva exemple, fără să dau numele, deoarece nu le-am cerut permisiunea să fac acest lucru.

Un pastor a venit la mine şi mi-a povestit cum a fost el frânt şi cum a devenit informator. I-am spus experienţa mea de eliberare de frica de securitate şi de frica de moarte şi, după ce a auzit relatarea mea, mi-a zis scurt: „Acum ştiu ce am de făcut.”

S-a dus acasă, a cerut o întâlnire cu securistul lui de legătură şi i-a spus: „M-aţi frânt şi aţi făcut din mine un rob al vostru şi un neom. Dar de acum s-a terminat cu aceasta. De acum încolo nu voi mai fi informatorul vostru.” Securistul a râs sarcastic şi i-a spus:” Domnule…, avem atâtea note informative scrise de dumneavoastră. Vom face câteva fotocopii ale celor mai compromiţătoare şi le vom pune în bănci la Biserica voastră. Ştii ce o să zică membrii Bisericii, nu?”
La care pastorul a replicat: „Domnule…, nu-i ne voie să o faceţi dumneavoastră, deoarece duminica viitoare din amvon voi spune eu Bisericii cum m-aţi făcut robul vostru şi cum acum m-am pocăit de ce am făcut şi m-am eliberat din robie.”

Securistul i-a răspuns repede şi speriat: „Nu, nu, nu, domnule…, să nu faceţi aşa ceva şi să nu spuneţi nimănui lucrurile acestea. Uite, vă lăsăm noi în pace şi rămâne toată povestea între noi.” Aşa s-a eliberat acest pastor din robie.

Un alt pastor care într-un moment de slăbiciune a semnat angajament de informator la securitate, după ce ne-am împrietenit la Bucureşti şi după ce a înţeles lupta pe care vreau să o începem pentru eliberarea Bisericilor din compromis, s-a asociat cu lupta noastră şi s-a dovedit a fi unul dintre cei mai neînfricaţi luptători. Ştia că ar putea să fie omorât, dar s-a pregătit şi de moarte şi a pornit la acţiune. Securitatea l-a ameninţat în multe feluri, dar el n-a mai colaborat cu ei niciodată.

Cazurile acestea de pastori care au colaborat o vreme cu securitatea dar apoi au trăit o eliberare spirituală şi au intrat într-o nouă libertate şi într-o nouă lucrare cu Dumnezeu, care i-a făcut eroi, ar putea fi înmulţite. Dar nu este nevoie de mai mult.

Poate că ar fi bine să ne gândim şi la metodele folosite de securitate pentru a frânge oamenii. De exemplu, un pastor a fost acostat într-o seară pe stradă de câţiva bărbaţi, a fost împins într-o dubă şi a fost dus într-o pădure. Acolo l-au scos afară şi l-au bătut crunt. Apoi, unul dintre ei i-a spus: „Ascultă, am putea să te omorâm şi să te lăsăm aici între tufe şi aici vei putrezi. Dacă semnezi declaraţia că lucrezi cu noi, te lăsăm în viaţă.” I-au pus în faţă declaraţia şi… el a semnat-o. Apoi l-au dus şi i-au dat drumul în faţa casei.

Unul a fost urmărit multă vreme până când a fost prins că distribuie Biblii aduse din străinătate. L-au dus la securitate şi i-au spus că va fi acuzat că a comercializat literatură introdusă clandestin în ţară şi va intra la închisoare pe 15 ani. Credincioşii vor şti că a intrat la închisoare pentru comerţ ilicit. Copiii lui (doi elevi la liceu) nu vor mai merge la facultate. Când va ieşi de la închisoare va fi blamat de toată lumea. S-a îngrozit de această perspectivă şi… a semnat angajamentul.

Un altul a fost dus la securitate şi acolo i s-a spus că fratele lui a fost descoperit ca fiind agent al unei ţări capitaliste şi el, ca frate, va fi implicat în acest caz extrem de grav. Nu era adevărat nimic din toate acestea, dar el nu avea de unde să ştie aceasta. S-a îngrozit şi… a semnat angajamentul.

Sigur că acum, ca unii care n-aţi fost în atmosfera aceea de groază, veţi putea spune că nici într-un caz nu ar fi trebuit să cedeze. Eu nu caut să-i justific. Eu doar vă ajut să intraţi întrucâtva în istoria acestor oameni.

Aş putea continua cu exemplele, deoarece ştiu mai multe, dar acestea sunt suficiente pentru ca să trag următoarea concluzie.

Aceşti oameni au avut un moment de slăbiciune, când s-au frânt. Dar a venit un alt moment când au auzit chemarea lui Dumnezeu şi când s-au ridicat din prăbuşire şi au devenit eroi ai luptei pentru demnitate.

Aceasta n-au făcut-o după ce au ajuns în lumea liberă sau după ce a venit libertatea, ci acolo în iadul comunist şi când puteau fi literalmente exterminaţi de securitate, aşa cum li-a întâmplat unora (vezi cazul pastorului Cruceru şi a pastorului Gherman, care au fost ucişi în „accidente” de maşină şi cazul lui Petre Dugulescu, care a supravieţuit accidentului ).

Acum, vă rog gândiţi-vă bine. Pe de o parte, în ultimii cincisprezece ani de comunism, pastorii aceştia de care am vorbit mai sus şi alţii ca ei au fost eroi ai Bisericilor noastre. Dar, pe de altă parte, când se vor publica listele cu cei care au semnat angajament de informatori, veţi găsi şi numele lor pe această listă!
Confuzia va fi extrem de tulburătoare şi de dureroasă, deoarece i-aţi privit pe aceşti pastori ca instrumente ale lui Dumnezeu şi ca modele de urmat. Va fi ca şi când s-a prăbuşit cel mai sfânt lucru din viaţa voastră!

Eu scriu lucrurile acestea tocmai ca să vă pregătesc şi să vă fac să înţelegeţi că aceşti oameni, după o cădere, au fost reabilitaţi de Dumnezeu, au fost iertaţi de Dumnezeu şi au devenit eroii pe care i-aţi cunoscut voi.

Faptul că ei au semnat un angajament la securitate, smuls prin mijloace diabolice de şantaj, nu este cel mai mare păcat şi nu este un păcat care nu se iartă.

Eu am stat odată şi m-am gândit la toate păcatele pe care le-am făcut în viaţă şi vreau să vă spun acum şi aici care este păcatul cel mai mare pe care l-am făcut eu. În anii 1951-1953 eram chemaţi la mari demonstraţii de stradă în care trebuia să strigăm: „Salvă lui Stalin!” Eu eram un tânăr proaspăt convertit şi eram sincer credincios. Dar aşa spunea toată lumea că putem să spunem ceva din buze dar să nu fie în inima noastră! Când am înţeles că primii creştini au fost condamnaţi la moarte numai pentru faptul că n-au vrut să declare: „Cezar este Domn” şi pentru că au declarat că numai „Cristos este Domn”, am înţeles că, de dragul de a trăi, am dat slavă unui om, slavă pe care nu se cuvine să I-o dăm decât lui Dumnezeu! Acesta a fost cel mai mare păcat pe care l-am făcut vreodată şi amintirea lui mă arde şi astăzi!

Am făcut multe alte mari păcate în vremea când am fost departe de Dumnezeu, dar pe acesta l-am făcut când eram credincios sincer. Iată de ce gravitatea lui este şi mai mare.

Se creează în zilele acestea impresia că cel mai mare păcat pe care l-ar fi putut comite cineva a fost păcatul de a fi fost informator. Eu cred că au fost păcate mult mai grave decât acesta. Dar oare avem noi dreptul de a face o ierarhie a păcatelor? Oare nu credem ce scrie în Biblie că „sângele Domnului Isus Cristos ne curăţă de orice păcat” ?

Eu mi-am pierdut credinţa după ce am citit cărţi de teologie liberală şi în momentul când, în cursul unei conversaţii cu unul dintre profesorii mei, am constatat că acesta nu este sincer în ceea ce predică. Atunci am avut următoarea senzaţie, aproape fizică. Mi-am văzut întreaga gândire creştină ca pe o uriaşă schelărie şi am văzut cum cineva loveşte acea schelărie la baza ei şi am văzut cum toată schelăria se prăbuşeşte. Când, după zece ani, am înţeles adevărurile teologiei biblice şi am înţeles că Domnul Isus m-a iertat şi m-a reprimit ca pe al Său, am simţit iarăşi aproape fizic cum toată acea schelărie se înalţă din nou şi totul în mine se pune la loc.

În multe dintre predicile mele am exprimat această trăire a mea printr-o altă metaforă. Iată cum am spus-o. Într-o zi mi-am luat viaţa, ca pe un vas preţios, în propriile mele mâini. Am constatat mai târziu că vasul acesta nu este în siguranţă în mâinile mele, deoarece l-am scăpat din mâini şi l-am făcut cioburi. Dar Domnul Isus s-a aplecat jos, a adunat cu dragoste cioburile şi mi-a refăcut vasul. Atunci am decis că vasul meu nu-i în siguranţă decât în mâinile Lui străpunse de cuie şi am decis că niciodată nu voi mai face nebunia să-mi iau viaţa în propriile mele mâini.

Şi printr-o metaforă şi prin cealaltă am vrut să pun în cuvinte faptul că după reabilitarea mea am simţit iarăşi foarte real că mi s-a redat demnitatea de om, demnitatea de copil al lui Dumnezeu.

Noi cei care am trăit prin iadul comunist, care a produs experţi în frângerea şi în pervertirea oamenilor, n-am fost destul de veghetori şi am lăsat să ni se surpe eşafodajul şi să ni se spargă vasul. Dar slavă bunătăţii, îndurării şi dragostei lui Dumnezeu! Domnul Isus ne-a refăcut eşafodajul şi ne-a reparat vasul. Ne-a redat demnitatea! Ne-a repus în slujba Lui!

Când veţi afla că am fost informatori, trebuie să vă gândiţi la toate cele de mai sus. Sper că ele vă vor face să înţelegeţi şi lumea monstruoasă prin care am trecut, şi slăbiciunea noastră şi bunătatea şi puterea de răscumpărare şi de reabilitate cu care a lucrat Dumnezeu în vieţile noastre.

Ceea ce am scris mai sus nu este o mărturisire (spovedanie publică). Ar fi mult prea târziu pentru aşa ceva. Mărturisirea am făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor care trebuiau să audă această mărturisire.

De exemplu, în 1960, când eram pastor la Biserica baptistă din Braşov, după ce a apărut legea care cerea acest lucru, am făcut o declaraţie similară cu aceasta (cu excepţia referirilor la alţi pastori) şi am depus-o la conducerea Comunităţii Baptiste de Sibiu, de care aparţineam. Declaraţia se află acolo şi astăzi.

Nu am amintit toate locurile unde am mai făcut această mărturisire şi nici lucrul acesta nu cred că ar fi necesar.

Ceea ce am făcut aici este o explicaţie a unui fenomen care trebuie înţeles: După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.

Iosif Ţon

Post scriptum

Cine citeşte cele de mai sus poate căpăta impresia că eu îi disculp, îi justific, îi dezvinovăţesc, îi apăr pe toţi pastorii din generaţia mea care au trăit oroarea dictaturii comuniste, expertă în corupere de oameni, în frângere de voinţe, în pervertire de caractere, în a face din oameni neoameni.

