Nelu Chiriță – Interviu

Dragă frate Nelu, aș dori să ne acorzi privilegiul unui interviu, prin intermediul căruia să te facem cunoscut cititorilor blogului nostru; atât pe tine ca lucrător, cât și lucrarea la care te-a chemat Dumnezeu, încă din tinerețe…  Am citit cartea scrisă de tine LACRIMI PENTRU URIE,  care mi-a plăcut mult atât mie cât si soției mele, carte pe care doresc să o recomand prin intermediul blogului nostru, și nu numai, la cât mai mulți. Sunt convins că va fi o binecuvintare, pentru toți cei ce își vor face timp să o citească.

 

Nelu Chirita1

.

Te rog să te prezinți!

Mă numesc Ion Chiriță, sau Nelu așa cum mă cunosc cei mai mulți, am 42 de ani, sunt căsătorit cu Mihaela și avem împreună trei copii: Ionatan (14 ani), Samuel (9 ani) și Beniamin (2 ani). Am absolvit Institutul Teologic Penticostal București și slujesc ca pastor din anul 2001 în municipiul Galați, unde m-am născut.

 

Te rog să ne vorbești despre decizia ta de a te pregăti în domeniul teologic, ITP.

Înainte de a merge la ITP, eram ordinat diacon în biserică, lucrasem de vreo șase ani ca evanghelist în zonă și eram implicat în lucrarea cu tinerii.

Inițial aveam alte planuri, tot în domeniul spiritual, dar la propunerea pastorului Nelu Bochian, președintele Regionalei Penticostale București din vremea aceea, și încurajat de biserica în care eram membru, respectiv Templul Penticostal Galați, am acceptat să mă pregătesc în domeniul teologic.

 

Ce te-a motivat să începi o lucrare nouă în zona voastră? Nu erau destule biserici evanghelice în zonă?

Mai mulți factori au conlucrat la contextul în care am luat această decizie. Fusesem implicat în procesul de plantare de biserici de mai multe ori, înainte de a fi pastor, și simțeam această dorință de a extinde Împărăția lui Dumnezeu în zona noastră, aridă din punct de vedere spiritual, prin înființarea de noi biserici. Vorbisem deja în biserică despre nevoia aceasta și pentru că eram cea mai mare biserică evanghelică din tot județul Galați (peste 400 de membri) ne simțeam responsabili în fața lui Dumnezeu și eram convinși că trebuie să acționăm cumva. Apoi Revista evanghelică „Ținta”, publicată de Misiunea Mondială Unită și Asociația OCI, a făcut publică în anul 2006 o statistică absolut surprinzătoare care m-a determinat să-mi regândesc lucrarea și viitorul. Statistica prezenta cele 12 orașe cu cea mai mare nevoie de plantare de noi biserici din întreaga Românie iar pe primul loc se afla municipiul Galați! Iată cum arăta această statistică:

CLELE 12 MUNICIPII DIN ROMANIA CU CEA MAI MARE NEVOIE DE NOI BISERICI

ORAȘ

POPULAȚIA

2003

NUMĂRUL BISERICILOR EVANGHELICE

MEMBRI ȘI APARȚINĂTORI

PROCENTUL CREȘTINILOR EVANGHELICI

RAPORT*

Galaţi

300.221

7

2.000

0.67%

42.887

Miercurea Ciuc

42.673

1

215

0.50%

42.673

Râmnicu Vâlcea

119.601

3

200

0.17%

39.867

Râmnicu Sărat

38.805

1

10

0.03%

38.805

Brăila

216.292

6

825

0.38%

36.049

Sfântu Gheorghe

63.087

2

100

0.16%

31.544

Tulcea

93.003

3

220

0.24%

31.001

Craiova

300.843

10

1.850

0.61%

30.084

Olteniţa

28.323

1

35

0.12%

28.323

Bucureşti

1.929.615

80

16.000

0.83%

24.120

Constanţa

309.965

13

1.500

0.48%

23.843

Buzău

133.116

6

250

0.19%

22.186

* Acest număr reprezintă numărul oamenilor din municipiu împărțit la numarul total de biserici evanghelice din orasul respectiv. Înseamnă că în Galați, de exemplu (având o populație de 300.211 și numai 7 biserici) este o singură biserică pentru fiecare 42.887 de locuitori.

„Foarte interesant este faptul că Bucureştiul se află pe locul 10 din lista cu oraşele ce au nevoie de biserici noi. Conform datelor noastre statistice, oraşul Galaţi, cu numai şapte biserici la o populaţie de 300.211 locuitori, are cea mai mare nevoie de biserici noi.” (Extras din Revista „Ţinta”, publicată de Misiunea Mondială Unită şi Asociaţia OCI, Nr.1, anul 2006, p.4)

La început, ca pastor al bisericii, am vrut să trimit pe cineva care să înceapă plantarea noii biserici, împreună cu o echipă, iar eu să-i susțin în tot acest proces, însă Dumnezeu mi-a vorbit foarte clar că eu sunt cel care trebuie să plece și să înființeze acea nouă biserică. A fost o decizie dificilă, trebuia să las comfortul și siguranța unei biserici mari și să pășesc într-un necunoscut, dar am ales să ascult de Domnul și am pășit astfel, prin credință, spre o nouă etapă din viața mea. Astfel, după ce am slujit timp de șapte ani la Templul Penticostal, am înființat în anul 2008 o nouă biserică în Galați, Biserica Speranța unde slujesc în prezent.

 

Cât de greu a fost să începi această nouă lucrare?

Prima provocare a fost că aveam nevoie de o echipă care să mă ajute să înființez noua biserică. Aveam nevoie de câțiva oameni responsabili, de caracter, maturi în credință, care să formeze „ADN-ul” sănătos pentru viitoarea biserică, care să fie dispuși să renunțe la tot ce le oferea vechea biserică și să aibă curajul să o ia de la zero alături de mine. Dar cum să fac să-i aleg și să-i iau cu mine fără să ofensez în nici un fel pe cei care rămâneau la Templu? Nu vroiam să aduc nici un fel de atingere vechii biserci, era locul unde îl cunoscusem pe Domnul, unde mă căsătorisem, unde îmi fuseseră binecuvântați copiii… mă legau așa multe lucruri de ea. Iubeam Templul și n-aș fi suportat să plec de acolo decât în pace și liniște și cu binecuvântarea fraților. Nu vroiam să rup biserica, ci doar ca ea să nască în mod natural o altă biserică. Am început să mă rog Domnului ca El să-mi dea înțelepciune ca să știu cum să procedez astfel încât să nu las impresia că vreau să iau de la Templu pe cei mai buni oameni și să plec. După ceva vreme am primit un răspuns foarte clar. Mai exact Domnul mi-a vorbit printr-un verset din Scriptură: „Domnul i-a zis lui Ghedeon: „Poporul este încă prea mult. Pogoară-i la apă, şi acolo ţi-i voi alege; acela despre care îţi voi spune: „Acesta să meargă cu tine” va merge cu tine; şi acela despre care îţi voi spune: „Acesta să nu meargă cu tine” nu va merge cu tine”. (Judecători 7:4) Am înțeles că prin acest cuvânt, „ți-i voi alege…” pe care-l spunea Domnul, eram scutit de orice efort de a recruta pe cineva. Am hotărât ca prin credință să-L las pe Domnul să aleagă oamenii care să meargă cu mine. Am declarat înaintea întregii biserici că nu voi încerca să conving pe absolut nimeni să mă urmeze la noua biserică ci doar voi prezenta viziunea viitoarei biserici și dacă cineva dorește să mă urmeze este binevenit. Le-am cerut doar să se roage timp de o lună ca să afle exact unde îi vrea Domnul. Trebuie să mărturisesc că a fost un timp foarte dificil pentru mine și soția mea. Nu mai era cale de întoarcere. Ea a strâns toate frământările pe care le avea într-o singură întrebare pe care mi-a adresat-o: „Dacă nu va veni nimeni cu noi?” I-am răspuns că în acel caz va trebui să lucrăm singuri așa cum fac misionarii care merg pe meleaguri străine, ba încă noi nu trebuie să plantăm biserica printre străini așa că avem un mare avantaj față de ei: cunoșteam limba și cultura grupului țintă. John Maxwell spunea: „Dacă un lider nu este urmat de nimeni, atunci nu este un lider ci doar un om care se plimbă!” Prin urmare acesta era cel mai mare test al slujirii noastre și aveam să aflăm dacă urma doar să ne plimbăm, sau să facem într-adevăr ceva foarte serios pentru Domnul. Citisem în „Dezvoltarea naturală a Bisericii” că bisericile în care toți membrii sunt 100% implicați și care vibrează de „viață” sunt bisericile mici de 50 de membri. Mi-aș fi dorit așa ceva, dar acum mi se părea un număr uriaș. Unde poți găsi 50 de oameni care să lase totul și să pornească de la zero, fără nimic? Am lăsat totul în mâna Domnului, în definitiv era lucrarea Lui nu a mea, și m-am liniștit. Mi-am respectat întocmai angajamentul, nu am invitat pe nimeni să mă urmeze, n-am făcut nimănui nici cea mai mică aluzie la aceasta. După ce a trecut luna de rugăciune am aflat răspunsul. Pe lista celor care s-au înscris, erau exact 50 de oameni (!), dispuși să mă urmeze pe mine și pe soția mea pentru a planta o nouă biserică. Eram impresionat și emoționat. Ceea ce m-a uimit și mai mult era că aveam exact oamenii cu care mi-aș fi dorit să lucrez. A urmat apoi ultima slujbă comună plină de încărcătură emoțională. Biserica s-a rugat pentru noi, ne-a dat binecuvântarea și am plecat în pace. Pentru că am tratat totul cu sinceritate și transparență nu au ieșit nici un fel de discuții, dimpotrivă am păstrat o legătură și o colaborare foarte bună între biserici până în ziua de astăzi.

A doua provocare a fost legată de tot ceea ce aveam nevoie pentru ca viitoarea biserică să poată funcționa: spațiu, scaune, sonorizare, instrumente etc. A fost o adevărată aventură până am găsit spațiul potrivit pe care să-l închiriem și toate celelalte lucruri de care aveam nevoie, dar în toate am văzut mâna lui Dumnezeu la lucru și călăuzirea Sa.

 

Care sunt rezultatele lucrării, până în prezent?

Biserica Speranța și-a triplat numărul de membri de la înființare în numai 5 ani, dar datorită situației economice din România am pierdut mulți membri care au fost nevoiți să plece la lucru în străinătate sau la studii în alte orașe. Astfel avem membri pretutindeni în lume, chiar și în Japonia. Cu toate acestea la slujbele de duminică dimineața sala este aproape întotdeauna plină. Sunt mulți oameni din lume care ne vizitează, exact așa cum ne-am dorit. Atmosfera în biserică este una pozitivă și optimistă, Dumnezeu lucrează într-un mod minunat în mijlocul nostru, iar noi îi suntem recunoscători. În locul celor plecați vin întotdeauna alte persoane iar biserica a avut astfel o creștere constantă.

Am avut 10 botezuri în 5 ani iar majoritatea celor botezați au venit din lume. Printre ei am avut studenți, profesori, muncitori, ingineri și chiar un polițist.

Mai multe puteți afla dacă ne veți vizita. Vă așteptăm la Galați.

 

Care sunt nevoile cu care te confrunți?