Nu, nu-i cuprind în cele de mai sus pe toţi pastorii, deoarece au fost unii care, după ce au fost frânţi de securitate şi au acceptat să fie colaboratori, au constatat că această colaborare le aduce tot felul de privilegii: lauda autorităţilor, promovarea în funcţii cultice, beneficii financiare, călătorii în străinătate, etc. Şi unii, pentru toate acestea, au devenit instrumentele partidului comunist în politica acestuia perversă şi distructivă faţă de culte. Ei au implementat această politică în biserică, în cult şi în străinătate. Unii şi-au făcut chiar un titlu de glorie din a colabora cu autorităţile, spunând că aceasta este dovadă de „înţelepciune”, deoarece ei obţin „drepturi” pentru biserici şi pentru credincioşi. Unii au continuat să facă aceste justificări chiar şi după căderea comunismului!

Nu, pe aceştia nu-i justific. De aceştia mi-e o milă cumplită! Pentru că văd că Dumnezeu nu le mai „dă pocăinţa ca să aibă viaţa” (Faptele apostolilor 11:18) şi văd că astfel „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” (Evrei 6:6).

Nu că Dumnezeu nu i-ar ierta! Dumnezeu iartă şi pe cel mai mare criminal dacă se întoarce cu adevărat, cu sinceră şi totală pocăinţă, la Dumnezeu pentru iertare şi pentru schimbare.

Dar există unii care s-au împietrit în starea aceasta de înstrăinare de Dumnezeu. De aceştia mă doare şi mi-e milă.

Vă rog să observaţi că nici pe aceştia eu nu-i judec şi nu-i condamn. Cine sunt eu să fac ceea ce numai Dumnezeu va face la judecata de pe urmă?!

Chiar şi pentru aceştia eu nu pot decât să spun că mă doare şi că aş dori să se întoarcă, chiar şi în acest ceas târziu, la Dumnezeu cu pocăinţă.

Un pastor care a fost o vreme informator şi al cărui trecut a ieşit acum la iveală şi a trăit ruşinea expunerii şi a condamnării din partea multora, mi-a spus aşa: „Eu m-am rugat lui Dumnezeu să scoată aceste lucruri la iveală câtă vreme mai sunt în viaţă, ca să mă ruşinez acum, înaintea oamenilor, şi să nu mă mai ruşinez la judecata de pe urmă. Acum mi s-a împlinit această rugăciune.”
„Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”, le-a zis Isus experţilor legii şi fariseilor (Ioan 8:7).

Iosif Țon rupe tăcerea – Interviu (II)

(continuare) IMG_1399

MO: Ați fost exclus din Cultul Baptist din România, regretați?

Aici trebuie să vă corectez. Eu nu am fost exclus din cultul baptist din România. Când a apărut criza creată de vindecarea fiicei mele şi de unirea mea cu Străjerii, unii lideri baptişti români au considerat că eu am ieşit din cadrul a ceea ce se numeşte „baptist” şi au dorit să mă oprească de la a mai predica în bisericile baptiste din România şi de aceea au luat în pripă decizia să îmi retragă ordinarea pentru slujire în bisericile din România. Spun „în pripă” deoarece nu s-au gândit că „ordinare” îmi trebuie numai pentru a face acte de cult (Cina Domnului, botez, etc.), nu şi pentru predicare. Mai târziu au recunoscut acest lucru, şi au transmis verbal pastorilor să nu mă mai invite să predic. Unii pastori au acceptat această interdicţie şi nu mă mai invită. Alţii mă invită şi acum şi predic în bisericile lor.
Aici trebuie să fac o precizare foarte importantă. Eu am fost format ca teolog baptist şi toată viaţa am funcţionat ca predicator şi teolog baptist. Dar un baptist cu orizonturi teologice mai largi, aşa încât să cuprindă întreaga lucrare a Duhului Sfânt, precum şi credinţa în unirea reală cu Domnul Isus Cristos şi trăirea în unire reală cu El. Pentru unii conducători baptişti din România (nu toţi!) acestea ar fi credinţe care m-ar descalifica să mă mai numesc baptist. Aceasta este convingerea lor şi eu o respect. Şi-i respect şi pe ei personal şi-i iubesc! Dar eu sunt ceea ce sunt fără să le cer lor încuviinţarea!

MO. Așa cum menționam și mai sus, sunteți contestat, atacat și vorbit de rău, unii fiind chiar mai marii acestui cult neoprotestant. Nu simțiți nevoia să reacționați, sau să dați explicații, sau chiar să ripostați. Mă gândesc că și dumneavoastră, ca un om care ați umblat foarte mult, dețineți multe informații și ați avea ce să spuneți despre dânșii?

IT: Dragul meu, am foarte multe lucruri care le-aș putea spune la adresa acestor acuzatori, dar cui folosește? Am lucrat o mulțime de ani pentru a extinde Împărăția Cerurilor și pentru a aduce oameni pierduți la Cristos; să mă apuc acum să dărâm tot ce am construit în toți acești ani, doar pentru că nu m-aș putea smeri şi n-aş putea accepta acuzaţii nedrepte? Ce ar zice oamenii din lume să vadă cum noi ne mâncăm între noi?

MO: Nu ar trebui să aibă și ei tot o astfel de gândire?

IT: Depinde de fiecare dintre noi, cât de mult ne lăsăm luminați de Duhul Sfânt.

MO: Aveți vreo ranchiună sau vreo supărare pe cei care vă vorbesc de rău? Doriți să le
trnsmitei un cuvânt?

IT: Am o durere mare şi constantă că, din cauza celor care mă vorbesc de rău, unii nu-mi mai ascultă predicile şi astfel unii nu se mântuiesc şi foarte mulţi nu se mai hrănesc şi nu cresc spiritual.

MO: Care vă sunt planurile de viitor?

IT: Ținând cont de lumea în care trăim (lumea internetului), este clar că trebuie să folosim acest vehicul de transmitere a informației, cât mai mult. Pentru aceasta lucrăm chiar acum la o platformă de internet, prin care să putem transmite Cuvintul lui Dumnezeu pe toate căile: blogosfera, facebook, youtube, etc.

MO: Aveți un proiect foarte ambițios, care sunt convins că va costa mult; aveți finanțarea?

IT: Credinţa mea de o viaţa este că ceeace Dumnezeu iniţiază El şi finanţează. Desigur că eu, din pensia mea și a soției, nu pot să finanțez astfel de proiecte, dar acesta nu este cel mai costisitor proiect din viața mea, și cu toate că am făcut şi realizat proiecte mult mai costisitoare, de fiecare dată Dumnezeu a purtat de grijă în mod miraculos. Știu că va purta și acum.

MO: Dacă Dumnezeu pune pe inima cuiva dintre cei care citesc acest interviu și dorește să se implice în acest proiect, cum vă poate contacta?

IT: Când se va finalize platforma, care se va numi iosifton.com, acolo vor apare şi instrucţiuni pentru contribuţii financiare. Până atunci, cei din România îmi pot trimite sprijinul lor pe adresa mea din România: Str. Tribun Corcheş, nr.67, Arad.
Iar pentru toţi cei din afara României, puteţi trimite orice ajutor pe adresa mea din America:
5058 Foothills Dr., Unit B.
Lake Oswego, OR. 97034
USA

MO: Vă rog să transmiteți un cuvânt special pentru cititorii acestui blog și nu numai.

IT: Am ajuns la concluzia că toţi creştinii se concentrează în special pe iertarea de păcate ca să poată ajunge în cer. Dar! Scopul evident al lui Dumnezeu este să-şi formeze fii care seamănă cu Tatăl lor. Bunătatea şi iubirea sunt trăsăturile fundamentale ale lui Dumnezeu şi El vrea să ne facă buni cum El este bun şi să iubim pe toţi oamenii aşa cum îi iubeşte El. Scopul meu este ca de acum înainte să fiu un predicator şi un învăţător al bunătăţii şi al iubirii.
Vă chem să mă sprijiniţi în rugăciune şi în orice altă formă găsiţi voi ca să împlinesc acesată chemare pe care am primit-o de la Dumnezeu.

MO: Vă mulțumesc mult pentru timpul dumneavoastră și pentru dragostea aratată tuturor celor din jur, chiar și celor mai îndârjiți critici.
Domnul să vă binecuvinteze cu multă sănătate și putere de muncă și pe mai departe.

Mike Olari

Iosif Țon rupe tăcerea – Interviu (I)

Dupa câteva ore petrecute împreună cu acest om a lui Dumnezeu, am plecat atât de îmbogățit și copleșit spiritual, încât nu mă pot abține să nu împărtășesc și cu alții impresia extraordinară și totodată, bucuria de a mai avea astfel de oameni printre noi.

În urma mai multor atacuri pe bloguri la persoana fratelui Țon, am intervenit și eu de câteva ori în apărarea dânsului, nu pentru ca l-am cunoscut prea bine, ci pentru că metodele folosite de către atacatori, mi s-au părut inadecvate pentru un slujitor al Evangheliei, fără să se țina cont de cuvântul lui Dumnezeu din Matei 18:15-18, care ne învață cum să procedăm în astfel de situații.

Cu toate că și îainte, am avut impresii foarte bune despre fratele Țon (cu unele mici rezerve), din momentul în care s-a declanșat acea luptă nedreaptă de denigrare la adresa dânsului, am hotărât să-l caut și să mă conving dacă acuzațiile aduse au vreo bază, ori mai degrabă avem de-a face cu o luptă spirituală, în care Diavolul a reușit să se folosească chiar și de unii slujitori ,,importanți” ai altarului, pentru a aduce mari deservicii lucrarii lui Dumnezeu.

Ei bine, astăzi vorbind în cunoștință de cauză în ceea ce-l privește pe fratele Țon, pot să vă asigur că avem de-a face cu un om a lui Dumnezeu deosebit, care, ce vorbește și trăiește, dar mai mult de atât; cu toate că a trecut de frumoasa vârstă de 80 ani, încă arde de dragoste pentru cei pierduți, și în egală măsură pentru creșterea spirituală a credincioșilor din bisericile noastre.

Cu toate că eu am discutat multe cu dânsul și sunt convins de autenticitatea informațiilor aduse pe acest blog, totuși, l-am rugat să-mi răspundă la anumite întrebari, care sunt convins că le vor fi de folos tuturor celor care vor citi acest inteviu, pentru a elimina pe cât posibil orice suspiciune în ceea ce privește persoana și lucrarea fratelui Iosif Țon, dar și pentru a preîntâmpina dacă este cu putință, continuarea răspândirii de neadevăruri la adresa dumnealui, prin care se aduce multă bafjocură și ocară la adresa lucrării lui Dumnezeu, și un mare deseviciu tuturor slujitorilor evanghelici.

Mă simt onorat să pot să fac această slujbă pentru slava lui Dumnezeu, și de ce nu, pentru a-l cinsti și pe acest om al lui Dumnezeu devotat total cauzei Evangheliei, cum n-am mai văzut de pe timpul fratelui Richard Wurmbrand, despre care mărturisește și fratele Țon că a fost unul dintre mentorii săi.

Mulțumesc fratelui Țon pentru timpul acordat acestui interviu și pentru faptul că și-a făcut timp să stăm și să petrecem momente memorabile împreună.

 Mike Olari

IMG_1405

Fratele Iosif și sora Elisabeta Țon

Mike Olari: Cu ce ocazie pe la Phoenix?

Iosif Țon: Am venit în Arizona răspunzând invitației fratelui pastor Andi Olariu, pastorul Bisericii Ekklesia, pentru a ține o serie de predici, de conferinţe pentru tineret, şi prelegeri pentru familie.

 

MO: M-am bucurat să vă avem și la Biserica Agape, păstorită de Petru Lascău, cu care, din câte știu, aveți o relație buna.

IT: Desigur, relația și colaborarea noastră a început încă din anul 1977, când eram amândoi la Oradea apoi s-a adâncit în anii 80, când am lucrat împreuna la Societatea Misionară Română lângă Chicago, iar pe parcursul anilor, am pastrat todeauna o relație foarte bună.

 

MO: Nu intenționez să vă pun prea multe întrebări introductive, fiindcă sunteți o persoană foarte bine cunoscută în spațiul evanghelic, dar doresc să vă pun câteva întrebări, pentru a elucida anumite zvonuri care circulă despre dumneavoastră în mediul evanghelic românesc, așa că voi fi foarte direct și în același timp deschis, la toate răspunsurile dumneavoastra.

Ce ne puteți spune despre relația dumneavoastră cu Bill Johnson, un pastor despre care se vorbește că ar fi un eretic, iar dumneavoastra la un moment dat – la o biserică din Portland – ați vorbit la superlativ atât despre el, cât și depre cartea scrisă de el: “When Heaven Invades The Earth”!?

IT: Relaţia mea cu Bill Johnson trebuie pusă într-un context mai larg. Trebuie să încep cu apariţia în 1963 a cărţii lui George Edon Ladd, profesor la Fuller Seminary in California, întitulată „The Presence of the Future” (Prezenţa viitorului), un studiu academic despre Împărăţia lui Dumnezeu în învăţătura Domnului Isus. În America, era la modă să se afirme că această învăţătură nu mai este pentru astăzi, ci a fost transferată în Împărăţia de o mie de ani (Mileniu). George E.Ladd a argumentat că Isus nu numai că a adus această învăţătură, ci şi că El a adus această Împărăţie cu Sine şi a pornit acţiunea de extindere a ei pe tot pământul (la toate naţiunile). El a inaugurat prezenţa acestei Împărăţii, apoi i-a însărcinat pe ucenicii lui să o ducă pe tot pământul. Expresia folosită de Ladd a prins la mai mulţi teologi, că „Împărăţia este aici, dar nu încă…” („it is here but not yet”); adică, ea şi-a instalat aici un cap de pod, dar încă n-a cuprins toată planeta.

Prin 1979, a îmbrăţişat această viziune John Wimber, întemeietorul lanţului de biserici „Wineyard Churches”. În 1981 s-a creat în Pasadena (legat de Fuller Seminary), „U.S. Center for World Missions” de către Ralf Winter. Ceva mai târziu, el a alcătuit un mare volum de articole despre misiune, întitulat „Perspectrives on World Missions”, în care a inclus şi un capitol din cartea mea despre martiraj. El a iniţiat cursuri speciale în diferite centre din America pentru a forma misionari şi m-a invitat şi pe mine să predau cursul despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre extinderea ei în toată lumea. L-am predat anual, până prin 2010.

Trebuie să arăt că marea majoritate a penticostalilor sunt premilenişti şi dispensaţionalişti, adică ei cred că învăţătura Domnului Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu a fost suspendată şi că tot ce a spus El despre această Împărăţie se va aplica numai în Mia de ani. Bill Johnson era pastor penticostal (Assemblies of God), şi deci era premilenist. Cumva, el a intrat în contact cu mişcarea Wineyard, şi de acolo a îmbrăţişat învăţătura că nu trebuie să aşteptăm până în Mia de ani ca să vorbim despre Împărăţia lui Dumnezeu, ci că ea este pentru noi, astăzi. El şi-a însuşit această îmvăţătură şi a explicat-o extrem de clar în cartea lui „When Heaven Invades the Earth” („Când cerul invadează pământul”), publicată în 2003 (publicată în limba română în 2014).

Bill Johnson, pe lângă că este un bun teolog şi un bun scriitor, este şi un om pragnmatic. El şi-a pus această întrebare, care arată caracterul lui de practician: Dacă Împărăţia lui Dumnezeu este aici şi acum, cum trăim noi în această împărăţie, un trai diferit de al celor care trăiesc în împărăţia celui rău? Împreună cu echipa lui de păstori, ei au ajuns să vorbească despre cultura împărăţiei celui rău şi despre cultura Împărăţiei lui Dumnezeu. Au început să organizeze conferinţe pe tema „Kingdom Culture” („Cultura Împărăţiei”). Am participat şi eu la o asemenea conferinţă în 2011.

Ceea ce era nou pentru mine era strădania acestor oameni de a defini în termeni moderni esenţa trăirii după învăţăturile Domnului Isus. Ei au identificat ca centru al acestei învăţături conceptul de valoare şi de demnitate a fiecărei fiinţe umane. În trei zile în care am stat la această conferniţă am observat cum se tratează personalul acestei Biserici, cu atenţie, cu respect, cu amabilitate şi am observat strădania lor de a-şi acorda onoare unul altuia, conform învăţăturii lor că ceea ce crează ei este o „cultură a onoarei.”

Aceasta este ceea ce am învăţat de la Bethel Church din Redding, California, biserica lui Bill Johnson. Am mai participat şi în 2013 la o conferinţă, de data aceasta pe tema creării şi a conducerii unei Biserici angajate în cultura Împărăţiei.

Pot să vă spun că aceste conferinţe m-au captivat şi mi-au revoluţionat gândirea.

Mă grăbesc să adaug că am văzut la ei şi lucruri pe care eu nu le înţeleg, cum ar fi conceptul de „împartare”, adică de transmitere a unei ungeri speciale prin atingerea pe frunte şi fenomenul căderii pe spate. Am citit tot ce au scris ei şi alţii pe aceste teme şi nici astăzi nu le înţeleg. De asemenea, ei cred că „apostoli” există şi astăzi. Eu nu mi-am însuşit această învăţătură.

Cu aceasta venim la o precizare de foarte mare importanţă. Am mai scris şi în alte locuri că trebuie să facem distincţie între următoarele trei întrebări:

  1. De la cine învăţăm?
  2. Cu cine ne asociem? Şi
  3. Cu cine ne identificăm?

La prima întrebare, răspunsul ni-l dă apostolul Pavel: „Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun” (1 Tes. 5:21). Am cercetat şi am învăţat de la teologi din toate cultele şi pe unii i-am chiar citat în scrierile mele, fără să mă asociez cu ei şi, cu atât mai puţin, fără să mă identific cu ei.

Cu privire la a doua întrebare, eu am contribuit la crearea Alianţei Evanghelice din România în cadrul căreia ne-am asociat, baptişti, penticostali şi creştini după Evanghelie, să facem evanghelizări împreună, să ne apărăm drepturile împreună, să facem radio împreună, şi alte asemenea acţiuni despre care am căzut de acord că le putem realiza împreună. Aceasta fără să renunţăm la doctrinele noastre specifice, adică fără să încercăm să ne unim într-un singur cult.

 

MO: Si Bill Johnson din care categorie face parte?

IT: Legătura mea cu Bill Johnson face parte in prima categorie: Am învăţat mai multe lucruri de la el, din cărţile scrise de el şi de la Biserica pe care o păstoreşte. Dar nu am făcut cu ei nici o asociere pentru a lucra şi realiza ceva împreună.

IMG_1419

MO: O altă acuzație care vi se aduce este faptul că dumneavoastră ignorați învățăturile apostolului Pavel. Este adevarat?

IT: Încerc să înţeleg cum s-a format legenda că eu n-aş mai crede în învăţăturile apostolului Pavel. Eu am publicat în 2010 cartea mea întitulată „Bunătate – o teologie bazată pe învăţătura Domnului nostru Isus Cristos”. În „Introducere” la această carte, discut pe larg importanţa „punctului de pornire” în scrierea unei teologii. Printre alţii, îl dau de exemplu pe Marin Luther care consideră că „Evanghelia” cea mai pură se află în Epistola către Romani, şi de aceea el îşi construieşte toată teologia lui pe această epistolă a apostolului Pavel.

Eu consider că întemeietorul credinţei creştine este Isus Cristos şi de aceea îmi construiesc teologia pe învăţăturile Lui. Dar aceasta nu înseamnă că, de acum, eu ignor scrierile lui Pavel. Iată ce scriu eu în acea „Introducere”:

„Din tot ce am scris până aici s-ar putea deduce că există o mare deosebire, sau chiar o contrazicere, între învăţătura Domnului Isus şi învăţătura apostolului Pavel. Există mulţi teologi în protestantism care susţin că o asemenea contradicţie este reală, dar noi contestăm că lucrul acesta este adevărat. Apostolul Pavel a preţuit învăţătura Domnului Isus şi şi-a bazat gândirea pe ea… În cursul acestei cărţi vom arăta mereu că Pavel a înţeles foarte corect învăţătura dată de Isus şi că el doar continuă şi dezvoltă ceea ce a primit de la Domnul şi Învăţătorul său” (pag.16).

Teologul englez N.T.Wright, după ce a scris două volume masive despre învăţăturile lui Isus, îşi întoarce atenţia spre epistolele lui Pavel şi scrie că relaţia dintre Pavel şi Isus este relaţia dintre un compozitor şi un dirijor. Compozitorul concepe şi scrie partitura. Dirijorul nu adaugă nimic la conpoziţie, ci se limitează la a o transpune în muzică. Subscriu cu entuziasm la această comparaţie.

Cred că legenda că eu „nu mai cred în Pavel”, cum s-a exprimat cineva, a apărut de la oameni care au prins o idee din zbor dar care nu au citit ceea ce am scris eu. Dar lucrul acesta nu este nou pentru mine.

MO: Ați fost exclus din Cultul Baptist din România, regretați?

(Răspunsul la această întrebare și la altele, în partea a 2-a a interviului)

Mike Olari

Toflea: de râs sau de plâns?

Cristi

Un articol de Cristian Barbosu

Hai să începem cu prima întrebare. De râs? Nu. Deloc. Ce se întâmplă în biserica din Toflea e o lucrare serioasă. Doar cei care n-au fost acolo și nu-i cunosc pe credincioșii de acolo pot râde. Dar nu spre binele lor. Fiindcă Dumnezeu a făcut și face lucruri mari în Toflea. Mai mari ca în multe biserici din Romania si diaspora. Și știu că risc afirmand acest lucru, dar asta e realitatea. N-am putut să nu scriu ceva, dupa ultima mea vizită acolo (acum câteva săptămâni), fiindcă de fiecare dată când am fost pe la ei, sau am fost implicat în vreo slujire a congregației lor, am plecat încurajat, motivat, binecuvântat. Într-o localitate în care o buna parte din locuitori nu știu să scrie și să citească, să găsești o biserică preocupată, care să se ocupe de educația concetățenilor, astfel încât aproape 1000 dintre ei au citit Noul Testament în ultimii ani, peste 500 au citit Biblia în întregime, și 200 să fi urmat cursuri și semniare biblice – stau și mă întreb, oare câte biserici din România și-au făcut scop din asta, să-și educe biblic membrii congregației lor, să-i motiveze și să-i monitorizeze la aceasta? Într-o lume creștină în care familia este sub atac, și curăția înainte de casatorie este o problemă serioasă – chiar și în comunitățile creștine – să găsești o biserică în care slujitorii ei să se framante să caute metode clare și practice prin care să mențină sfințenia relațiilor de căsătorie, e de apreciat. Oare care biserică investește resurse umane și materiale să susțină în fiecare an o conferință de câteva zile, specific destinată relațiilor de familie, așa cum fac cei din Toflea? Și nu doar pentru 30-40 de cupluri ci pentru 1000 + ?!