Cea mai mare nevoie a bisericii noastre este să avem propria noastră clădire. Încă suntem într-un spațiu închiriat pentru care plătim o groază de bani. Aproape toate resursele noastre se duc pe chirie. Dacă mă gândesc câte lucruri frumoase am fi putut să facem pentru Domnul cu banii aceștia mă doare inima! Am demarat o campanie de strângere de fonduri dar din cauza crizei lucrurile merg încet. Sperăm ca în curând să avem un teren și să ne apucăm de construit. Pe de altă parte, trebuie să recunosc, a fost un avantaj foarte mare că în toți anii aceștia de început nu am fost prinși în lucrări de construcție ci ne-am concentrat doar asupra bisericii. Am avut timp suficient să lucrăm la viziunea bisericii, la organizarea ei, la implicarea membrilor în slujire, la dezvoltarea relațiilor dintre noi etc., iar pentru toate acestea îi mulțumim lui Dumnezeu.

 

Dacă ar trebui s-o iei de la început, ce ai face diferit?

Nimic. Nu trecutul aș vrea să-l schimb ci viitorul.

 

De unde a pornit dorința de a scrie cartea „Lacrimi pentru Urie”?

Nu mi-am propus să scriu o carte despre Urie. La început au fost doar niște observații pe marginea textului și câteva idei pe care mi le-am notat meditând la acest subiect. Mă intriga soarta lui Urie de multă vreme. Oridecâte ori citeam textul respectiv eram oarecum revoltat de tragedia acestui om. Nu puteam să mă împac cu ideea că a fost o simplă victimă colaterală și nu puteam să accept că Dumnezeu a stat nepăsător. Domnul m-a ajutat în cele din urmă să înțeleg întreaga situație. Apoi am predicat despre Urie, în lumina pe care am primit-o de la Domnul și atât. Ideea de a aduna toate meditațiile mele pe tema aceasta într-o carte, a venit mult mai târziu.  De fapt, la început Domnul m-a chemat să scriu o altă carte, pe o temă diferită, dar am fost atât de înspăimântat de idee și de subiect încât am tot ezitat. Pentru că mi se părea foarte greu să scriu ceea ce-mi cerea Domnul, am cerut ca un semn înaintea Lui, să public mai întâi ceva mai ușor… așa a apărut „Lacrimi pentru Urie”. Acum rămâne să scriu ceea ce mi-a cerut Domnul… Mulțumesc tuturor celor care au citit cartea și m-au încurajat să mai scriu, prin ei am primit o confirmare suplimentară de la Domnul pentru ceea ce trebuie să fac în continuare.

 

Lacrimi pentru Urie

.

Vorbește-ne despre perioada în care ai scris această carte?

 

            A fost destul de greu pentru că dincolo de responsabilitățile pastorale aveam acasă un nou născut, pe Beni, iar băiatul meu mijlociu, Sami care avea atunci 7 ani, a fost diagnosticat cu diabet zaharat de tip I, dependent de insulină. A fost o perioadă dificilă pentru toată familia. Am scris mai mult noaptea dar nu vreau să mă plâng. Am constatat că îmi place să scriu așa că a fost o plăcere, nu o povară.

 

Cum se poate obține aceasta carte?

 

            Din nefericire nu am avut timp să mă ocup de distribuția ei. Dacă sunt responsabili de librării creștine care doresc să pună la dispoziția publicului larg această carte, îi rog să mă contacteze. Însă până va apărea în librării, oricine dorește poate achiziționa „Lacrimi pentru Urie” sunând la tel. 0752 625 212.

 

Ai de gând să mai scrii și alte cărți, când?

 

            Da, mi-aș dori. Simt chemarea aceasta. Am deja câteva proiecte… însă cel mai important este acela pe care l-am menționat deja. Nu mă simt deloc confortabil cu el, dar trebuie să scriu în cele din urmă ceea ce sunt dator față de Domnul. Nu vă pot dezvălui încă subiectul pe care sunt nevoit să-l abordez. Rugați-vă pentru mine să pot scrie, vă rog.

 

Ce recomanzi celor care poate simt că ar trebui să aștearnă pe paginile unei cărți anumite lucruri importante, dar nu dispun poate de resursele necesare și poate nici nu găsesc timpul necesar?

 

Să caute voia Domnului. Când Dumnezeu cheamă pe cineva în lucrare îi pune la dispoziție anumite resurse. Sigur că noi ne-am dori să avem totul asigurat de la început, dar unde ar mai fi loc atunci pentru acel „prin credință” despre care vorbește Scriptura în Evrei 11? Singura resursă a lui Moise, atunci când a fost trimis de Domnul în Egipt, a fost toiagul lui. „Domnul i-a zis: „Ce ai în mână?” El a răspuns: „Un toiag.” (Exodul 4:2) Și a fost deajuns! Ce lucruri extraordinare a făcut Moise cu toiagul acela! Așadar ce ai în mână? Poate numai un creion. Ei bine, doar cu un creion în mână Dumnezeu te poate folosi într-un mod extraordinar, ca să atingă generații și generații!…

Orice lucru El îl face frumos la vremea lui…”(Eclesiastul 3:11) Prin urmare, dacă este voia Domnului ca cineva să scrie, nu trebuie să se îngrijoreze de nimic, Dumnezeu care este Suveran, va purta de grijă pentru orice detaliu, la vremea potrivită.

 

Te rog un cuvânt pentru cititorii acestui blog.

 

            Îmi vine în minte un verset: „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!” (Eclesiastul 9:10) Viața este scurtă, poate chiar mai scurtă decât ne imaginăm. N-aș vrea să mergem în Cer cu regretul că n-am făcut TOT ce puteam să facem pentru Domnul. Acum este timpul să acționăm! Ce-ar fi să nu mai pierdem timpul? Ce-ar fi să nu mai alergăm după nimicuri? Ce-ar fi să ne implicăm cu adevărat în lucrarea Domnului? Ce-ar fi ca tot ce găsește mâna noastră să facă, să facem cu toată puterea noastră? Ce-ar fi ca să avem cu adevărat un impact în societatea în care trăim, în generația noastră? Ce-ar fi să lăsăm ceva cu adevărat semnificativ în urma noastră, copiilor noștri, generațiilor ce vor veni? Dacă dorim cu adevărat, „cu Dumnezeu vom face isprăvi mari…”! (Psalmi 60:12) Depinde numai de noi!

Esti sigur de mântuirea ta?

Ce zici dacă va trebui să-L întâlneşti pe Domnul chiar acum?

În prima zi când te naști ești deja destul de bătrân ca sa și mori.

Un lucru din două, se poate întâmpla în orice secundă; ori să se întoarcă Domnul după aleșii lui, ori să mori.

 
Zilele astea m-am gândit foarte serios la aceste doua lucruri, dar mai ales la ultimul, datorita faptului că în mai puțin de o săptămână, am auzit de 3 persoane, pe care le cunosc foarte bine și care nu știam să aibă nici o problemă de sănătate, cum au avut parte de surprize și cum doi dintre ei, doar printr-o minune mai sunt încă în viaţă, dar unul a plecat în veșnicie. Toţi 3 intre 50-62 ani, deci nu prea bătrâni, aşa încât sa te aștepți să moară. Unul dintre este cumnatul meu John Tipei.
Întrebarea mea este dacă eu sau tu va trebui sa plecăm, aşa inopinat, voi fi sau nu MÂNTUIT?
De fapt cum putem fi siguri de mântuirea noastră, care este aşa de importantă?
 
Question
Unii cred că vor fi mântuiți prin religia lor, alții prin biserica pe care o frecventează. Unii cred ca îi vor mântui faptele lor bune, alții că vor fi mântuiți, prin sacrificiile lor. Sunt multe versiuni pe care le invocă oamenii când este vorba de dobândirea mântuirii. Unii nici nu cred în iad sau rai. Unii cred că exista doar rai, fiindcă un Dumnezeu plin de dragoste, nu poate să trimită pe nimeni în iadul veşnic pentru doar câţiva ani de ne-veghere. Cu toate ca fiecare crede ca aşa cum știe el este cel mai bine, atunci când vom sta în faţa lui Dumnezeu, (numai tu și Dumnezeu) lucrurile vor fi complet diferite de ceea ce am crezut noi și totul va fi cum spune CUVÂNTUL DOMNULUI.
 
În evanghelia după Ioan, cap.3 versetele 3-5, Cuvântul Domnului este foarte clar: ISUS A ZIS; ADEVĂRAT ADEVĂRAT ÎȚI SPUN CĂ, DACĂ UN OM NU SE NAȘTE DIN NOU, NU POATE vedea împărăția lui Dumnezeu și nici intra în ea. (Încurajez citirea întregului text: Ioan 3:1-21)
 
Este clar că toți cei care sunt născuți din Nou sunt pregătiți să-și întâlnească MÂNTUITORUL.
Cum putem ști dacă cineva este născut, din nou? Cei născuți din nou vor aduce roada, dar nu roada lor, ci roada Duhului Sfânt, pe care o găsim în Galateni 5:22-23.
 Fruit of the Spirit_1
ROADA DUHULUI ESTE:
1.Dragostea – dacă cred că am dragoste, ar fi bine să mă verific, citind 1 Corinteni 13.
 
2.Bucuria- Se sesizează cei din jurul meu că sunt o persoană care radiez multă bucurie?
 
3.Pacea – O pace care întrece orice pricepere, chiar și când toate îmi merg rău, eu trebuie să am o inima plină de pace.
 
4.Îndelunga răbdare – Pot spune cei din jurul meu că sunt un om răbdător, or spun exact opusul?
 
5.Bunătatea – Sunt eu bun cu toți cei din jurul meu, ori doar cu mine și cu ai mei?
 
6.Facerea de bine – Sunt eu gata să renunț la mine și să sar să-i ajut pe alții, ori sunt interesat doar de binele meu și a celor din familia mea?
 
7.Credincioşia – Poate spune Dumnezeu și cei din jurul meu, că sunt un om care știu sa îmi păstrez hotărârile și deciziile, indiferent de prețul care trebuie sa-l plătesc?
 
8.Blândețea – Spun cei ce mă cunosc, (dar mai ales cei din familia mea) că sunt un om blând, sau „explodez” la cel mai mic conflict?
 
9.Înfrânarea poftelor – Cred ca eu, personal îmi pot răspunde cum stau la acest capitol. Cât de mult renunț la poftele firii?
 
Fruit of the spirit
Aceste întrebări, sunt oglinda în care putem să vedem deslușit, dacă suntem sau nu, născuți din nou.
Dacă suntem corigenți, sau repetenți la acest capitol, eu cred că ar fi bine să ne gândim serios la ce se va întâmpla cu noi, dacă unul din cele doua lucruri pomenite la început, (venirea Domnului, sau moartea) s-ar întâmpla astăzi sau mâine. SUNT EU SIGUR DE MÂNTUIRE?
 
Ignoranţa noastră faţă de citirea Cuvântului lui Dumnezeu, sau necredința noastră, nu ne vor scapă de aceasta întâlnire iminentă, care se poate întâmpla în viaţa oricui şi oricând.
 
Nu doresc sa sperii pe nimeni, dar doresc să trag un semnal de alarma;
Dumnezeu să ne ajute să înțelegem bine problema naşterii din nou şi cu multă seriozitate să acordăm importanţa cuvenită NAȘTERII DIN NOU.
 
Nici legalismul nu are ultimul cuvânt, nici liberalismul, ci CUVÂNTUL SFÂNT AL EVANGHELIEI.
 
Să citim dar și să împlinim Cuvântul Domnului, nu altceva.
Domnul sa ne ajute!
 
Cu multa dragoste,
Mike Olari

 

Mike Olari – Mesaj de Anul Nou

Happy


Dragi frați și prieteni
 
Acum la sfârșit de an, dorim să vă mulțumim tuturor care într-un fel sau altul, v-ați adus contribuția la lucrarea făcută prin misiunea Family to Family. Mulțumim celor care v-ați implicat financiar, unii prin rugăciunile voastre, sau chiar prin contribuția dumneavoastră pe Blog.
 