Da, sunt romi, au avut și încă au multe probleme, dar rar am găsit un grup de credincioși care să vorbească atâta de deschis despre lupta împotriva păcatelor lor, fie sociale, fie generate din tradiții și legi entice împotrivitoare Scripturii, oameni care să-și recunoască slăbiciunile așa cum o fac toflenii. Când vorbești de Toflea nu e nimic de râs, din contră…

Ce, vrei să spui că e ceva de plâns? Da. Dar nu pentru ei… ci pentru noi, cei care deseori ne credem oarecum superiori, mai educați, mai “io-știu-cum” față de ei. Bătând amvoanele multor biserici din majoritatea confesiunilor evanghelice din România, rar am găsit atâta viață în închinare, pasiune în rugăciune, putere în Cuvânt și lacrimi de cercetare ca la Toflea. Da, când intri nu mai auzi nimic, fiindca muzica e atât de tare încât nu mai poți sa intri in barfele cotidiene cu cei de lânga tine, oamenii sunt prea focalizați pe cântare să se uite pe pereți ca în alte biserici, iar ritmul, da, e diferit, mai bat din palme, ba chiar și strigă atunci când cantă, așa că nu poți dormi sau intra pe Facebook cum faci de obicei când corul sau fanfara bisericilor standard cântă aceleași melodii de 30 de ani încoace, pe care inclusiv subconștientul tău le fredonează. E de plâns când te uiți la statisticile cultelor neo-protestante în care botezurile sunt tot mai rare și mai mici, numarul bisericilor scade de la an la an și nici măcar în serviciile de evanghelizare sălile nu-s pline. Când în Toflea, de câțiva ani de zile nu găsești loc dacă vii la fix, oamenii nu se uită la ceas să vadă când se va termina, nu au unul ci două servicii peste săptămână, și în ultimii ani, toflenii au împânzit țara și Europa, nu doar pentru a-și găsi un loc de muncă, dar pentru a deschide biserici. Care biserică, al cărui cult, a plantat 10 alte filiale în țară și incă 5 în diferite țări ale Europei în ultimii ani? Cinste lor și laudă Domnului, care lucrează prin astfel de oameni, disprețuiți de unii, dar iubiți de El. M-am simțit smerit să îi slujesc, încurajat să îi privesc, și binecuvântat să fi invățat lucruri spirituale de la ei.

Toflea

De râs? De plâns? Da, e un titlu ales pe de o parte să-i atragă pe unii care atunci când aud de Toflea, zâmbesc în baza prejudecăților lor greșite, precum evreii din vechime față de samariteni. Un titlu însa, care ar trebui să ne dea serios de gândit celor care înca mai trăim acel sentiment de frustrare sfântă legat de monotonia și fosilizarea bisericilor evanghelice românești, din țară și din diaspora, și care ne dorim să vedem, cum Dumnezeu dă viață bisericilor noastre… măcar ca la Toflea.

Credința fără faptă este moartă (partea a II-a)

4 zile si 4 nopti

Un articol de Catalin Ciuculescu

Am vrut sa vad cum traiesc oamenii strazii… Unde stau, ce mananca, unde dorm, cum sunt… Bir (Andrei Birtea) si-a dorit sa vina si el. Ne-am tuns amandoi scurt si ne-am lasat barba ca sa putem fi credibili. Sora si cumnatul meu ne-au tuns doar din foarfece si au iesit adevarate “opere de arta”. 🙂

catalin-ciuculescu-site-460x300

Nu ne-am luat nici telefon, nici portofel, nici acte, nici bani, doar 5 lei pe care ii primisem pentru ce urma sa facem. Am trait experiente cum nici nu-mi trecea prin cap… Am sa le povestesc. O sa fie mai lung, dar pentru cine o sa citeasca o sa fie folositor.

 

(continuare)

8.

E Duminica… Am dormit in reprize in sala de asteptare… Imi propusesem sa merg intr-o biserica in care n-am mai fost niciodata, o biserica despre care auzisem multe… Cum nu aveam ceas, ma trezeam din cand in cand sa verific trecerea timpului privind la “orologiul” de pe peron… Am vrut sa fiu din timp la biserica, sa ma asigur ca prind loc… Am ajuns… Nu pare o constructie mare de dinafara dar interiorul e grandios… Plecasem cu asteptari mici dorindu-mi sa fiu surprins… Am intrat cu caciula pe cap…

La intrare era un om pe ecusonul carui statea scris “ordine”… “Da-ti caciula jos din cap si du-te acolo… Aici e partea fratilor si aici a surorilor”, mi-a spus… M-a directionat spre locurile din spate… M-am conformat indicatiilor… La marginea randului era un frate in varsta… La distanta de 3 scaune de el era un altul, tot in varsta… M-am asezat intre ei, cu gand sa las cate un scaun liber si in dreapta si in stanga mea… Fratele din dreapta mea se uita indelung la mine… Ma studia din cap pana in picioare… Puteam sa-l vad cu “coada” ochiului drept… M-am uitat odata la el si si-a intors privirea… Au trecut mai multi oameni prin fata mea… S-au asezat altii doi langa mine… I-am numarat pe cei care mi-au strans mana, 4 la numar… Nu stiu daca m-au salutat pentru ca au vrut cu adevarat, dar asa era randul…

Am ascultat formatii, instrumente si coruri cantand… Am fost foarte impresionat… A urmat predica… Pe fratele din stanga mea il luase somnul… Imi facea si mie pofta ca doar dormisem putin in gara… M-am stapanit… S-a citit din Luca 9:46-48… A fost vorba despre cine este “cel mai mare”… Am ascultat ce s-a vorbit… Suna frumos… Cineva din fata a incheiat “serviciul” cu o rugaciune…

Avand deja experienta putinelor saluturi de la inceput, m-am dus fix la usa, de data asta… Mi-am pus caciula-n cap si-asteptam… Asteptam pe cineva care sa-mi intinda mana si sa ma salute… Ieseau multi oameni… Cineva s-a manifestat zicand “ce de oameni!”… Eu asteptam… Treceau pe langa mine toti si nimeni-nimic… Doar imi “luau masurile” cu privirea… Cred ca si-au dat seama ca port “S” la camasa, 30 la pantaloni si 42 la incaltaminte… Spre final, un baiat mai tanar “s-a ciocnit” involuntar de privirea mea… De la vreo 2-3 metri mi-a zis “ceau”… Am tot asteptat sa se apropie cineva de mine… Aproape se golise biserica… N-a venit “NIMENI”…

Mi-am facut curaj si m-am dus din nou in biserica… Fratele care condusese “programul” si facuse rugaciunea de la final se indrepta spre usa, insotit de cineva… L-am luat deoparte si i-am zis: “Haideti ca am venit sa va salut eu, daca tot nu ma saluta nimeni”… S-a uitat mirat la mine si m-a intrebat de unde veneam… I-am spus ca “din gara”, aratandu-i vestimentatia mea anapoda… Am primit un zambet fals, de plastic… “Ma asteptam sa fiti diferiti… Am venit de dimineata… Am stat acum la usa si nu m-a salutat nimeni”, i-am zis… “Uite ca s-a gasit unul care sa te salute”, mi-a spus, purtand acelasi zambet ieftin pe fata-i ingrijita… I-am spus ca m-a salutat doar pentru ca m-am dus eu la el… “Acuma, nu mai conteaza… Sa ne bucuram ca am avut ocazia sa ne salutam”, zicea… I-am spus ca “se vorbesc multe la dvs. in biserica dar se fac putine”… Tot zambind, mi-a zis ca “depinde”… M-am uitat in ochii lui si i-am spus doar “ar fi trebuit sa va pese”, timp in care ma-ntorceam spre usa… Mi-am mai aruncat odata privirea in spate pe cand ma pregateam sa ma fac nevazut pe dupa poarta si i-am vazut acelasi zambet frumos pe masura ce vorbea cu altcineva…

Tineam in mana dreapta aceeasi plasa de rafie, in care nu mai aveam nici paine si nici apa, doar niste pungi goale, un Nou Testament si o geaca subtire pe care o asez sub mine cand stau pe rece… Inaintam spre strada si mi-era ciuda sa imi spun “Ai avut dreptate!!!”… Mi-am dorit sa ma insel, dar a fost altfel…

Vad lucrurile diferit acum pentru ca am trait… Ma intreb pe langa cati oameni am trecut eu fara sa imi pese… Nu i-am condamnat pe niciunul din cei cei care nu m-au salutat, nici pe cel cu care am vorbit la final… Imi pare doar rau de “noi”, cei care ar fi trebuit sa fim diferiti si sa avem compasiune… Ce sa zic… Macar a fost temperatura placuta in biserica… Acum ma pun sa trag un pui de somn pe o banca rece si singuratica din “Parcul Rozelor”… Viata nu e “roz” deloc… Oricum, “nu le pasa”, imi zic…

9.
Cand stai pe strada nu te mai ingrijorezi ca s-ar putea sa dormi prea mult… Frigul e cea mai buna “alarma”, te trezeste cand vrea el… Mi-am dat la o parte geaca cu care imi acoperisem genunchii, m-am ridicat de pe banca din parc si m-am dus la catedrala ortodoxa… E liniste si cald acolo… Ma uitam la oamenii care stateau la coada sa pupe icoanele… Unii se duceau mai in fata si ingenuncheau pe niste scari… Mi-am facut curaj si m-am dus si eu acolo in fata, marsaluind cu capul meu tuns in scari printre cativa oameni… M-am pus pe genunchi si radeam de ce faceam, apoi m-am rugat lui Dumnezeu… M-am ridicat si mi-am recuperat scaunul pe care am stat…

Am vrut sa mai merg la o biserica duminica seara, alta decat cea la care fusesem de dimineata… M-am dus cu asteptari rele de data asta, ca sa nu mai fiu dezamagit… M-am oprit in dreptul unei biserici pe care o vizitasem o singura data in viata in urma cu vreo 4 ani… M-am apropiat de usa dar era inchisa… Pe cele doua usi erau lipite doua foi ce purtau acelasi mesaj cu orele la care se intalneau cei din biserica… Nu aveau program Duminica seara… Mi-am propus sa ma duc in mall si sa stau la caldura, dar mi-am amintit de o biserica aflata nu foarte departe de zona in care eram… Am asteptat 40 de minute dupa un autobuz care, parca intentionat nu mai venea… Mi-am ridicat plasa de pe banca si am vrut sa plec, cand, deodata, a aparut si autobuzul meu… M-a lasat la o distanta de 2 minute pana la biserica…

Sala mare era inchisa… Am vazut luminate ferestrele demi-solului si-am intrat… Mi-am dat de buna voie caciula jos din cap ca sa scutesc pe oricine de eventualele explicatii prostesti… Am deschis usa si-am ramas acolo in spate langa ea… M-am uitat rapid peste cei prezenti… Nu stiu daca erau mai mult de 60-70 de oameni acolo… Eu asteptam sa se intample ceva… Si s-a intamplat ceva ce m-a sensibilizat pana la lacrimi… O sora aflata pe la inceputurile varstei “caruntetilor” s-a apropiat de mine si m-a intrebat daca nu vreau sa merg mai in fata… I-am raspuns ca “da, daca ma duceti dvs.”… Si-a pus mana dreapta pe spatele meu si m-a dus exact pe primul rand, pe primul scaun… Mi-a soptit apoi la ureche: “Aici e mai cald… Poti sa-ti dai geaca jos, daca vrei”… M-a lasat in dreptul scaunului si am inceput sa ma bucur in mult in sufletul meu, incercand sa impiedic cateva lacrimi sa mi se scurga pe obraji…

Ei erau in picioare cantand ca Dumnezeu e sfant… In picioare am stat si eu, cu toate ca ma gandeam ca se uitau la “scarile” din capul meu… M-am intors in dreapta, uitandu-ma ca un strain la ei, voind sa vad daca ma ciocnesc cu vreo privire ciudata, dar “astia” aveau ochii inchisi si mainile ridicate spre Dumnezeu… In timpul in care ma bucuram de muzica, am vazut pe baiatul care canta la chitara bass uitandu-se la mine… L-am privit si eu… Mi-a zambit in doua randuri… Pastorul care a condus intalnirea s-a uitat si la mine cand a vorbit bisericii, la fel facuse si predicatorul… M-am bucurat, nu pentru mine, ci pentru orice om al strazii care ar fi putut fi in locul meu…

Se terminase biserica si asteptam sa vad finalul intregii experiente… Un tanar a trecut pe langa mine… Stateam pe scaun, cu capul plecat, privind modelul de pe mocheta, cand s-a apropiat de mine pastorul care condusese seara… S-a asezat chiar langa mine, mi-a intins mana, m-a intrebat ce fac, cine sunt, de unde vin si unde dorm… Am vrut sa ma abtin din a-i spune toata povestea, dar n-am putut… A fost surprins si incurajat de tot ce i-am zis… De-o da Dumnezeu, am sa trec pe la ei cu prima ocazie, in urma invitatiei lui “mai vino pe la noi”… M-am bucurat enorm ca am ajuns la ei…

Da, astaseara asteptarile mi-au fost inselate in cel mai placut si nesperat mod… Mi s-a confirmat ca unde-s multi e mai “rece” si fariseismul unora se vede fara lupa… Am simtit acceptare, in schimb, intr-o biserica redusa ca numar… Si-am inteles ca nu cantitatea determina puterea, ci calitatea… Poti sa ai 6 cai (vorba aia) si sa fie toti frumosi si lenesi, sau poti sa ai doi amarati, dar care sa traga impreuna…

Ma duc sa dorm in aceeasi sala de asteptare… Cred ca-mi iau bilet tot pana la “Baile Calacea”… Haha… Nu mai aveam de gand sa scriu nimic, cand vad iesind de dupa colt un cuplu pe care il cunosc, purtand alaturi copilasul lor… Am stat serios… Amandoi s-au uitat la mine, nu m-au recunoscut si si-au vazut de drum… E amuzanta toata treaba asta…

10.
Mi-am luat bilet… In sala de asteptare a intrat si Ion, cel care mi-a dat bucatile de pui din prima zi… Am stat amandoi aplecati langa caloriferul calduros si am povestit… I-am multumit din nou pentru ce facuse pentru mine… Mi-a zis din nou ca stie Dumnezeu… Voia sa plece din Romania zicand ca Basescu si-a batut joc de el… I-am spus ca vreau sa il ajut si eu cumva… “Tu? Tu sa ma ajuti pe mine?”, zicea, uitandu-se la vestimentatia mea… “Cu ce sa ma ajuti tu pe mine?”… “Poate o sa fac rost si eu de niste bani si-ti dau de-acolo”, i-am spus… “N-ai cum sa ma ajuti”, mi-a replicat Ion… Mi-a zis ca nu voia sa plece, totusi, din tara…

I-am spus ca Sambata am fost la mancare la pocaiti… Si a inceput sa imi vorbeasca asa fain de ei… Mi-a zis multe despre Dumnezeu… Ca e drept, ca e judecator, ca vede… Stia multe… “E bine sa te pocaiesti”, mi-a zis… “Pocaitii te ajuta daca te pocaiesti”… In timp ce ii vorbeam, foarte sincer si fara niciun stres, m-a intrerupt si mi-a zis: “Iti miroase gura… Nu e bine sa vorbesti cu gura catre cineva… Poti sa dai microbi”… Cred si eu ca-mi mirosea, dar nu-mi venea sa cred cu cata lejeritate mi-a zis sa am grija cum vorbesc… Am ras in mine de nu mai puteam… Mi-am pus mana dreapta la gura si l-am intrebat daca era bine asa… A incuviintat…

L-au scos afara baietii de la paza cand au dat tura de la ora 01:00… M-am dus dupa el, l-am intrebat daca are ceva bani si, in urma raspunsului negativ, i-am intins 15 lei din banii fetelor ce imi oferisera ceaiul si sanwichurile cu ardei… I-am multumit mult ca mi-a dat de mancare… Mi-a multumit si el… I-am povestit unui om care se intorcea din Norvegia despre ce faceam pe strada si despre cum l-am intalnit pe Ion… Era marcat… A avut deschidere sa ma auda vorbind despre Dumnezeu… M-a trezit sa-l ajut sa-si duca bagajele la trenul de Iasi… L-am imbratisat si mi-a spus ca apreciaza cum m-am purtat cu Ion, dar zicea ca il vazuse intr-o crasma cu ceva minute in urma… “E bine ca mi-ati spus”, i-am zis… Ne-am salutat si m-am intors in gara gandindu-ma la ce mi-a spus despre Ion… Nu-mi parea rau, dar speram sa ii foloseasca altfel…

Pe la 6:00 ma trezeste Ion din somn… Adormit si vazandu-i fata in ceata, l-am auzit zicandu-mi doar: “Na, ia si mananca!”, si mi-a pus in mana o caserola transparenta… Eram buimac tare si n-am putut gandi, asa ca am pus-o langa mine… M-am trezit, m-am dezmeticit si am citit pe capacul caserolei “jumeri”… Au intrat cei de la paza garii sa controleze oamenii de bilete… Era 8:15… Seful lor s-a uitat la mine si mi-a zis pe un ton superior ca incep sa cam am vechime in gara… Trenul meu pleca la 8:31… “E si un sfert”, mi-a zis… “Mai am un sfert de ora”, am replicat si eu…

Intr-un parc am deschis caserola de la Ion… Erau doua placinte cu dovleac inlauntru… Dumnezeu stia ca nu ma dau in vant dupa ele si de aia mi le-a si dat… Le-am infulecat cu pofta multumindu-i pentru ele si pentru Ion… Mi-a parut rau ca ma intrebasem ce facuse cu banii pe care ii dadusem… Intelegeam atunci… Imi luase si mie de mancare din ei… M-a miscat…

11.
Am urcat in tramvaiul 4… La capat de linie era un centru de adapost pentru oamenii strazii… Voiam sa ajung acolo… Nu stiam unde e “strada Invatatorului”, asa ca am intrebat pe cineva care semana a muncitor la drumuri si poduri… Avea o salopeta portocalie cu cateva dungi reflectorizante… “Ma (pe un ton ardelenesc), pa’ si eu merg tat acolo”… Mi-a zis sa merg dupa el… “Mergi la centru’ ala?”, m-a intrebat… I-am raspuns ca da… “Hai ca te duc io, ca stiu unde e…”, imi zice… Peste cativa metri imi spune: “da’ nu mai stiu pe ce strada s-o iau”… Mergeam in spatele lui si ma prapadeam de ras… Se mai apleca dupa cate un “chistoc” de tigara… Avea in picioare niste pantofi negri pe care si-i innamolea in timp ce ne indreptam spre destinatie… Se injura singur… Eu mergeam tot cu juma’ de pas in urma lui… Se tot intorcea dupa mine si-mi zicea “hai ma”… Mi-a fost tare tare drag de el… Se purta cu mine ca un tata… Am ajuns acolo si era inchis… S-a injurat iarasi si-am mai tras o portie de ras… “Mergem in Balcescu, ca dau nemtii de mancare la unu jumate”, mi-a zis…

Am luat acelasi tramvai si-am coborat prin centru… Am mers pe jos tot povestind… “Ai lingura?”, m-a intrebat… Nu aveam… “Las’ ca-ti dau io ca am trei”, mi-a zis… M-a intrebat unde dorm, de unde sunt si tot asa… S-a uitat la mine si-a zis “Ma, trebuie sa-ti dau niste blugi ca astia ai tai sunt murdari”… I-am zis ca mai stau doar ziua aia si plec… I-am spus ca am mancat Sambata la pocaiti… “Aaa, da ma, si io am mancat acolo”, mi-a spus… “Oameni faini pocaitii astia”, zic eu, “dau de mancare saracilor”… “Da ma, asa e “, incuviinta si el… I-am spus ca as vrea sa ma pocaiesc si eu… “Ma, tu daca te pocaiesti o sa ai cel mai mare noroc”… “Cum asa?”, l-am intrebat… “Aia au fete frumoase… Te insori cu una si ai casa… Daca te pocaiesti pocaitii iti gasesc ei pe-acolo ceva de lucru”… M-a apucat rasul, dar radeam intr-o parte sa nu ma vada el… I-am zis ca vreau s-o fac din inima, nu pentru fete sau casa… “E bine… Da io nu pot, ma… De alcool pot sa ma las, da’ de tigari nu pot, ma, nu pot!”… I-am zis sa se duca si poate ca il scapa Dumnezeu intre timp… Stia despre Dumnezeu si mi-a numit cateva biserici la care mersese…

Am ajuns si in Balcescu dar se anulase masa ca era 1 Decembrie… Mai venise inca un baiat care sufla intr-o punga cu bronz si tinea sub bratul drept o sticla de Cola plina pe un sfert… M-a rugat sa beau o gura… M-am uitat la punga din mana stanga, la fata lui si i-am zis “nu, mersi”… M-am gandit apoi ca era lucru mare ca voia sa imparta din sucul ala si cu mine si i-am zis “da-mi, totusi, o gura ca si-asa n-am mai baut de mult”… Am luat o gura si i-am multumit… Stateam pe niste scari de ciment si s-a apropiat “taticul” meu de mine… Dorin il chema… Mi-a zis ca mergem inapoi in centru si imi da el un “snitel”… Mi-a spus povestile multora dintre cei pe care ii vedeam pe strada… Cum ca au avut familii, li s-au destramat si au dat in nebunie… Imi mai zicea de unul care avea un cantar si facuse bani frumosi cu el, suficient cat sa isi aranjeze fain o casa… La un moment dat zice “ma, da’ toata lumea ma stie in Timisoara asta… Mi-e si ciuda”… Radeam de numa’…

Am vazut ca ii pasa de mine… Voia sa imi faca buletin… Zicea ca daca se ia Politia de mine vorbeste el pentru mine, ca sunt colegul lui si ca astept sa imi vina buletinul… Ne-am oprit undeva in centru si i-am zis ca ma duc pe la biserica si dupa aia mai vad eu ce sa fac… Cum vrei tu, mi-a zis tot ca un tata… Avea 45 de ani Dorin… L-am pretuit mult… I-am strans mana si i-am multumit pentru tot…