Dorim ca Dumnezeu să vă răsplătească pe fiecare, pentru dragostea cu care v-ați implicat.
 
Mulțumim celor care au slujit alături de noi în Penitenciarul pentru Tineri și Minori din Craiova.
 
Pot să vă asigur de faptul că doar ceea ce facem pentru Dumnezeu, cu dragoste, va dăinui veșnic.
 
Dumnezeu să răsplătească și celor care s-au implicat în ajutorarea celor nevoiaşi din România prin Woman Ministries.
 
Tuturor Dumnezeu să vă răsplătească și să vă dăruiască la rându Lui…
 
„UN AN NOU BINECUVÂNTAT!”
 
„HAPPY NEW YEAR!”
 

Mike Olari: Mărturie – Eşecuri binecuvântate

În luna Noiembrie, Mike Olari a făcut o vizită în România, timp în care a vizitat 4 biserici. În 3 dintre acestea a depus o mărturie în legătură cu modul în care Dumnezeu l-a chemat, l-a trimis în lucrare, iar mai apoi l-a trecut printr-o serie de încercări, pregătindu-l pentru o slujire mai eficientă. Mărturia aceasta îl dezavantajează din unele puncte de vedere, deoarece încercările prin care a trecut pot fi interpretate ca având la origine alte motive, sau un alt scop, fapt pentru care Mike face această mărturie în urma unor ezitări, trecând totuşi, peste vulnerabilitatea la care este expus, în speranţa că experienţele, dar mai ales eşecurile pe care le-a trăit, vor constitui o încurajare pentru cei care ascultă sau citesc această mărturie şi care trec la rândul lor prin astfel de încercări.
 
Bisericile în care Mike a depus această mărturie sunt: Biserica Harvest – Metanoia Arad, Centrul Creştin Aletheia şi Biserica Poarta Cerului din Timişoara.

.

Ce fac atunci când planurile mele pentru viaţă sunt schimbate de Dumnezeu?

 

Natura omului este să controleze totul, cu toate că vine în lume fără să fie întrebat, pleacă din lume fără să se ţină cont de părerea lui şi totuşi vrea să controleze fiecare minut şi fiecare situaţie din viaţa lui.

 Ceea ce voi prezenta în această mărturie are ca orice mărturie lucruri pozitive şi negative. Recunosc faptul că tot ce este pozitiv aparţine lui Dumnezeu, iar partea negativă îmi aparţine mie. Eroul acestei mărturii nu este nimeni altcineva decât Dumnezeu, care prin puterea Duhului Sfânt a făcut posibile aceste experienţe.

Este foarte posibil ca ceea ce voi mărturisi în continuare să nu se prea potrivească cu direcţia pe care merge învăţătura în bisericile de astăzi. Cu toate că cele mai multe biserici evanghelice condamnă evanghelia prosperităţii, această învăţătură este promovată în bisericile noastre din plin. Dacă cineva îşi pierde serviciul, sau a avut un accident, sau s-a îmbolnăvit, imediat majoritatea membrilor din acea biserică (chiar şi liderii bisericii uneori) încep să se întrebe; oare ce a păcătuit respectivul? Promovăm involuntar o doctrină greşită, o religie falsă. Cred că este momentul promovării adevăratei feţe a religiunii adevărate, Biblice. Inclusiv Domnul Isus a spus că în lume vom avea necazuri. Apostolului Pavel i sa spus la convertire, că i se va transmite prin Anania ce va avea de suferit pentru evanghelie. Dacă ne uităm la marii oameni ai Bibliei, (Moise, Iosif, Iov, Pavel, etc.) vom vedea că fiecare dintre ei au fost ZDROBIŢI înainte să poată fi folosiţi de Dumnezeu. Sunt conştient de riscul pe care mi l-am asumat făcând acest pas, dar sunt gata să plătesc preţul, chiar dacă doar o persoană care mă ascultă va fi ajutată şi încurajată de acestă mărturie.

Mă numesc Mike Olari, locuiesc în SUA împreună cu soţia, cei şapte copii si patru nepoţi cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat. Am părăsit România în anul 1982, luna septembrie. După 3 zile prin munţi, am trecut Dunărea pe la Cazane. Ajuns în Iugoslavia, unde timp de 6 luni am stat într-un camp din Belgrad, după care am zburat şi ajuns în Cleveland, OHIO (SUA), pe data de 21 Martie 1983. După două săptămâni m-am mutat la Chicago. La mai puţin de un an, m-am mutat în Arizoana, unde locuiesc şi astăzi. Dar sa începem cu începutul.

 Încă din clasele primare, am început şi eu să-mi fac anumite planuri cu privire la viaţa mea, aşa cum de fapt fiecare om îşi face, unii mai devreme în viaţă, iar alţii puţin mai târziu.

 

Planul meu pentru viaţă:

 

Să merg la şcoală, să învăţ bine, dacă aş putea să fac şi o facultate, cu toate că datorită faptului că mă trăgeam dintr-o familie numeroasă, acest lucru era aproape imposibil din punct de vedere financiar, dar şi datorită faptului că eram pocăit, acest plan era mai mult un vis. Oricum eu fiind un visător şi optimist incurabil, mi-am permis să-l pun pe lista planului de viaţă.

 Desigur că mă gândeam la a-mi forma o familie, îmi doream cam 5 copii (eventual dacă se poate trei băieți şi două fete). Sigur că apoi mă gândeam să mă implic şi spiritual în a spune la cât mai mulţi oameni despre ISUS, pentru a-i ajuta să scape de iad.

La acel moment, un lucru era categoric exclus, nici nu mă gândeam să părăsesc România vreodată.

Cred că fiecare dintre voi aţi făcut această listă, sau alta asemenea, iar unora poate vă este chiar proaspătă în memorie, sau poate chiar mai lucraţi la ea. Ei bine, cuvântul Domnului spune că planurile atârnă de noi, dar împlinirea lor atârnă de Dumnezeu. Suntem noi gata să schimbăm agenda noastră, în caz că Dumnezeu are altă agendă pentru noi? Trebuie să vă mărturisesc faptul că Dumnezeu mi-a schimbat radical agenda vieţii mele, în două momente neaşteptate.

 

Primul eveniment care avea să dea peste cap absolut tot planul meu de viitor.

 

Lucram ca electromecanic la CFR, aveam un loc de muncă bun şi sigur, şi câştigam destul de bine. Se părea că agenda făcută de mine, se conturează destul de bine, şi începusem să mă simt destul de sigur pe situaţie.

Ştiam că tot cam la doi ani salariul meu va creşte, numai bine că pe când va trebui să mă căsătoresc, voi avea un salariu destul de bun, pentru a-mi închiria un loc unde să locuiesc cu soţia şi bineînțeles unde să-mi pot creşte copiii.

Totul bine şi frumos, până ce într-o zi, am fost chemat la biroul şefilor de partid.

Am intrat înăuntru, unde eram aşteptat de aproximativ 10-15 persoane. Erau aranjaţi cu scunele în formă de cerc. Mi-au făcut şi mie un loc în cercul lor. Unul dintre ei a început să-mi spună de ce am fost chemat acolo.

„Ştii, noi suntem firmă controlată direct de la centru (București), şi fiind vorba de siguranţa circulaţiei naţionale pe căile ferate, trebuie să avem grijă cu cine lucrăm. Am primit o circulară de la Bucureşti, în care ni se cere să facem curăţenie în fiecare departament şi să fim siguri că toţi cei care lucrează în această firmă sunt oameni loiali partidului.

Acum noi ştim ca tu eşti un om de bază în firma noastră, deci nu dorim sub nici o formă să renunţăm la tine, dar totuşi, trebuie să rezolvăm cumva situaţia. Noi avem deja soluţia, dar trebuie să avem consimţământul tău. Noi ştim că tu eşti pocăit, probabil că datorită faptului că te-ai născut într-o familie de pocăiţi, nu din convingere. Ca atare, dorim să ne dai o declaraţie, prin care să renunţi la religia ta şi evident, la mersul la Biserică. Această declaraţie ne va acoperi pe noi în faţa celor de la centru, iar tu vei putea de fapt să-ţi păstrezi şi serviciul, dar şi religia, fiindcă noi nu o să te verificăm ce faci tu în timpul liber. La început credeam că este o glumă şi am început să zâmbesc, dar aveam să-mi dau seama foarte curând că situaţia este serioasă şi că eu sunt pus să aleg intre a semna acea declaraţie şi a-mi pierde locul de muncă.

Ca răspuns la această provocare, eu le-am răspuns foarte clar, fără să las nici un loc de interpretare; eu sunt pocăit şi merg la Biserică, nu pentru ca părinții mei sunt pocăiți, ci pentru că sunt convins că este cel mai bun lucru pe care poate o persoană să-l facă, pentru sufletul lui. Ca atare eu nu voi semna această declarație, indiferent de preț. Șeful a continuat și mi-a zis să nu mă pripesc, fiindcă îmi dau 30 zile să mă decid. Unul dintre cei prezenți a răspuns în locul meu și a zis: după cât îl vad eu pe băiatul ăsta de hotărât, cred că și după 30 de zile va avea același răspuns, la care eu doar am confirmat. Au urmat, alte întâlniri la județ, cu șefi mari. Mi-au tăiat toate beneficiile, (avansarea la altă treaptă, de unde implicit și mai mulți bani, m-au oprit de la continuarea studiilor, etc.)

Toate astea nu m-au durut așa de tare, cât m-a durut faptul că am auzit mai târziu că dintre cele 18 persoane în situația mea, doar 2 persoane nu au semnat acea declarație.

La ședința finală unde au participat aproximativ 200 persoane, unde am fost adus pentru a fi umilit public (ceea ce s-a vrut o lecție pentru toți nesupușii sistemului) am cerut permisiunea să vorbesc. Foarte greu după ce toți colegii au insistat să-mi dea voie să spun ce aveam de spus, mi-au dat voie. Dar când am început să-i întreb de ce îmi fac această nedreptate fiindcă eu sunt așa după cum chiar ei au afirmat, conștiincios și chiar un muncitor de bază, cel care conducea această întâlnire a început să urle la mine și m-a scos afară înainte să apuc să spun prea multe. Am ieșit afară din acea cameră, cu gândul că probabil următorul pas va fi pușcăria. Eram totuși liniștit deoarece încă nu eram căsătorit, ca atare voi suferi doar eu, fără să afectez și familia.

Atunci am înțeles că paralel cu planu meu, mai făcuse și Dumnezeu un alt plan cu privire la viața mea și că agenda LUI este agenda de care trebuie ținut cont, nu de cea făcută de mine.

Acesta a fost momentul în care mi-am dat seama că planul făcut de mine a eșuat și am început să-mi scriu un nou plan pentru viața mea. De data asta doream să-l scriu împreună cu Domnul ISUS.

Mă hotărâsem să plec din țară în SUA, unde să pot să-mi trăiesc viața liber. Până să se întâmple acest lucru, am fost luat în armată, unde eram urmărit de acest episod. S-a întâmplat să-mi văd dosarul care a venit cu mine odată, pe coperta căruia am putut citi cuvintele: PERICULOS SOCIETĂȚII.  Cred că vă dați seama ce mă aștepta, cu un astfel de dosar.

Imediat după armată a trebuit să-mi caut alt serviciu, mult sub calificarea mea. De fapt, am fost împins de șefii politici la acest lucru, nu înainte însă de a fi înjosit şi umilit de ei. Curând după aceea m-am căsătorit. Am depus actele împreună cu soția pentru a pleca din ţară. Ni s-a spus la interviu, că nu avem nicio șansă.

Atunci am început să mă rog în această direcție și să caut căile care se practicau pe timpul acela de-a părăsi ţara. Mă rugam pentru plecare, dar în același timp după lecția primita, am învățat să țin cont de voia Domnului.

Cu toate că după experienţa avută, dorința mea era fermă în privinţa plecării din ţara, totuşi, mă rugam Domnului să-mi arate voia Lui prin deschiderea acestei uși. După mai multe tentative eșuate, în sfârșit ușa s-a deschis, iar în noaptea de 1 spre 2 septembrie, 1982 după 3 zile și 3 nopți prin munți, am ajuns în Iugoslavia trecând Dunărea pe la Cazane.

După aproximativ 6 luni petrecute în Iugoslavia, pe data de 21 martie 1983 mă îndreptam cu avionul spre Statele Unite. Am ajuns în Cleveland, Ohio în după masa aceleiaşi zile de martie. Următoarea zi m-am trezit foarte devreme. Cu toate că era deja luna martie, afara era o zăpadă de cel puțin jumătate de metru. Când cei care m-au primit în casa lor (sora mea și cumnatul meu) s-au trezit, eu deja eram gata cu curățatul zăpezii în curte. Din cauza că economia Americii era la pământ în acea perioadă, în Ohio era practic imposibil ca un nou-venit să găsească ceva de lucru, aşa că după numai două săptămâni m-am mutat la Chicago, unde mi s-a oferit un loc de muncă, de către un om de afaceri din Chicago, împreună cu care zburasem în drumul meu spre America.

Aceasta era prima minune dintr-un lung şirag de astfel de experienţe trăite de mine, după sosirea în America.

După doar un an de zile petrecute în Chicago, ne-am mutat în statul Arizona împreună cu familia (soția și cei 2 copii născuți în România).

În anul 1988, doar un an înainte de Revoluția din România, am avut un vis, care m-a trezit din somn în miez de noapte. Am trezit-o și pe soția mea și i-am povestit visul. Împreună am decis sa nu discutăm despre acel vis cu nimeni, fiindcă din punctul nostru de vedere și după cum arăta situația din România la acea oră, era imposibil ca acel vis să se împlinească.

Oricum, imediat după revoluție, l-am înțeles perfect și visul acela este în derulare chiar și în acest moment, când vă vorbesc.

Începusem în Arizona un nou capitol al vieții mele. Nu a fost ușor ca singur să pot să câștig suficient, pentru nevoile unei familii care între timp ajunsese la un număr de 9 membri, dar Dumnezeu a purtat totdeauna de grijă. În anul 1986 am început afacerea mea personală. Dumnezeu m-a binecuvântat și viaţa a devenit destul de frumoasă pentru noi în America.

Am avut harul sa fiu unul dintre fondatorii unei biserici române din Arizona, care la ora actuală numără aproximativ 1500 de membri.

Începusem, nu să-mi fac mari planuri, dar să mă gândesc ce mi-ar place să se întâmple cu viitorul copiilor mei.

A venit și anul Revoluției, 1989, când visul meu avut cu un an înainte începea să devină realitate.

Am înțeles că trebuie să mă implic imediat în Evanghelizarea și ajutorarea României, lucru care acum devenise posibil.

Primul lucru care l-am făcut, a fost ca împreuna cu un pastor misionar american, să plec spre România, pentru o evanghelizare de două săptămâni și pentru orientare. Acest lucru se întâmplă în luna aprilie 1990, când ne îndreptam spre România, cu o mașină închiriată din Germania și tractând după mașină un trailer plin cu 1000 de biblii.

A fost extraordinar să văd diferența dintre vizita mea în România din septembrie 89, când cu greu am fost lăsat să intru cu biblia mea personală și acum când aveam 1000 de biblii, nici măcar nu am fost controlat în trailer.

Acest lucru mă făcea şi mai de responsabil pentru ţara mea. Am știut că această vizită este doar prima din sutele de vizite pe care urma să le fac de atunci până în prezent.

Intre timp am deschis organizația non-profit  FAMILII PENTRU FAMILII, care avea de la început și are şi în prezent menirea clară de a se ocupa de nevoile ţării mele. Paralel cu lucrarea spirituală derulată în România, am fost provocat să mă implic și social.

Am demarat mai multe afaceri în România, care au creat multe locuri de muncă. Printre altele am început şi Banca Populara Phoenix. Din cauza schimbării continue a legilor, după 3 ani a trebuit să mă retrag și să predau altora conducerea. Restul este o poveste încă fără final.

În același timp, economia mergea foarte bine în America. În dorința de a face fonduri cât mai multe pentru lucrarea de misiune din România, lucrare care lua amploare, m-am hotărât să-mi extind domeniul de activitate în afaceri.

Aşa se face că m-am apucat și de construcții de case. Totul a mers foarte bine, până când în anul 2008, Dumnezeu a decis ca din nou să schimbe mersul lucrurilor în viaţa mea. De data aceasta era vorba de o schimbare și mai dramatică. A fost o perioadă destul de lungă în care nu mai înțelegeam nimic.

 

TIMPUL ZDROBIRII

 

Banca din Arad a fost devalizată de cei care au preluat-o de la mine. Milioane de dolari pierduți. Căderea economiei SUA, m-a afectat foarte mult. Am pierdut aproape tot.

Financiar am pierdut totul (aproximativ 2,500,000.)

 La ultima biserică unde am fost membru fondator si am deschis-o ca răspuns la nevoile copiilor noştri, am fost împins afară din bord. Viziunea noastră căzuse, graţie celor care nu puteau renunţa la legalism, iar în cei 3 ani şi jumătate se înmulţiseră.

 Cel mai mare din copii mei Cosmin, este arestat şi condamnat la 9 ani de închisoare.

Eram zdrobit și apăsat din toate parțile, dar cel mai dureros lucru dintre toate, era situația copilului meu.

Realizam  că toate planurile mele cad și se părea că nici chiar pe Dumnezeu nu-l mai interesa de mine. Eram ca Iov în cuptor, la coacere, și nu știam cât va dura totul.

După ce de ani de zile eram foarte preocupat de lucrarea lui Dumnezeu, toate astea erau ultimul lucru la care mă așteptam.

Se pare însă că era timpul să-l cunosc pe Dumnezeu la un alt nivel. Până să înțeleg acest lucru, a durat o perioadă.

Dumnezeu are nevoie de noi zdrobiți, pentru a putea să ne folosească, la un nivel mai mare.

DUMNEZEU ESTE ÎMPOTRIVA CELOR MÂNDRI, DAR DĂ HAR CELOR SMERIȚI.

Când înțelegem acest principiu, suntem la locul în care ne așteaptă Dumnezeu, pentru a ne folosi într-un mod în care n-a putut până atunci.

.

ESTE FOARTE IMPORTANT CE DECIZIE VEI LUA DUPĂ LECȚIA ZDROBIRII.

 

1.  Poți sa te resemnezi și să trăiești în continuare o viață tristă și supărat pe toată lumea, inclusiv pe Dumnezeu.

 

2.  Poți să ignori și să te faci ca totul este OK, încercând să-ți revii la normal de unul singur.

 

3.  Poți să înveți ce-i de învățat de aici și să-i ajuți și pe alții cum să treacă prin asemenea situații, dar mai ales; cum să iasă din ele.

 

Prin marele Har Dumnezeiesc, eu am decis să stau atent fără să murmur, și să învăț tot ce se poate învăța în perioada acesta de ZDROBIRE. Trebuie sa recunosc faptul că a durat o perioadă până să pot să mă las ZDROBIT complet.

 

Doar câteva din lucrurile esențiale pe care le-am învățat din acest test de Zdrobire (timp de maturizare)

 

a.  Am învățat lepădarea de sine și faptul că materia primă pentru Dumnezeu, este NIMIC. Atunci când devenim nimic, Dumnezeu ne poate folosi.

 

b.  Am învățat cum să mă rog (nu neapărat cât să mă rog). Știu că avem în Biblie pilda prietenului de la miezul nopții, prin care Cuvântul lui Dumnezeu ne încurajează să ne rugam și sa nu ne lăsăm, dar modelul maturității ni-l dă ISUS. După ce s-a rugat Tatălui să îndepărteze paharul morții de la EL, și-a încheiat rugăciunea prin a spune: ,,TOTUȘI NU VOIA MEA, CI VOIA TA SA SE FACĂ”

 

c.  Am învățat să iert fără ca cei care mi-au greșit să-și ceara iertare. M-am luat și am mers pe rând, pe la toți cei ce mi-au făcut mult rău în această perioadă de încercare, și mi-am cerut eu iertare. Am învățat să-mi cer iertare copiilor, soției și chiar muncitorilor, chiar dacă în multe situații ei erau cei care trebuie să-și ceară iertare.

 

d.  Am învățat să-i iubesc necondiționat pe toți oamenii.

 

e.  Am învățat să primesc toate lucrurile din partea lui Dumnezeu, (bune, rele) fără murmur, fiindcă de multe ori, ceea ce pentru noi este bine, în ochii lui Dumnezeu este rău.

El are perspectiva veșniciei când îngăduie ceva asupra noastră, iar noi de multe ori fiind firești, ne uităm la ceea ce vine peste noi, din perspectivă omenească. De exemplu, acum când lucrurile au intrat foarte bine pe făgaș, uitându-mă prin ce am trecut, din punct de vedere omenesc este o tragedie, dar din perspectiva eternă, au fost cele mai binecuvântate lucruri care mi se puteau întâmpla. Nu aș schimba nimic din ceea ce Dumnezeu a adus asupra vieții mele.

 

f.  Am învățat să depind complet de Dumnezeu, fiindcă așa-zișii prieteni, s-au evaporat imediat ce nu mai aveau cu ce profita de mine. Chiar și soția mea îmi zicea de multe ori, mi-e mila de tine, prin ce trebuie să treci, dar chiar nu am cu ce să te ajut.

 

g.  Și nu în ultimul rând, am învățat că Dumnezeu iartă orice păcat și eliberează, recuperează și restaurează din cele mai de jos locuri.

Băiatul meu Cosmin, care este în pușcărie, a trăit departe de Dumnezeu, în tot felul de patimi și răzvrătiri, o perioadă de peste 10 ani. El pierduse complet controlul vieții, iar noi, familia eram de multe ori disperați.

Cosmin Olari

Oricând putea să se întâmple orice cu el. A avut pistolul pus la tâmplă, doar trebuia sa se apese trăgaciul. A fost implicat în tot felul de accidente și totul a culminat cu fuga de poliție de doua ori în Arizona, după care s-a mutat la Chicago, unde iarăși a mai fugit de politie de doua ori. Fiindcă nu l-au putut prinde, erau de acum gata sa-i facă orice cu prima ocazie. A fost pârât de unul dintre prietenii lui, iar poliția a mers la apartamentul în care locuia, gata sa-l prindă, viu s-au mort. Această condamnare de 9 ani, a fost doar apogeul unui întreg șir de aventuri la limită. În decurs de peste 10 ani, a fost de multe ori arestat și de doua ori condamnat. De fiecare dată a stat doar cite 6 luni în închisoare.

Acum, în timpul celei de a treia detenții, după aproximativ un an de pușcărie, Domnul s-a îndurat și de el, dar și de noi și l-a scos complet din lumea diavolului. Dumnezeu l-a schimbat complet. De aproape doi ani, este un o altă persoană. Studiază Biblia zilnic, după care o conspectează. De fiecare data când ne sună, ne vorbește numai din Biblie. Este efectiv îndrăgostit de Dumnezeu și dornic să-i ajute pe toți cei din jurul lui să ajungă la mântuire.