Imediat dupa ce l-am salutat de plecare l-am vazut pe Bir mergand “la mana” cu bicicleta… Venise sa ma caute… N-am mai stat pe strazi… Simteam cum imi iese aer fierbinte pe nari si ma asteptam sa racesc… 4 zile si 4 nopti pe strada isi pusesera amprenta pe “odorul” meu… Nu miroseam bine deloc… I-am multumit lui Dumnezeu pentru caldura din locul in care sta Bir, pentru apa calda si pentru cartofii prajiti si ouale “ochi” pe care le mancam pe o masuta in bucatarie…

Seara, am fost la gara si le-am dus celor de la paza si protectia garii cate un CD cu piese de-ale mele… Le-am explicat cine sunt si ce am fost in ultimele 4 zile… Dupa ce a luat CD-ul, unul dintre ei s-a tras in spate, s-a uitat lung la mine si a zis de vreo cateva ori ca nu-i venea sa creada… Si-a adus aminte si celalalt coleg al lui de mine… A fost interesant tare si cred ca a fost marturie puternica petru amnadoi… Unul dintre ei m-a salutat cuprinzandu-mi dreapta mea cu amandoua mainile lui…

12.
O persoana pe care n-am vazut-o niciodata voia sa ajute niste oameni saraci mi-a dat niste bani… Nici persoana asta n-o ducea bine, dar asa simtea sa faca… Alte 2 persoane la fel… De la 12 la 8 seara am facut niste pachetele in care am pus ceva manusi, sosete, niste fructe, sandwichuri si ceva dulce si ne-am dus unde stiam ca o sa-i gasim pe cei de pe strada… Dumnezeu i-a iubit… E adevarat ca a fost putin, dar “un putin” si cu “alt putin” fac mult…

Ne-am oprit intr-o piata unde am dat de Ion, cel care imi oferise puiul si placinta cu dovleac… Facusem un pachet special pentru el… L-am asigurat ca e in numele lui Isus si l-a primit cu bucurie… L-am salutat si ne-am dus mai departe… Ne-am oprit in dreptul unor oameni… I-am salutat si i-am intrebat ce fac si unde dorm… “Pe unde apucam”, a fost raspunsul… Unul dintre ei s-a uitat la noi si a zis “voi sunteti de-ai lu’ Domnu’”… Am zambit amandoi intrebandu-l de unde stie… “Stiu eu, vad eu”… Ne-am intins mana sa le oferim o punga cu ce era pregatit pentru ei… Unul din ei a fost mai mandru si n-a vrut sa primeasca… Altul a primit pachetul, mi-a luat repede mana si a dus-o la gura lui, pupand-o si multumindu-ne… Nu m-am asteptat deloc la asta… M-a marcat ce facuse…

Ne-am dus si in centru, cu acelasi gand… Bir a vazut un om cu o salopeta portocalie si cateva dungi reflectorizante… “Uite-l pe prietenu’ tau”, mi-a zis… Am vazut si eu salopeta si am luat-o la fuga spre el, fara sa-mi mai pese ca nu trec pe “zebra”… Am ajuns la el si i-am zis “Ba, Dorin, ma mai cunosti?”… Mi-am dat caciula jos de pe cap, lasand sa mi se vada chelia proaspata… Bause ceva si se uita mirat la mine… Imi raspunde sec ca “nu”… I-am spus ca ne-am intalnit in urma cu 2 zile… “Aaa”, zice el, dar era tot nedumirit… “Sunt Catalin”, i-am spus… Parca aparuse curcubeul pe fata lui… A tresarit si a strigat, “cascandu-si” ochii: “Cataline, ma Cataline, tu esti???”… Mi-a sarit instantaneu in brate… Nu-i venea sa creada… Trecuse de la starea aia seaca la o bucurie care imi dadea o stare faina… I-am multumit de tot ce facuse pentru mine… Ca se purtase cu mine ca un tata… Am povestit vreo 15 minute… “Ma, stii ce as vrea io?”, zice Dorin… “O caciula”… Cea pe care o aveam pe cap nu era a mea… L-am sunat pe cumnatul meu sa-i primesc acordul… I-am dat jos gluga aia de motociclist de pe cap si i-am legat caciula “cu urechi” sub gat… “E faina asta”, zice Dorin…
Catalin Ciuculescu
M-a rugat sa ii spun ceva despre Isus… Tot timpul cat a fost vorba despre ce facuse Isus pentru noi a stat cu mainile impreunate, tip rugaciune si nu zicea nimic… Cred ca ne-am imbratisat de vreo 5-6 ori si la final i-am vazut o lacrima alunecand usor pe la coltul ochiului drept… “Ma, ce ma bucur ca te vad… Cand v-am vazut ca veniti spre mine, am crezut ca am dat de belea”, zicea el… Am descris prea putin din bucuria pe care am avut-o… Ne-am mai imbratisat odata, i-am lasat punga verde si ne-am dus mai departe…

CATALIN CIUCULESCU, O EXPERIENTA UNICA !(partea I-a)

4 zile si 4 nopti

Un articol de Catalin Ciuculescu

Am vrut sa vad cum traiesc oamenii strazii… Unde stau, ce mananca, unde dorm, cum sunt… Bir (Andrei Birtea) si-a dorit sa vina si el. Ne-am tuns amandoi scurt si ne-am lasat barba ca sa putem fi credibili. Sora si cumnatul meu ne-au tuns doar din foarfece si au iesit adevarate “opere de arta”. 🙂

catalin-ciuculescu-site-460x300

Nu ne-am luat nici telefon, nici portofel, nici acte, nici bani, doar 5 lei pe care ii primisem pentru ce urma sa facem. Am trait experiente cum nici nu-mi trecea prin cap… Am sa le povestesc. O sa fie mai lung, dar pentru cine o sa citeasca o sa fie folositor. Incepe…

1.
N-am plecat demult… L-am salutat pe Bir. El a apucat in dreapta, eu in stanga. Nu stiu ce face. Merg pe strada si nu-mi vine sa-mi ridic capul din pamant. Cand esti prost imbracat te simti inferior. Eu nu sunt om al strazii decat de vreo cateva minute si mi se pare apasator. Trec pe langa oameni, ma uit in ochii lor, ei ma “scaneaza” incepand de la cap pana la adidasii murdari. Isi pleaca si ei capetele sau cauta cu privirea in alta parte dupa ce vad cum arat. L-am vazut pe unul care “seamana” cu mine. Am trecut de el, dar m-am intors. Avea niste “fierotanii” intr-un carut. L-am intrebat ce face cu ele. Razand, imi raspunde: “Ce sa fac? Le vand.”… L-am intrebat daca pot vinde si eu. “Cum dracu’ sa nu poti”, mi-a raspuns sec si revoltat… Pana si el se uita ciudat la mine. Mi-a spus pe unde le gaseste, unde le duce, cat costa kilogramul de fier si cu cati bani ramane la sfarsitul zilei. 400 de mii, zicea el, apoi mai tragea in piept fumul unei tigari. “Bine”, i-am zis, si-am plecat.

Acum stau intr-un cimitir… M-am uitat la pozele oamenilor decedati si la ce scria deasupra lor. M-a vazut o doamna. S-a uitat in ochii mei si si-a plecat capul apoi. Am trecut pe langa o groapa proaspat sapata. Pe mormanul de pamant zace un pachet de tigari pe care scrie “fumatul poate sa ucida”… Zambesc cu amar in mine si ma plimb mai departe pana la groapa langa care stau acum. Tot proaspata… E adanca… Intunecata… Pare ca-i mai frig in ea decat la suprafata… Carnea e pamant si tot in pamant se intoarce. Eh, macar am avut liniste. Ma duc mai departe. Mai am de intalnit multi oameni. In scurt timp o sa-mi fie foame. Sunt curios…

Stau pe niste scari reci… Mi-am scos o geaca din plasa de rafie si m-am asezat pe ea. Am trecut acum cateva minute printr-o piata. Ma plimbam printre “bunatatile” expuse. Am vazut o mandarina pe jos… Mi-a fost rusine s-o iau. In urma mea venea o batranica. S-a aplecat, a luat-o si i-a inapoiat-o vanzatoarei. Mi-am continuat plimbarea. Am vazut un castravete pe jos, m-am aplecat sa-l iau, l-am asezat in ladita si-am primit un “multumesc draga”…

Am iesit din piata si-am dat de unul “ca mine”… Am trecut de el, apoi m-am intors… L-am intrebat ce face… “Ce sa fac? Pe-aici.”… M-a-ntrebat si el ce fac… “Ce sa fac? Ma plimb.”… M-a-ntrebat pe unde stau… I-am zis ca pe afara… “Nu ti-e frig?”, mi-a zis… “Inca nu e asa frig tare“, i-am raspuns… L-am intrebat daca are izmene… Avea… O pereche… M-a intrebat de unde sunt… Daca mai am frati…

Avea un miros de “prenadez” baiatul, in urma bronzului pe care il inspira dintr-o punga… L-am intrebat ce mananca… Zicea ca mai sunt oameni care mai dau… M-a-ntrebat de ce nu ma duc in strainatate… I-am spus ca mai bine mor in tara decat la straini… “Asa e”, a intarit si el… Mi-a spus ca, daca vreau, pot sa ma duc maine cu el pe “Brancoveanu” sa-mi fac baie…

Din magazinul in fata caruia ne aflam a iesit un altul tot “ca noi” cu o punga alba in mana… “Uite aici, mancati”… A intins-o spre mine… “O-mpart cu el”, i-am spus… “Mananca tu!”, mi-a zis baiatul ce consuma bronz… “Mancati ca e pui… E fain… E cald”, ne-a zis binefacatorul… A plecat… Am scos cele doua bucati de pui si le-am impartit, apoi am plans “instant”… Eu il mai intalnisem pe cel care mi-a dat mancarea… Acum 11 ani, imi amintesc perfect… Incepeam clasa a 9-a la Resita dar trebuia sa schimb un tren in Caransebes… El era acolo pe o banca… Se legana si avea un tic ciudat cu limba… Tot om al strazii era si atunci… Am plans de-am rupt… Atunci radeam de cum facea cu limba, azi am plans pentru binele facut… El mi-l facea… Plangeam… M-a-ntrebat cel cu care imparteam bucatile de pui de ce plang… I-am spus ca “tot astia ca noi stiu sa faca bine”… Mi-a zis sa nu mai plang… I-am strans mana, i-am zis “ceau” si-am plecat… Urmeaza sa-mpart bucata mea de carne cu Bir cu care o sa ma intalnesc cand se insereaza… Dumnezeu e bun…

2.
Dupa ce s-a inserat m-am intalnit cu Bir… Am mancat bucata de pui pe care o primisem in timpul zilei… Ne-am dus in zona caminelor studentesti unde am dat de vreo cativa baieti slab imbracati, care suflau in niste pungi colorate in argintiu… Ne-am asezat pe o chestie din ciment si ne uitam la televizor, prin geamul unui local unde se poate manca… Se uita la meci si unul din baietii care “inspirau” bronz… Ne privea ciudat, ca nu eram de-ai locului… L-am intrebat daca ii era frig… “Mie? Nu!”, si s-a intors spre televizor… Era prea frig asa ca ne-am ridicat si ne plimbam ca sa ne incalzim…

Cand traiesti pe strada timpul trece greu… N-ai nici un motiv pentru care sa te grabesti, nu te-asteapta nimeni… Timpul pare mai bland cu genul asta de oameni, dar mie mi-a parut mai mult o pedeapsa… De-abia asteptam sa treaca vremea…