Vă redăm în continuare o înregistrare de dată recentă a lui Cosmin, care vorbește de la sine despre transformarea pe care Dumnezeu a făcut-o în el:



Revenind la lucrarea din Penitenciarul din Craiova, trebuie să spun, că după ce am văzut schimbarea dramatică făcută de Dumnezeu în copilul meu, efectiv am început să ard în mine de dorința de a face ceva și pentru cei care nu au poate pe nimeni să-i ajute sa iasă din mocirla acestei lumi.

Totul a început în anul 2011, când într-o zi stăteam înaintea Domnului și mă rugam. Duhul Domnului a venit peste mine și mi-a vorbit foarte clar, sa plec să-i caut pe acești disperați din Craiova. Eram încă în perioada de recuperare financiară după ce pierdusem aproape tot și efectiv nu aveam banii necesari pentru o astfel de acțiune. Singura afacere pe care o mai aveam nu producea destul ca să-mi permit acest pas.

Totuși, prin credință am cumpărat biletul de avion. Apoi, am luat cu mine banii cu care trebuia să-mi plătesc taxele către guvern, ca să am pentru cheltuielile din timpul vizitei și să cumpăr câte ceva și pentru deținuți.

Nu știam la ce să mă aștept, dar am plecat, fiindcă Dumnezeu m-a trimis. Înainte să plec, Dumnezeu mi-a pus pe inimă să invit la Penitenciar și pe pastorul Viorel Lupu, el păstorind mai multe biserici din zona Slatinei. El s-a bucurat și a venit, fără să-mi dau seama că de fapt totul era pregătit de Dumnezeu, pentru a demara această lucrare măreață.

În ultimii 7-8 ani, eu aveam ca motto: Matei 6:33. Eu chiar îl puneam acum pe Dumnezeu la încercare și am plecat în misiune fără prea mulți bani la mine, dar Dumnezeu ca de fiecare dată, și-a onorat promisiunea. N-am ajuns bine în România, (mai bine-zis de la aeroportul din București) și am fost sunat să vin să semnez contractul pentru o comandă de centrală geotermală, la care munceam de câțiva ani și care se tot amâna semnarea contractului. Acel contact s-a finalizat, iar acum avem mai multe comenzi în derulare.

M-am deplasat de la Mediaș – de unde am semnat contractul – la Craiova, pentru a vizita Penitenciarul chiar în ziua următoare. Dimineața, după ce m-am trezit, mi-am luat mesajele. Unul dintre mesaje era un răspuns de la banca unde aveam împrumutul pentru casa  în care locuiam împreună cu familia, în Arizona. (Era perioada în care operau pe piața imobiliară din Statele Unite câteva programe guvernamentale, menite să însănătoșească piața, în urma unei recesiuni economice severe). Nu-mi venea să cred când am văzut că mi-au tăiat din împrumut aproape 50%. Astfel că îmi redobândeam casa, care era deja ca și pierdută, la un preț mult mai mic decât prețul de piață.

Ne-am dus la Penitenciar, unde bineînțeles că era și acest frate invitat de mine în ultimul moment. Am avut o întâlnire cu șefii penitenciarului, cărora l-am spus că eu doresc să mă implic în lucrarea spirituală de acolo (adică să mă implic în recuperarea sufletului celor de acolo), asta după ce le-am povestit despre copilul meu și modul în care Dumnezeu l-a schimbat. Foarte sceptici, dar cooperanți, ne-au spus că ei ne dau concursul, dar că ar trebui continuitate acolo, nu numai acțiuni periodice. La acel moment, nu mi-am dat seama că prin gura comandantului vorbea chiar Dumnezeu. Ne-am despărțit până a doua zi. Fratele Viorel Lupu a rămas peste noapte la hotel, cu mine. Seara, la o plimbare, fratele Viorel îmi spune că el este gata să pună la dispoziția acestor tineri din pușcărie doua zile din săptămână. Eu am fost mirat să aud aceste cuvinte din gura lui, fiindcă știam că el deja se îngrijește de câteva biserici din zona Slatinei. El m-a asigurat că Domnul i-a vorbit prin gura comandantului.

În foarte scurt timp, am demarat lucrare din Penitenciar. În fiecare zi de vineri avem doua serii de tineri care participă la programele noastre.

În grupa mare, participă cei care deja s-au botezat, iar în grupa mică, cei care doresc să-l cunoască pe Domnul. Dumnezeu lucrează cu putere prin Cuvântul Său, care le este prezentat în cea mai simplă formă. Rezultatele nu s-au lăsat mult așteptate. Dumnezeu a început să schimbe viețile acestor oropsiți într-un mod miraculos, spre surprinderea educatorilor și șefilor penitenciarului. Așa cum v-am spus la început, până acum am avut 3 botezuri în apă. Am deschis o biserică acolo, Biserica Emanuel, unde Dumnezeu continuă să lucreze. Mai avem deja și alți candidați, care așteaptă botezul următor. Toți cei care s-au botezat până acum, au trebuit să-și rezolve problemele cu cei de acasă. Părinții au fost mirați de schimbarea pe care au văzut-o în ei. Spunea o mama care doar după multa insistență a vrut să mai vorbească cu copilul ei, care o bătuse târând-o de păr prin curte, că efectiv nu-i vine să creadă că acesta este copilul ei. Avem tot felul de exemple cum și familiile de care ne ocupăm au făcut schimbări mari în viata lor.

Tatăl unuia dintre cei ce s-au botezat, când și-a văzut copilul schimbat complet, a renunțat la băutură.

Acum cei ce s-au botezat, îi evanghelizează pe colegii de celulă. Am avut un caz chiar la ultimul botez. Așa se face că începând de la 1 noiembrie, datorita faptului că tot mai mulți sunt doritori să participe la programele noastre, a trebuit să mai avem încă o zi în plus. Acum avem 4 clase a cite 20-25 de deținuți în fiecare clasă.

Biserica Emanuel, din acest penitenciar, se compune din criminali, violatori, hoți și tâlhari, dar cu toții recuperați prin MARELE HAR, al Domnului Isus.

Îmi mărturisea comandantul cum ne pus la încercare, sa vadă dacă ceea ce noi am zis se va întâmpla. Ne-a dat să ne ocupăm pentru început de cei mai răi dintre cei mai răi. Și spunea el, după un timp foarte scurt, aceștia care făceau scandal tot timpul, deveniseră așa de liniștiți că uneori treceam pe lângă celula lor și deschideam vizorul să văd dacă mai sunt înauntru, fiindcă era așa mare liniște. Când deschideam vizorul, îi vedeam citind pe Biblie și explicând colegilor Cuvântul Domnului.

La ultimul bilanț, care se face anual, din 32 de organizații religioase, prin harul Domnului am fost pe primul loc, cu cele mai bune rezultate. Slăvit să fie Domnul!

Ce este interesant, că deși în afară de biserica Agape din Phoenix, care din când în când ne mai ajută câte puțin, nu avem alți sponsori. Cheltuielile lunare nu sunt mici 2,500-3000, și totuși facem fata acestor cheltuieli.

Mare minune este că exact firma care am avut-o înainte de a începe aceasta lucrare, și abia producea destul ca să-mi acopăr cheltuielile și să obțin un mic profit, acum aceeași firmă, cu același număr de angajați, aceeași producție, la aceleași preturi, face față cu brio la toate aceste cheltuieli și nu numai. Am și alte implicări în afara de acestea.

Singura explicație este că Dumnezeu este implicat, exact ca la înmulțirea pâinilor și a peștilor, care au saturat 5000 de oameni.

Doresc să împărtășesc toate aceste experiențe cu toți cei dornici, fără să mă gândesc câți mă vor desconsidera. Acesta este mersul lucrurilor cu cei care se predau cu totul în mâna lui Dumnezeu. Totul începe cu ZDROBIREA noastră, adică smerenia care atrage marele har Dumnezeiesc.

Acum nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Pot totul prin Cristos, care mă întărește.

Împreună cu Cosmin, ne-am hotărât sa ne punem la dispoziția celor care trec prin experiențe asemănătoare. Împreună cu soția mea, Cosmin și ceilalți copii ai noștri, suntem gata să ajutăm din  experienta noastră pe toți cei care ne-o vor solicita.

Al vostru slujitor,

Mike Olari

LACRIMI PENTRU AMERICA – „Nostalgia anilor ’80”

Odată cu  împlinirea vârstei de 95 ani, a celui mai influent evanghelist al secolului 20, vrând, nevrând, m-am dus cu gândul la perioada venirii mele în Statele Unite.

Pe timpul acela erau în prim-plan doi evangheliști foarte proeminenți, care exercitau o puternică influenţă pe tărâm spiritual.

Este vorba, bineînțeles, despre Billy Graham și Jimmy Swaggart.

BG4

JS5

Făcând o paralelă și urmărind parcursul acestor doi oameni influenți în timp, vedem cu claritate că astăzi, după o perioadă de 30 ani, ceva îi diferenţiază net pe cei doi.

Billy Graham este cel puţin la fel de respectat ca şi în trecut, dacă nu chiar mai mult, în vreme ce Jimmy Swaggart este un slujitor local de care au uitat aproape toți din generația mea, iar cei mai tineri, din generația de astăzi nici măcar nu îl mai cunosc, poate doar din cărți au aflat despre el. Cu toate ca după aprecierile mele, Jimmy Swaggart avea la un moment dat şanse să fie chiar mai influent de cit Billy Graham.

BG2

JS3

Dar ce s-a întâmplat, cum s-a ajuns ca Jimmy Swaggart să devină un anonim, în comparație cu Billy Graham?!

Răspunsul este, foarte simplu: cochetarea cu păcatul! Jimmy Swaggart a fost prins de două ori în situații foarte neortodoxe, lucru extrem de ruşinos şi pentru un creştin de rând, şi cu atât mai mult pentru un mare evanghelist.

John Piper, spunea nu demult, un lucru, atât de adevărat; ,,Mulţi slujitori cu un potențial spiritual extraordinar, nu au putut fi folosiți de Dumnezeu, datorita cochetarii cu păcatul.

Uitându-ne la starea de astăzi a bisericii SUA, dar şi la starea spirituala a bisericii de pretutindeni, nu pot să spun decât faptul ca America are nevoie acută de un Reagan, iar biserica de cel puțin un Billy Graham, iar dacă ar fi posibil de cât mai mulţi.

Cu toți vorbim despre trezire spirituală, un lucru foarte bun și necesar. Dar totuși, de ce întârzie trezirea? Sau poate că trezirea în multe biserici locale a și început, dar cei mai multi în loc s-o vadă o condamnă, fără să realizeze acest lucru. De fapt, s-ar prea putea ca mulţi dintre noi să avem o definitive eronata despre trezire.

Dacă ne uitam în Cuvântul Domnului, vedem că trezirea are un răsunet mare peste ani sau chiar zeci de ani, nu este vorba doar de o emoţie de moment, de un weekend bun, plin de entuziasm, cu mulţimi de oameni care vin în faţă, iar în săptămâna următoare îşi reiau viaţa ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, nu se vede nicio schimbare în ei, în cei care au fost atât de mișcați şi exaltaţi cu doar câteva zile în urmă.

Să luam doar două cazuri și le analizam puţin, pentru a vedea ce înseamnă trezirea spirituală:

1. Faptele Apostolilor cap.2, unde la predica lui Petru se pocăiesc aproape 3000 de persoane.

2.Trezirea de la Azusa Street, din California.