Ne-am dus la gara… Mai vazusem oameni adapostindu-se aici de-a lungul anilor… Nu mancaseram nimic de cand incepuse totul, in afara de bucata aia de pui… Am cumparat o paine… Inainte sa mergem pe strada, cineva mi-a dat 5 lei… 2,5 lei i-am dat lui Bir, iar 2,5 lei mi-au ramas mie… Am dat 2,3 lei pe-o paine nu prea mare… Am iesit din magazine si-am dat de unul “ca noi”… Mirosea rau de tot, mai amplificat atunci cand vorbea… Era alcoolic… Ne-am intors zicandu-i ca am luat o paine… L-am intrebat daca a mancat si daca nu vrea o bucata de paine… S-a uitat mirat la noi, si-a lasat colturile gurii in jos si ne-a-ntrebat: “Pai si voi ce mancati?”… I-am spus ca ne descurcam cu painea aia… “Da-mi o bucata de paine, hai! Stai!”… Si-a bagat mana in plasuta, a scos niste branza topita si incerca sa rupa recipientul ala cu unghia… “Am primit-o si eu”, ne-a zis… N-a izbutit sa o rupa… I-am strans mana si-am plecat… Am mancat cu pofta painea ramasa…

Ne-am cautat loc de dormit… Sala de asteptare era mai calduroasa… Pe la 1 dimineata au venit doi oameni de la “protectia” garii sa ne intrebe daca avem bilet. Cine nu avea, trebuia sa iese… Noi n-aveam si-am iesit… Ne-am dus in pasajul subteran, am dormit putin pe jos, dar era prea frig… Ne-am ridicat si am dat de niste vagoane scoase din uz… Cineva din gara striga: “Ba, ce faceti acolo? Treceti inapoi!”… Ne-am continuat cautarea in ciuda a ceea ce ceruse el… Erau lacate la toate usile vagoanelor… Am lasat un Nou Testament in plasa unui om al strazii care dormea adanc in frigul de afara… Ne-am intors in pasaj si-am indurat iarasi frig… Ne-am mai dus pe la ora 5 in sala de asteptare… Nu ne-a mai scos nimeni…

Imi deschid ochii si vad un tanar in sala de asteptare… Citea… Biblia… A trecut de 6 ori pe langa mine si nici macar o singura data n-a cutezat sa ma priveasca in ochi…. M-am intrebat “ce folos?”… Se vede aiurea rau de tot de “afara”… Am vrut sa merg sa-l intreb daca a inteles ceva din ce citise, dar mi-a fost prea rusine… Rusine de el, de oamenii din sala, dar si mai tare de mine…. Nu eram mai bun decat el, asa ca am invatat doar din ce am vazut…

Nu credeam ca o sa fie asa greu sa traiesti pe strada… Frigul mi-a facut ochii rosii si mi-a schimbat timbrul vocii… Nu cred sa rezist prea mult… Nu mi-a trebuit prea mult timp sa inteleg ca viata pe strada parca nu e viata… Si uite cum, intre timp, s-a facut si lumina… A fost o zi grea… Foarte grea… Prea grea… Bir n-a mai rezistat si s-a dus acasa… Ne-am salutat si urma sa ne intalnim la finalul celor ce urma sa le traiesc…

3.
Am iesit din gara… Am intalnit alti doi oameni pe strada… I-am intrebat unde dorm… “Ce-i cu intrebarea asta?”, mi-a zis raspicat unul din ei… Le-am explicat ca nu sunt din oras si ca sunt in cautarea unui adapost… Mi-au dat toate explicatiile de care aveam nevoie… Le-am lasat cate un Nou Testament… “Le-am primit si eu si-acum le dau si la altii ca mi-au dat mai multe”, le-am spus… Le-au luat, am plecat si am vazut de departe cum si le puneau in buzunarele de la piept…

Am trecut pe langa persoane pe care le cunosteam… Nu m-au recunoscut, poate si datorita faptului ca nu prea s-au uitat la mine… Cand am plecat de acasa mergeam cu capul plecat si cu ochii in pamant, simtind oamenii cum se uita la mine… Acum mi-am ridicat eu capul, si ma uit la ei… Isi pleaca pe rand capetele dupa ce ma vad si privesc pamantul… “Nu le pasa”, imi zic in suflet…

Am intalnit un alt baiat pe strada… Am scos un Nou Testament si, fara sa zic nimic, i l-am pus in mana… Dupa cativa metri m-am intors spre el suficient cat sa vad ca-l rasfoia zambind… Sper ca stia sa citeasca… Si-acum ploua…

4.
Am dormit deja de 3 ori pe bancile de prin parcuri… Ieri a fost soare, azi a plouat… Simt frigul in oasele din zona soldurilor si nu numai… Habar n-am cat e ceasul… N-am putut sa dorm prea mult din cauza frigului, asa ca am intrat in catedrala ortodoxa… Mi-am dat si eu caciula jos din cap si am inaintat spre unul din scaunele din biserica… Se pare ca stau pe un loc “cumparat”… Deasupra capului meu e un nume gravat in lemnul scaunului: “Dr. Octavian Neagoe”…

Vad oameni sarutand obiecte, altii trec pe langa mine voind sa ajunga in locul unde se face spovedania, marturisirea… I-am multumit lui Dumnezeu pentru Scriptura si ca mi S-a descoperit si mie… M-am spovedit si eu Cui trebuie, lui Dumnezeu… E bine…

In stanga mea era un om care canta cu preotul… Cunostea cantarile… L-am ascultat de mai multe ori… Intruna din pauze i-am spus “cantati fain”… Si-a plecat capul, semn ca m-a auzit… A fost o slujba faina, slujba in care am auzit vorbindu-se despre Isus si despre pocainta… Ziceam si eu “amin” unde consimteam… Cel care asigura protectia si paza bisericii se uita la mine… De fiecare data cand ni se intalneau privirile imi plecam capul… Am stat vreo 4 ore in biserica… Dupa slujba, omul din stanga mea s-a uitat la mine si mi-a spus ca si-a dorit sa fie preot, dar, din cauza persecutiilor din timpul comunismului, a renuntat… Mi-a strans mana si a plecat… Un altul, trecand pe langa mine, mi-a zambit, in timp ce isi plecase capul… Am zambit si mi l-am plecat si eu… S-a intors din drumul lui catre iesire, mi-a strans mana si m-a intrebat ce fac… “La slujba”, i-am raspuns… M-a surprins gestul lui… Am vorbit apoi cu cel care statuse in dreapta mea… Am vorbit despre cuie, topoare si lopeti… M-am bucurat de ei…

5.
M-am dus la un centru de adapost pentru oamenii strazii… Nu m-au lasat sa dorm peste noapte pentru ca nu eram pe lista… Imi trebuia si buletin, dar eu, cum plecasem fara nimic dupa mine, nu aveam nici o sansa… Am salutat si am iesit… Mergand spre centru m-am intalnit cu cineva cunoscut… I-am stat in fata, blocandu-i calea…. M-a privit nedumirita pana ce am apucat sa zambesc… Am povestit pentru cateva minute si m-am dus mai departe… Am trecut pe langa libraria crestina “Kerigma”… M-am intors din drum si mi-am zis “sa fac un test”… Inlauntru erau doua doamne si un copilas… Am intrebat daca mai era deschis… “Nu. De la 5 (17:00) am inchis”… Era undeva cam pe la 7 ceasul… “Voiati ceva?”, m-a intrebat vanzatoarea… Le-am zis “nu, voiam doar sa ma incalzesc putin”… “Pai haideti, stati sa va-ncalziti”, i-a fost replica… Stateam acolo si ma bucuram in inima mea vazand si copilasul jucandu-se pe langa mine… Dupa 2-3 minute i-am spus doamnei care m-a primit ca a fost un test… “Cum asa?”, a intrebat… I-am spus povestea… M-a recunoscut abia dupa ce a auzit tot… Cantasem de vreo 3 ori in biserica la care mergea… M-a rugat sa mai stau si asa am facut… Am plecat de acolo “incalzit” si cu o jumatate de portie de salata cu pui… A fost faina 🙂

Am intalnit un “batranel al strazii” putin mai tarziu… M-am oprit sa-l salut si am povestit de una si de alta… Era mai “tare de urechi” asa ca vorbeam mai “cu volum”… L-am intrebat daca ii era foame… “Nu, multam, am mancat”… Mi-a zis ca i-e frig, ca mai sta putin si pleaca… I-am pus mana pe umarul stang si am terminat cu “Doamne ajuta!”… La fel a incuviintat si el…

M-am oprit la un brau de marmura chiar in centru… Mi-am intors capul si in fata mea stateau doua cunostinte… M-au auzit cand vorbeam cu batranelul, mi-au recunoscut doar vocea si m-au urmarit… M-au cinstit cu un ceai cald, de care m-am bucurat mult, si le-am povestit din cele pe care le-am trait pe strada… M-au intrebat daca mi-e foame… Nu mi-era… Inca mai aveam aproape jumatate de paine… In catedrala citisem Matei 6, asa ca Dumnezeu implinea ce promitea… Am primit niste banuti, ne-am salutat si ne-am urat “somn usor”… 🙂

In fata garii se legana cineva si facea cu mana masinilor oprite la semafor… Era baiatul care imi daduse bucatile de pui cu o zi mai inainte… Asculta muzica… In timpul in care ii intindeam mana si-a dat castile jos… L-am intrebat ce face… I-am spus ca mi-a dat de mancare si mi-a raspuns ca “stie Dumnezeu cate-am facut”… L-am intrebat daca ii era foame, oferindu-ma sa imi impart painea ramasa cu el… Mancase… I-am spus multumesc si l-am imbratisat…

Cei de la paza garii nu ma lasau sa stau in sala de asteptare decat daca aveam bilet… Le-am spus cine sunt si de ce faceam ce faceam… Erau mirati dar nu m-au crezut, gandindu-se ca multi dintre cei de pe strada inventeaza tot felul de povesti… M-am dus la casa de bilete si mi-am luat un tichet aiurea pana la “Baile Calacea”… N-am vrut sa renunt prea usor, desi simteam ca racesc… Acum stau in gara langa un om care a facut pe el… Miroase greu, dar nu ma mut… Cineva de la paza il indeamna sa iese… “Astea-s regulile”…

Pe la 5 dimineata m-am reintalnit cu fetele care imi oferisera ceaiul cu o zi inainte… Au intrat in sala de asteptare si-am vorbit, ceea ce a creat putina mirare intre cei prezenti… Unul ca mine sa vorbeasca unora ca ele… Ne-am salutat, apoi iesisem sa ma dezmortesc putin… La intoarcere le-am vazut iesind din sala de asteptare, unde imi lasasem plasa… Mi-au pus acolo niste sandwichuri… Eu nu ma dau in vant dupa ardeiul gras, asa ca a pus Dumnezeu ardei in toate sandwichurile… N-am comentat si am mancat cateva cu bucurie si multumire… Restul voiam sa le impart… Am dat doua dintre ele unei doamne si unui domn tot de pe strada, la care am adaugat si cate un Nou Testament… Mi-au urat sanatate… M-am oprit pe o banca acum… Cred ca o sa trag un pui de somn…

6.
L-am reintalnit pe cel cu care am impartit cele doua bucati de pui din prima zi de cand am inceput sa stau pe strada… M-a salutat si m-a intrebat ce fac, apoi m-a sfatuit sa am grija ce fac ca sunt “comunitarii” prin zona… Tot el mi-a zis “du-te ca dau pocaitii de mancare!”… Mi-a amanuntit cum sa ajung acolo… Am trecut strada si am vazut o batranica aplecata mult de spate… M-am oprit in dreptul ei, timp in care o alta doamna traversa strada spre noi… A trebuit sa ma aplec destul de mult incat sa-i vad fata batranei… M-am oferit s-o ajut… Tragea dupa ea un geamantan pe roti… A ajuns la noi si doamna care trecuse strada… S-a oferit, la randu-i, s-o ajute pe batranica… Femeia in varsta mergea tot “unde dau pocaitii de mancare”… Doamna care trecuse strada m-a intrebat daca merg sa mananc si eu… “Da”, i-am spus… M-a intrebat multe, printre care ce fac, de unde sunt, pe unde dorm… I-am explicat cine sunt de fapt si ce cautam pe strada… Mi-a spus ca Duhul lui Dumnezeu ii spusese ca e ceva diferit la mine dupa felul in care m-am uitat la batranica… M-am bucurat mult in inima mea de favoarea lui Dumnezeu… A mers cu mine de cot pana la locul unde se impartea mancarea, continuand sa povestim… M-a prezentat fratilor cu care facea echipa cu bucuria unui copil… Erau de la biserici diferite si mi-am spus in minte ca asta era o lucrare veritabila, atunci cand penticostalul, baptistul, crestinul dupa evanghelie, unul cu mai multa charisma, sau ce-o mai fi omul, trece de bariere si face alaturi de ceilalti ceva pentru semeni…

Deja ma cunosc cativa dintre cei de pe strada… Am intalnit un om cu care mi-am impartit painea in prima seara si pe alti cativa pe care ii mai vazusem… Petrica, cel de la care a plecat ideea de ajutorare a celor fara casa, vorbea si se ruga pentru ei… Unul mai nazdravan tot vorbea peste el… L-am rugat sa nu mai vorbeasca asa tare ca voiam “sa aud si eu ce zice omu’ asta, ca zice ca si el a stat pe strada”… Mi-a vazut fularul rosiatic… “Da mie fularu’ asta”, mi-a zis… L-am dat jos de la gat si i l-am intins… Si l-a asezat la gat cu bucurie… Apoi vorbea iar tare… L-am mai rugat odata sa nu mai vorbeasca… M-a luat deoparte si mi-a spus viata lui… Ca are un handicap si ca nu poate sa-l controleze, ca a vrut sa se sinucida dar nu i-a iesit, si ca acum face cateva lucruri pe care nu vrea sa le faca… M-a intrebat apoi cum ma cheama, unde stau si de unde vin… “Catalin, vin din Oltenia si dorm in gara”, i-am spus… S-a dus repede si a chemat un baiat… Au venit amandoi si a inceput Ionut (numele lui) sa faca ceva emotionant pentru mine… I-a spus celui pe care il chemase de unde sunt, unde dorm si ca sunt amarat… L-a intrebat daca nu puteau face ceva sa ma ajute sa nu dorm in frig… N-a stat pe ganduri baiatul si a zis ca ma ajuta… Voia sa imi dea un pat in ruinele in care dorm ei, in fosta cladire a politiei… Mi-a zis ca si in timpul zilei, daca vreau, pot sa merg sa dorm acolo ca imi da pat… Am fost sensibilizat in suflet…

Cel putin trei dintre ei m-au intrebat daca am primit numar de ordine pentru mancare… Nu luasem, pentru ca inca mai aveam jumatate de paine si inca vreo cateva sandwichuri in plasa de rafie… Le-am zis ca imi iau dupa ce primesc toti… S-a dus Ionut al meu pana in fata randului la Petrica, cel care coordoneaza lucrarea asta, si i-a cerut o portie pentru mine… Petrica, stiind povestea mea, s-a uitat la mine… I-am facut semn zambind si plecandu-mi capul… Stateam pe un boltar… A venit Ionut la mine cu 4 sarmale calde intr-o farfurie de unica folosinta… S-a aplecat si mi-a pus mancarea in mana…

S-a apropiat de mine omul caruia i-am dat o bucata de paine in prima seara… M-a intrebat daca mai vreau supliment ca se duce sa imi ia… I-am cerut doar niste paine pentru ca Ionut uitase sa-mi aduca… Si-a intins mana in farfuria lui si a apucat 2 felii de paine… Le-a scapat pe jos… Si-a cerut scuze… “N-are nimic”, i-am spus, si-am mancat impreuna cu el sezand langa mine… A vazut ca mi se terminase painea si mi-a mai pus repede in mana stanga inca doua felii din portia lui… Fara ca macar sa-i cer, s-a dus apoi sa-mi mai aduca 3 sarmale… I-am multumit, dar eram satul si au ramas pentru el…

A venit apoi langa mine un om care a ajuns jalnic din cauza jocurilor de noroc… Fara familie, fara casa, doar cu dorinta de a-si pierde banii in continuare… Sta la un azil acum si lucreaza pe “unspe milioane”… “E ca un viciu”, mi-a spus… “Daca te apuci de el nu mai scapi”… 10.000€, tot ce stransese pentru familie, i-a pierdut foarte repede acolo… Am povestit mai multe cu Iulian, pana acolo ca am avut deschidere sa i-L marturisesc si pe Dumnezeu…

Cel care mi-a dat feliile de paine m-a intrebat de ce stau cu farfuria in mana si n-o arunc… I-am zis ca vreau s-o arunc la un gunoi… Mi-a luat-o din mana si mi-a dus-o el… 🙂 Un altul a zis ca eu sunt “din ala care respecta”, timp in care isi subtia grosimea buzelor zambind… Cuiva ii era sete… Omul care imi dusese farfuria la gunoi i-a dat o gura de alcool sanitar… L-am intrebat daca nu-i face rau dupa mancare… “Ba, ce intrebari prostesti pui si tu… Asta imi face bine si inainte si dupa mancare”… Mi-a parut rau pentru el… M-a intrebat apoi daca n-am ceva apa… I-am dat sticla de “juma de litru” umpluta doar pe sfert… Ne-am salutat si mi-au urat sanatate… Am gasit o alta sticla murdara, tot la jumate, pe marginea strazii… Mi-am pus-o in plasa… In parc am intalnit un prieten care nu m-a recunoscut decat atunci cand i-am zambit… Am facut vreo cateva poze, timp in care cativa oameni ne priveau nedumiriti… Mi-a lasat niste bani… Pot sa-mi cumpar bilet… Cred ca nu-mi mai iau pana la “Baile Calacea”… 🙂 Aaa, am primit si o bluza “cu gat” de la Petrica… Tine locul fularului rosiatic apartinand de azi lui Ionut…

7.
Am plecat din parc spre catedrala din centru… Inainte de a ajunge m-am “intalnit” cu privirea cuiva… Eram in piata… Se uita indelung la mine… Ma uitam si eu la el… Si-a plecat capul in semn de salut… Mi l-am plecat si eu pe-al meu… Am facut o “fotografie mintala” si am analizat-o mergand pe drumul meu… Era omul din biserica ortodoxa care se intorsese din drumul lui sa ma salute si sa ma intrebe ce fac… Isi aducea aminte… M-am bucurat ca nu uitase de unul ca mine…

Au citit ceva din Petru la biserica… Au mai zis si despre sfintii “nu stiu care”, despre niste mucenici, aparatori si ce-or mai fi, dar asta e partea a doua… 🙂 Eu am luat tot ce-a fost bun… Pe scaunul din stanga mea statea un om al strazii destul de inaintat in varsta, in dreapta la fel… Cel din stanga adormise la un moment dat si sforaia… Ma uit la cel din dreapta si-l intreb daca sa-l trezesc… Ridica din umeri si-si lasa colturile gurii in jos… Era deranjant pentru cativa care se uitau deja la el… L-am atins suficient cat sa ma simta… I-am spus ca se auzea cum sforaie… A tras vinovat aer in piept pe vocala “i” si mi-a zis “mersi”… Mi-am lasat fruntea pe mana stanga… Mi se “taiase filmul” pe loc… Adormisem si eu… Sper ca n-am sforait… M-am trezit la finalul slujbei cand oamenii se “impartaseau”… Am vrut sa iau si eu cina dar vedeam oamenii pupand icoanele inainte si dupa ce luau din mana preotului painea inmuiata in vin si m-am razgandit…

M-am dus la mall… E un loc afara unde sufla aer cald… Am stat acolo si m-am incalzit… M-am dus si mai departe si am zis sa intru… M-am asezat pe un scaun moale si asteptam dintr-un moment in altul sa ma scoata cineva din cladire… Imi parea o alta lume, parca nu prea potrivita cu felul in care aratam eu… Din fericire, nu m-a scos nimeni si-am plecat de buna voie…

Am dormit apoi vreo o ora si jumatate pe o banca in parc… Ma durea spatele de la atata mers si stat pe scaune, asa ca simteam nevoia sa ma intind…M-am trezit si m-am dus la gara… Nu mi-am mai luat bilet pana la “Baile Calacea” de data asta… Mi-am luat pana la “Remetea Mare”… Aiurea, ca tot 4 lei a costat… Credeam ca e mai ieftin… In sala de asteptare e un baiat pe care il stiu, Alexie… Obisnuia sa “se dea” la fata pe care o indrageam in urma cu vreo cativa ani… 🙂 Era un “personaj” baiatu’ asta, ca o pupa in aer si ii zicea ca e frumoasa cu mine de fata… Nu de mult timp a iesit putin din sala de asteptare… Am iesit dupa el cu gand sa-l salut si sa-i spun cine sunt… Mai era cineva care iesise sa fumeze si nu voiam sa ii zic chiar acolo, asa ca l-am atins pe haina si i-am facut semn sa vina deoparte… S-a uitat urat la mine si a luat-o repede spre sala… “Ba, stai sa-ti zic ceva”, i-am zis, neputand sa-mi ascund rasul… M-a “taiat” iar cu o privire si a intrat iute in sala de asteptare… Eu stateam afara si nu ma mai opream din ras… Vedeam cat de urat se uita la mine prin geamul ala si nu puteam sa ma abtin… Dupa vreo cateva minute, in repetate randuri, am vrut sa intru inapoi in incaperea incalzita, dar de fiecare data cand ma apropiam de usa ma bufnea rasul… Am izbutit pana la urma sa imi ocup scaunul, gandindu-ma ca trebuie sa arat tare fioros de se uita asa urat la mine… Eaahh, a fost interesant tare…

(va urma)

PASTORUL GHIȚĂ DICOI A VIZITAT CERUL !

     Știu că foarte mulți dintre noi am ascultat și auzit multe mărturii, despre răpiri miraculoase și vizitarea Cerului. Unele mai credibile, altele… mai putin. Ei bine, pentru mine mărturia pe care o prezentăm aici, are ceva unic și foarte credibil.
      
        Am avut Harul ca zilele acestea să petrec mai mult timp împreună cu pastorul G. Dicoi care este într-o vizită în State împreună cu soția. Ne-am bucurat de o părtășie deosebită, timp în care fratele Ghită ne-a marturisit o minune absolut deosebită. În timpul unui accident grav, din care doctorii nu i-au mai dat nici o șansă, fiind în comă timp de 3 săptămâni, timp în care el a fost dus în împărăția Lui DUMNEZEU, de unde s-a întors cu un mesaj special. MESAJUL IERTĂRII. Dar vă las pe dumneavoastră să-l ascultați pe dânsul povestind această MINUNE DUMNEZEIASCĂ.

God bless you all!
Mike Olari