În ambele cazuri, vedem cum cei care s-au predat, au continuat să aibă impact asupra altora din jurul lor și peste zeci, sute sau chiar mii de ani.

Cum se face că cei treziți astăzi nu mai prea au niciun impact? Revenind la Billy Graham, impactul lui asupra a milioane de oameni, s-a datorat TRAIRII A CEEA CE PREDICA.

Multe din bisericile care s-au deschis în ultimul timp, sunt contestate de cele existente doar pentru simplul fapt că sunt diferite. Noi cu toţii uitam că același lucruri s-au spus și despre bisericile noastre când au început să se desprindă de bisericile tradiționale. Nu cumva unii dintre noi au aflat ceva ce noi nu știm și acel ceva i-a făcut să se trezească, renunţând; unii la bisericile legaliste din care făceau parte, alții la cele liberale (ambele foarte neprietenoase unei treziri reale), și au început ceea ce aduce cu adevărat un impact spiritual cu efect profund şi de durată.

Eu cred că înainte să ne dăm cu părerea despre o lucrare, ar trebui să fim interesați a cunoaște mai multe detalii, fără să blamăm ceea ce nu înțelegem, fiindcă s-ar putea să condamnăm chiar ceea ce noi de fapt cautam; TREZIREA REALA.

Avem grupuri și organizații evanghelice dintre cele mai sofisticate. Avem lideri cu tot felul de titluri și poziții. Avem seminarii mai multe ca oricând. Avem condiții (clădiri cu aer condiționat, coruri, fanfare, etc.) mai mult ca niciodată și totuși, trezirea spirituala întârzie.

Ce l-a făcut totuși pe Billy Graham să fie folosit de Dumnezeu la nivelul la care a fost folosit?

Pentru cei care au citit biografia evanghelistului Billy Graham și i-au urmărit activitatea, este cu neputință să nu fi observat calități, care alături de respectarea principiilor divine, caracter, dedicare, renunțare, disponibilitate, au atras un Har special asupra lui, pe care l-a folosit pentru a lucra la mântuirea a milioane de oameni. Umilința a fost una dintre aceste calităţi, care l-a caracterizat permanent. Cuvântul Domnului ne vorbește foarte clar, faptul ca DUMNEZEU este împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă Har.

TREZIRE SPIRITUALA SE PRODUCE ACOLO UNDE OAMENII TREC DE LA TEORIE LA FAPTE CONCRETE.

Cum vom cunoaște când are loc o trezire spirituală în biserica noastră, sau în comunitatea noastră?

Atunci când îi vedem pe cei care au experimentat trezirea că sunt diferiți, se sfințesc în fiecare zi, trăiesc cu adevărat doar pentru cer, iar cei din jurul lor văzându-le viaţa, se pocăiesc și ei.

De aceea trezirea poate să înceapă, chiar cu mine sau cu tine. Astfel, oamenii văzând în noi schimbare, să dorească și ei să facă acel pas. Doar faptul că le spunem celor din jurul nostru că noi suntem creștini, iar viaţa noastră lasă de dorit, șansele să-i câștigăm pentru ISUS vor fi minime, sau inexistente. Lumea se uită cum trăim, nu doar cum vorbim.

Domnul să ne ajute la asta.

You Are a Glory Thief When……..

by Francois Giurgiu

Hebrews 3:3-6 For Jesus has been counted worthy of more glory than Moses—as much more glory as the builder of a house has more honor than the house itself. 4 (For every house is built by someone, but the builder of all things is God.) 5 Now Moses was faithful in all God’s house as a servant, to testify to the things that were to be spoken later, 6 but Christ is faithful over God’s house as a son. And we are his house if indeed we hold fast our confidence and our boasting in our hope.

 

Have you ever been robbed? Ever felt forgotten when something you feel you deserve goes to someone else? A job promotion or some recognition maybe? A parking spot that you’ve been waiting patiently for only to see it taken by a giant SUV coming in at the last second? Maybe even as silly as having a funny joke or wise saying that you thought of stolen and used by someone else to their glory? I’m sure at one point you have felt betrayed or overlooked in one way or another. Daily our pride is attacked when we fail to receive glory that we feel we deserve. Usually we speak up or take action when we are robbed of any glory we desire, because that is our sin nature. (1 John 2:16) But my question is this: Why are we so content with robbing our heavenly Father, creator of the universe, of his glory due? To whom glory ONLY belongs to. The only one that glory should be offered to. As Spurgeon says “there is room for only one glory in the universe.” I can affirm that it is perhaps one of the hardest struggles in the christian life to learn and live this sentence: “Not unto us, not unto us, but unto your name be the glory.” In this passage from Hebrews we see that even in our denial, or blind ignorance, we are all guilty of being being glory thieves and are in need of forgiveness daily. So lets take a moment to examine ourselves:

thief

You are a glory thief when……

You exhalt more in who you are, instead of the reason you are who you are.(verse 3)

 In verse 3, we see that the builder of the house has more honor than the house itself. As children of God, we have been redeemed and changed from the inside out. A new creation. (2 Corinthians 5:17) Most of us have come a long way from who we used to be, before we had an encounter with Jesus. There is nothing wrong in recognizing our growth, or the progress we’ve made. But if you find yourself talking more about how beautiful the house is, as opposed to ascribing glory to the builder of the house, then you are not recognizing Christ. “Look at me! Look how I’ve grown!” Sound familiar?You are actually robbing glory that belongs to the author and finisher of our faith, to the one who began a good work in you and will be faithful to finish that good work to His glory. (Philippians 1:6)

You fail to recognize the sovereignty of God in ALL things.(verse 4)

God created all things and sustains all things through his Son. (Hebrews 1:1-3) When scripture says he is the builder of all things, it means just that. ALL THINGS. Everything comes from the Father an nothing takes place that surprises God. His wisdom is infinite and operates outside of time and space. (Psalm 139:1-6) So next time you think that something is a matter of luck or coincidence, you are denying the builder of His glory for already knowing, allowing, and even causing that to happen.

You think God is there to serve you, instead of you being created to worship and serve him.(verse 5)

Even Moses, as great a man he was, as great as his faith was(which is a gift from God to begin with having nothing to do with Moses), though being greatly used by God, was still considered a servant in God’s house. Not above God. Not above his master.(Matthew 10:24) God didn’t owe him anything for his faithfulness, God was not indebted to Moses in any way. Nor is God indebted to us nor owe us anything. God forgive us for thinking and living like this. How foolish of me to assume God owes me something for having devotions on consecutive days, or because I lead a small group. God will not share his glory with anyone nor anything. His glory is his character and nature, which cannot be attributed to anyone else but himself.(Isaiah 48:11) Think about Moses. Still a servant. Now think about yourself for a moment. Humbling….right?

Your hope is in yourself rather than Jesus, as the guarantee of your salvation.(verse 6)

This title, “Christ”, is mentioned here for the first time in Hebrews as the Greek equivalent of “Messiah.” You are not your savior. You are not your Messiah. Your works, your faithfulness, your actions, your good deeds, are not your hope.(Galatians 3:3) Much more, your lack of faith, dry seasons in life where you’re not bearing much fruit, times of disobedience are not your condemnation either.(2 Timothy 2:13). If you are like me and tend to fall to both extremes, then Jesus is not your focus, your glory. You are. We are to hold fast instead to the confidence we have in our ONLY hope. That hope is Jesus Christ. He is perfect, his obedience is perfect. He did the one thing we could never do or become; be our savior. He is seated at the right hand of God because the work is finished. All glory is due to His name.

Don’t be a glory thief. Just give God glory. He deserves it more than you think.

Grace and Peace,

Francois Giurgiu

Cine este CRISTIAN BARBOSU? (IV)

Continuăm cu ultima parte a interviului acordat de păstorul senior al bisericii Harvest Metanoia Arad, episod care încheie seria mărturiilor sale personale.
Ne-am simţit onoraţi de privilegiul publicării unei părticele din inima lui, fapt pentru care îi mulţumim lui Cristi Barbosu încă odată pentru amabilitatea de a se deschide faţă de noi şi de cititorii blogului nostru, dorindu-i din toată inima mult succes în lucrare.

CB

Partea 4

Pregătirea şi revenirea

Întrebare: De ce nu te-ai întors în România după ce ai absolvit Institutul Moody? Ce-a urmat mai apoi?

 Desi aveam o dorinta fierbinte sa ma intorc in tara in mine se dadea o lupta cumplita. Nu ma vedeam pregatit indeajuns, si in plus simteam o si mai mare pasiune pentru aprofundarea Scripturii. Moody mi-a deschis apetitul, chemarea mea crestea din ce in ce mai mult dar simteam ca am nevoie de o baza si mai tranica si am pus inaintea Domnului aceasta framantare. Nu imi doream doar sa-mi gasesc o scoala ci daca imi voi face un master il doream sa fie unul cat mai complet si la o scoala cat mai buna. In acei ani, Seminarul din Dallas era reprezentativ crestnismului evanghelic conservator si multi din profesoriimei de la Moody erau absolventii acelei scoli, as aca rugaciunile mele s-au indreptat intr-acolo. Prin har si numai prin har, Domnul insa mi-a deschis o usa larga si am primit o bursa completa de studii acolo, pentru un program de Master in Teologie de 4 ani. Mai aveam insa nevoie de viza. Asa ca impreuna cu Anne ne-am pregatit sa revenim in Romania peste vara, sa aplic pentru viza (fiindca doar din tara de bastina o puteai obtine) si in acelasi timp sa-mi continui lucrarea ca de obicei in Romania.

In dimineata plecarii, stateam la micul dejun impreuna cu cel care trebuia sa ne duca la aeroport, aveam bagajele facute, eram gata de plecare – cand suna telefonul. La celalalt fir un prieten de-al nostru, tot absolvent Moody, care in acel an a fost detasat sa lucreze la Ambasada Americana din Bucuresti si care, fara a intra in conversatie imi spune: Cristi, daca ai de gand sa vii in vara asta in Romania, nu veni. Mai mult nu pot sa-ti spun. Si inchide.

Imaginati-va ca aveam bagajele facute, eram cu soferul langa noi, sa plecam la aeroport! Ne-am dat seama ca Dumnezeu ne atrage atentia … Pe drum spre aeroport plangeam amandoi, nu stiam ce sa facem. Pierdeam biletele, banii, toate planurile, viza … Am despachetat in aeroport hainle mele si am lasat-o pe Anne sa vina singura in Romania iar eu am ramas in SUA. In toamna acelui an, cand prietenul meu a revenit in SUA, ne-am intalnit cu el si ne-a zis ca daca veneam peste vara, nu mai aveam sansa de a ne reintoarce inapoi, fiindca americanii hotarasera sa nu mai reinnoiasca vizele studentilor romani care studiau in America din cauza unor prostii mari pe care multi le facusera pe acolo, si astfel ne bagau pe toti in aceiasi oala.

Am scapat … dar cum ramane cu viza? Eu nu imi pot continua studiile fara viza, si nici nu pot ramane in America fara viza. Singura varianta, extrem de riscanta era Canada. Sa incerc in Toronto sa cer viza la ambasada Americii de acolo, stiind ca risc, fiindca in mod normal, roman fiind, trebuia sa aplic pentru viza in Bucuresti, in tara de origine nu la alt consulat. M-am rugat Domnului si mi-am asumat riscul. Am ajuns seara pe langa ambasada, si vroiam sa vedem daca gasim vreun loc de parcare apropiat fiindca stiam ca in noaptea aia trebuia sa fiu printre primii la coada, altfel nu ajungeam sa intru in ambasada si pierdem si sansa minima pe care o aveam. Am gasit un loc chiar in fata consulatului. Bani de hotel nu aveam, nu stiam pe nimeni in Toronto si nici pe strada nu puteam sta peste noapte, mai ales in jurul ambasadei. Asa ca, am luat o patura, ne-am dat scaunele pe spate si cand s-a lasat intunericul, ne-am lungit pe scaune si ne-am acoperit cu patura, rugandu-ne si motaind dar mereu aruncand un ochi, sa vedem daca se formeaza coada. Pe la 3 noaptea au aparut primii 2 in coada, si a la James Bond, am iesit si eu din masina si am sarit in coada. Intr-adevar am intrat printre primii dar aveam emotii cat carul. Am ajuns la ghiseu, le-am dat pasaportul si toate hartiile de la semniar si asteptam, fie sa ma respinga politicos, fie sa ma ia la rost – ce caut aici cand stiu ca o astfel de viza se obtine doar in tara de bastina. Ofiterul incepe sa-mi puna intrebari. Eu fiind obisnuit in fiecare an sa primesc viza (ca asa se cerea atunci), am ramas mirat de intrebarile pe care mi le punea fiindca nu erau cele obisnuite ci ceva de genul: de ce ai ales scoala asta? Nu ti-a fost indeajuns Moody?

Care-i chemarea ta? Ce vrei sa faci dupa ce termini …? Evident ca nu mi-a fost greu sa raspund la aceste intrebari dar nu stiam ce urmareste.

La un moment dat imi cere pasaportul – si atunci mi-am zis – e clar, imi pune stampila de respins si adio America, adio scoala, adio viza. Se uita la pasaport, sa uiat la mine si-mi spune – ai facut o alegere buna, si eu sunt absolvent al seminarului din Dallas. Dumnezeu sa te binecuvanteze ca student acolo. Si imi pune viza. Am crezut ca pic jos. Ce sanse are cineva ca sa ajunga in acelasi consulat, in aceasi tura, la acelasi ghiseu cu un fost student la aceiasi scoala unde vrea el sa studieze? Mai ales student de seminar teologic care sa lucreze intr-un consulat?  Coincidenta? Providenta. Si inca a cata oara …

 

Întrebare:  Sunt incredibile “coincidenţele” prin care ai trecut, numărul lor … e evident că Dumnezeu a avut un plan. Ce s-a întâmplat după ?

 As putea continua, fiindca acest gen de intamplari le-am trait an de an in viata si lucrarea noastra. Unii spun ca e noroc, altii bafta … eu stiu Cine e. Cel care a avut un scop, nu doar cu mine, ci cu oricine care alege sa il urmeze.

Am reusit sa termin seminarul din Dallasul, si apoi sa ma reintorc in Romania unde am slujit in biserica baptista Maranata din Arad pentru 3 ani si jumatate, cand, mi s-a oferit o bursa din partea orgnizatiei lui John Stott, sa intru in programul de PhD la Trinity Evangelical Divinity School si astfel sa-mi obtin doctoratul, un vis greu de imaginat vreodata pentru mine. Ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a ajutat sa-l termin cu bine, dar in acelasi timp mi-a deschis usile si inspre biserica Harvest, impreuna cu care m-am reintors in Romania si am intrat in lucrarea din Metanoia. Fiecare episod poarta in el o multime de interventii divine, care, poate intr-un alt interviu, le vom depana, Dumnezeu fiind credincios si foarte exact fata de mine si de timingul hotarat de El in ceea ce priveste schimbarile, implicarile, lucrarile lui din viata mea si prin viata mea.

 

Întrebare: Totul pare atât de feeric – Dumnezeu a intervenit când apărea vreo problema. Ştiu însă că dincolo de aspectele pozitive subliniate în mărturia ta, ai trecut prin multe greutăţi şi încercări. Ne poţi spune câteva cuvinte şi despre acestea?

 E o iluzie ca totul a fost usor. Deloc ! Pentru fiecare success, sa-l numesc asa, am platit un pret. Doar Anne stie cate am indurat impreuna in acesti 20 de ani de casnicie din cauza lucrarii la care Dumnezeu ne-a chemat. Am fost fugarit cu pietre si bate in Moldova, am fost amenintat in toate felurile, uneori chiar in plenul serviciului de biserica de catre preoti, pastori, vrajitori, prooroci, oameni nebuni sau autoritati care fie m-au acuzat, blestemat, luat al rost sau amenintat. Au fost trimise scrisori de la mai marii nostri in biserici ceranduli-se sa nu aiba de-a face cu lucrarea noastra, au aparut bloguri si pagini de internet in care s-a scris impotriva noastra, au fost create inclusive pagini de face book false care-mi purtau numele si poza, doar ca sa ne denigreze. Am avut destule intruniri boicotate, altele anulate, din cauza vorbelor nedrepte imprastiate impotriva noastra. De aceea nu e de mirare ca am avut un burnout, ca am dat in psoriasis pe scalp, ca spatele meu e praf si inclusive mi-e afectata memoria.

Ma bucur ca am o sotie care n-a cedat si niste fete care au ramas tari in ciuda incercarilor, si am frati si surori care au avut incredere si nu ne-au parasit in cele mai grele atacuri in lucrare. Si tin sa-ti multumesc si tie Mike si bisericii tale, fr Petrica Lascau, care intr-o vale dintr-aceasta ne-ati sprijinit in rugaciune si ati avut curajul sa ne aparati si sa ne incuajati. Nu stiti cat de mult conteaza un astfel de gest la vreme de nevoi. Cu siguranta ca am fi cedat demult daca nu am fi vazut mana lui Dumnezeu in viata noastra. El ne-a smerit, ne-a slefuit si ne-a invatat multe. Dar mai ales ne-a incurajat.

Fiindca atunci cand vezi oameni carora nimeni nu le-a mai dat vreo sansa, precum alcoolici, interlopi, puscariasi, oameni viciati, abuzati, divortati, unii cu tentative de sinucidere la activ – si totusi transformati, schimbati, oameni care in sfarsi si-au gasit linistea si rostul in viata – n-ai cum sa cedezi indiferent ce iti spun unii sau altii. Sau cand vezi cum profesori, avocati, medici, directori de firme care vin si-ti marturisesc ca nu banii sau succesul le-a adus liniste in viata ci Dumnezeu, si tu ai avut un rol in toate astea – satisfactie mai mare nu poti avea – e un lucru pentru care esti dispus sa platesti orice pret.

 

Întrebare: Ai un verset prin care Dumnezeu ţi-a vorbit în viaţă, ceva ce poţi lăsa cititorilor noştri?

Evident. Un verset care pentru mine a devenit o realitate repetata, un verset pe care am ajuns nu doar sa-l cred ci sa-l traiesc si anume Romani 8:28

 Noi ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celorce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celorce sînt chemaţi după planul Său.

Toate lucrurile – si cele bune si cele rele – toate au un scop, nici unul nu se pierde, ci toate … observati – lucreaza (se misca, ceva se intampla, exista o tinta). Dar observati cum lucreaza … impreuna – de aceea am invatat sa-I multumesc lui Dumnezeu si pentru lucrurile rele, fiindca ele par rele prin perspectiva mea, dar sunt exact ocaziile prin care Dumnezeu poate lucra cel mai bine la viata mea.

Dacă nu era diribau, muncile  – nu ajungeam sa fiu pregatit de acel om pentru vocatia pregatita de dinainte de Dumnezeu.

Daca nu era sa pic la examen din cauza cernelii – aveam probabil o alta traiectorie in viata.

Daca nu as fi fost in criza financiara la Moody – nu ajungeam in cor.

Daca nu as fi avut durerile de dinti – nu l-as fi cunoscut pe acel frate si biserica lui prin care am ajuns sa-mi continui studiile.

Daca nu mi-ar fi fost date planurile peste cap in acea vara – as fi fost oprit sa-mi iau viza si nu mi-as mai fi putut termina scoala

 Daca nu as fi fost fortat sa risc si sa ajung in Canada sa-mi iau viza, nu ajungeam student la Dallas

 Si lista poate continua …. Eu m-am oprit undeva prin ’95. De atunci si pana azi, combinatiile acestea intre bine si rau s-au repetat, dar – cat timp Dumnezeu e in ecuatie, toate lucreaza impreuna spre ce? Spre bine. Doamne ar cum poti sa-mi spui ca durerea prin care trec lucreaza spre bine? Ca situatia de criza in care ma aflu e spre binele meu? Ca ceea ce mi se intampla are un efect pozitiv? Pot, atunci cand prin credinta te increzi in mine si ma lasi pe Mine sa-ti conduc viata.

Fiindca observati in text – toate lucrurile lucreaza spre binele cui?  A tuturor oamenilor? Nu. Spre binele celor care il iubesc pe Dumnezeu.

Nu a celor care cred in Dumnezeu, sau au frica de Dumnezeu, sau se roaga si ei la anaghie lui Dumnezeu … spre binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu. Si a iubi pe cineva inseamna sa ai o relatie cu acel cineva. Sa-l cunosti, sa interactionezi cu el, sa-i fi aproape, sa jertfesti pentru El, sa tii la El – nu doar sa crezi, sa-ti fie frica, sa ai o relatie distanta sau superficiala cu el.

De aceea va indemn, treceti dincolo de religie cand e vorba de Dumnezeu. El nu-si doreste religie ci relatie, ceva viu, real, normal intre tine si El. Si asta nu o poti avea doar printr-un crestinism de duminica, sporadic, ci printr-o traire de zi cu zi. Fiindca cine iubeste, nu iubeste doar duminica ci iubirea aceea e vie, zi de zi in el. De aceea, daca il iubesti pe Dumnezeu, daca ai o relatie cu El, nu-ti fa griji de ce-ti aduce ziua de maine, sau cat de grea ti-e ziua de azi. Continua sa lupti si vei vedea – nu acum – dar mai incolo, ca atunci cand te vei intoarce si te vei uita in urma – nimic n-a fost la intamplare. Dumnezeu poate rascumpara inclusiv raul in bine, atunci cand tu te increzi in El si urmezi caile Lui. De aceea stai aproape de Domnul si fi activ pentru El. Zilnic fa-ti un timp de rugaciune si vorbeste cu El. Fi sigur ca te incarci spiritual, de aceea fa ce stii si duminica vino acolo unde stii ca te incarca Dumnezeu – gaseste-ti o biserica unde El iti vorbeste si tu intelegi, si fa-ti plinul.

Si apoi implica-te. Nu doar in nevoile si necazurile tale ci fa-ti timp sa te implici si pentru Dumnezeu si cauta sa vezi cum poti tu, sa fi de ajutor si in lucrare, in biserica, in ceea ce incercam cu totii sa facem aici. Cu cat pui mana mai mult acolo unde Dumnezeu pune mana, cu atat si El va pune mana acolo unde pui tu mana. Da, va trebui sa platesti un pret, sa faci un efort, sa renunti la anumite lucruri, dar merita. Merita riscul. Mottoul vietii mele este acesta: In Ziua de Apoi, cand voi sta in fata Lui, mai degraba sa fiu gasit de Dumnezeu ca am esuat incercand decat ca n-am facut nimic din cauza fricii, rusinii sau comoditatii. Mai bine sa fiu gasit riscand de 10 ori si esuand de 7 ori, dar macar in 3 sa am success, decat sa mi se ofere 10 sanse dar de frica riscului sa nu fac nimic. De aceea te indemn, asa cum investesti in viata asta pentru tine, asa investeste si pentru Dumnezeu si vei vedea diferenta. Cand tu lucrezi pentru El si El lucreaza pentru tine.

Eu asta am trait si asta o traiesc zi de zi, si de aceea sper ca prin marturia aceasta sa te fi ajutat sa simti si tu lucrul acesta si sa faci ceva in directia asta. Fiindca merita. Merita sa-l ai pe Dumnezeu in viata si sa faci ceva pentru Dumnezeu in viata. Eu pentru asta ma rog si lupt impreuna cu familia mea.

 

Cine este CRISTIAN BARBOSU? (III)

Cum poţi şti despre cineva, cine este el cu adevărat? Ne facem adesea impresii judecând după aparenţe. Sau putem să-i întrebăm pe alţii, sau putem să ne uităm la rezultatele respectivului, la concordanţa dintre ceea ce spune şi ceea ce face, la impactul pozitiv sau negativ pe care îl are asupra comunităţii în care trăieşte. Sau pur şi simplu putem să stăm de vorbă cu respectivul, să îi punem întrebări, să-l provocăm la discuţii, şi vom fi surprinşi cât de multe putem afla despre acea persoană fie din cele spuse în mod direct, fie citind atent printre rânduri.
Mike Olari s-a întors recent dintr-o vizită făcută în Romania, unde a vizitat mai multe biserici. În trei dintre acestea a depus și o mărturie personală. În postările care vor urma vrem să vă prezentăm activitatea și lucrarea acestor biserici, văzute prin prisma liderilor care conduc aceste biserici. Vom intercala şi mărturia depusă de Mike Olari în aceste biserici. Credem că cele ce vor urma, vor avea rolul să vă încurajeze, să vă zidească spiritual, şi să vă motiveze în formarea ca ucenici şi slujitori devotaţi ai Domnului şi ai Împărăţiei Lui.
Continuăm cu prima biserică vizitată de Mike Olari: Harvest Metanoia Arad, cu partea a treia a interviului acordat de păstorul senior al acestei biserici.

Partea 3

Chemarea şi confirmarea

Întrebare:Totuşi cum de ai ajuns la Moody? Când şi cum ai primit chemarea?

 Am ajuns la Moody din vama. După ce am cazut la Cluj si după ce mi-am terminat armata, aveam de gand sa dau la drept, dar examenele fiind in vara, mi-am zis ca trebuie sa ma angajez undeva si am prins o ocazie nemaipomenita in acele vremi – m-am inscris pentru un concurs la vama, si am intrat. Vama Nadlac! In anii ’90 sa ajungi in vama era ceva, fiindca era Epoca de Aur a vamilor, cand nu exista cam nici o lege, ci legea erai tu, vamesul. Si castigai cam cat toti din familia ta la un loc si sansa imbogatirii era rapida si mare de tot. Desi nu pot spune ca nu am fost tentat de ce mi s-a oferit la 20 de ani, simteam in mine cum Dumnezeu nu ma lasa linistit, si framantarea sufletului a inceput sa-si spuna cuvantul. Simteam cum ma cheama inspre El. Dar simteam si vedeam foarte clar cum cel rau ma ispitea din greu. Atunci am dat lupte mari. Si adevarul e, ca eram cam singur si fiind la inceputul umblarii pe calea credintei, ajungeam sa ma dezechilibrez uneori, dar in ciuda caderilor mele, m-am ridicat fiindca simteam ceva in mine care ma tragea inspre El. Am inceput sa imi doresc sa ma implic in biserica … dar ce folos … nu cunosteam bine Scripturile, sanse le vreun seminar teologic nu aveam prea multe fiind vames, si provenind dintr-o familie de nepocaiti (cu exceptia bunicului meu).

Fratele Cucuiat se mai intalnea cu mine si imi era un fel de mentor in acei ani. Vali era plecat din Arad la facultate. La Curtici rar mai ajungeam fiindca lucram in ture. Si astfel am fost pus fata in fata cu niste alegeri pe care stiam ca trebuie sa le iau. Sa ies din vama, fiindca constiinta ma apasa din ce in ce mai mult. Desi incercam sa ma pastrez curat, mediul te influenteaza. E ca si cum nu vrei sa atingi nimic intrand intr-o camera poluata. Particulele din aer fiind poluate, te vor polua chiar si daca tu nu atingi nimic. Si simteam ca spiritual vorbind nu imi face bine vama. Si in timp ce ma framantam in mine insumi, nespunand la nimeni, Dumnezeu mi-a deschis o usa.

In acea perioada un prieten de-al meu, Victor Braica, mi-a facut cunostiinta cu fr. Daniel Chiu, un pastor roman din Chicago pe care-l respect (desi astazi avem convingeri diferite), care vazand dorinta mea de a face ceva pentru Dumnezeu, m-a pus in legatura cu Moody Bible Institute din Chicago, macar sa incerc sa iau cursuri prin corespondenta. Moody fiind deschisi in acea perioada fata de tinerii care proveneau din Europa de Est m-au incurajat sa dau la zi si astfel am convenit ca voi incerca in directia asta. Sincer, la acel moment nu stiam ce vrea Dumnezeu de la mine. Repet, nu pot spune ca am avut o chemare specifica, asa cum altii au, dar simteam ca ma impinge inspre El. Biserica fratelui Daniel m-a ajutat financiar in primul semestru de scoala si ii sunt recunoscator pentru ca stiu ca au depus un efort substantial atunci pentru mine, urmand sa caute o posibila sponsorizare si pentru semestrul II.

Nu am timp sa povestesc minunile pe care Dumnezeu le-a facut sa ma aduca in final la Moody si apoi sa ma ajute sa ma integrez la Moody, eu cel care nu stiam decat pocit engleza, nu aveam bani din resurse proprii si nici cunostiinte in America. In plus am fost de 2 ori respins de Ambasada SUA si nici macar examenul p e car etoti studnetii internationali (si acum si atunci) erau obligati sa-l ia, nu l-am dat. Si in plus eram si vames … ce are un vames de-a face cu seminarul teologic?!

 

Întrebare:Cum şi când ai simţit chemarea? Fiindcă ştiu că pe când erai la Moody ai început să te implici serios în lucrare. Ce s-a întâmplat?

 Dumnezeu are caile Lui. Era in decembrie ’91, eram in ultima saptamana de scoala inainte de vacanta de Craciun si era framantat.

Stiam ca biserica fr Daniel m-a ajutat financiar in prima parte a anului scolar dar nu eram sigur ca o vor mai putea-o face si in al doilea semestru si stiam ca daca nu-mi gasesc un loc de munca sa castig ceva bani, voi fi obligat sa renunt si sa ma intorc in Romania. Nu aveam dreptul sa muncesc in afara campusului ca student strain, si nu doream sa muncesc la negru, iar in campus nu am mai gasit loc de munca. Chiar daca imi gaseam ce puteam eu castiga in 3 saptamani cat era vacanta, ca sa-mi pot plati miile de dolari cat costa semestrul urmator. Eram pregatit pentru orice.

Intr-o zi, luand masa impreuna cu ceilalti studenti, cineva m-a intrebat ceva mai de la departare, si i-am raspuns cu voce un pic mai pronuntata ca sa ma auda. Un profesor s-a apropiat de mine si mi-a zis – vreau sa vii la mine la birou dupa ce termini masa. Mi-am zis – vai oare ce prostie am facut? M-am dus … si prima intrebare care mi-a pus-o acel prof a fost – stii sa canti? I-am zis … da … mama e profa de muzica, am mai cantat dar nu neaparat dupa note. M-a pus sa repet ceva dupa ureche in timp ce el canta la pian si apoi m-a asezat pe scaun si mi-a zis urmatoarele cuvinte: Sunt mr Ed, dirijorul Corului Moody (din cele 4 formatii corale de atunci, acest cor era cel mai prestigios), si in cateva zile trebuie sa plecam in turneu cu corul, si 3 din 5 basi s-au imbolnavit si am disperata nevoie de un bas – si vocea ta, e puternica, exact ceea ce eu cautam. Vino cu noi in cor. I-am zis … apreciez oportunitatea dar… eu trebuie sa muncesc, sa-mi fac bani sa-mi pot plati scoala, altfel voi fi deportat catre Romania. Apoi, nu stiu engleza sa pot sa cant, mai ales nu am cum sa invat pe de rost cele 18 cantari deosebit de grele din repertoriul corului. Nu sunt deloc omul potrivit la momentul potrivit. Atat mi-a zis Mr Ed – gandeste-te si roaga-te pana maine si da-mi un raspuns. Daca Dumnezeu te cheama in lucrare, El se va ingriji si de nevoile tale financiare, gandeste-te mai degraba cum sa ii slujesti si vei vedea cum El te va sluji.

Nu l-am bagat in seama atunci dar mi-am adus aminte de cuvintele lui mai tarziu. In schimb in noaptea aia m-am rugat, m-am tot gandit si am tot calculat. Omeneste vorbind nu aveam cum sa castig destui bani ca sa imi platesc scoala, deci oricum va trebui sa renunt si sa ma intorc in tara. Si-atunci am inceput sa ma gandesc pe romaneste, ca un vames J – mai … daca tot va trebui sa plec, am macar o sansa acum, inainte de plecare, sa vizitez America pe gratis (New York, Niagara, Washington DC), sa mananc pe gratis, sa dorm pe gratis, si sa si cant, vizitand biserici pe gratis – ce-as putea sa imi doresc mai mult ?! Si-am acceptat.

In ziua plecarii in turneu, necunoscand pe nimeni din cor, n-am stiut cu cine sa ma ased in autobuz asa ca am ramas ultimul si singurul scaun ramas liber era langa dirijorul corului. M-am asezat si am plecat. L-am vazut agitat. Tot cerea soferului sa opreasca pe la benzinarii, sa dea cate un telefon (pe vremea aia nu erau celulare) si mi-am dat seama ca ceva nu-i in regula. La un moment dat, dupa vreo 2-3 ore de framantare, se intoarce spre mine si incepe sa imi puna intrebari – de unde vin, cum am ajuns la Moody, cum a fost in Comunism? Si dintr-o data se opreste, se uita la mine si ma intreaba – daca eu ti-as pune cateva intrebari deseara, in timpul concertului, ai putea sa-mi raspunzi? Vezi, de azi dimineata tot dau pe telefoane. De ce? Fiindca in concert noi avem o pauza ca sa ne relaxam vocile, si in acea pauza, un reprezentant al scolii avea un scurt discurs pentru cei din audienta. Omul s-a imbolnavit azi noapte si nu am reusit nicicum sa-i gasesc inlocuitor, de aceea, n-ai vrea tu sa m-ajuti in seara asta si poate pana maine va reveni persoana respectiva. Am inlemnit, fiindca nu stiam nici bine engleza si nici nu mai vorbisem in biserici pana atunci, mai ales intr-o alta tara, alta limba. Problema a fost ca omul n-a mai reusit sa ajunga si in fiecare seara, incepand din acea zi, m-au rugat sa-mi creionez eu un speech si sa-l tin in locul lui, astfel ca am ajuns sa devin vorbitorul corului pentru urmatorii 2 ani. Stii cat de mult m-a ajutat experienta asta? Fiind obligat sa imi pregatesc acele mesaje scurte si sa le prezint in zeci de biserici, astfel mi-am descoperit eu vocatia, darul, chemarea … Am vauzt cum Dumnezeu ma foloseste. Am simtit ca lucrul acesta il fac cu placere, e o pasiune. Incepeam sa studiez Scriptura altfel, vedeam cum Cuvantul poate schimba vieti, si intelegeam ca Domnul nu la intamplare m-a adus la Moody si m-a pus in acest cor. “Intamplarea” insa nu se opreste aici.

Am ajuns si in ultima biserica in care am concertat in acel turneu din acea vacanta de iarna… Si in timpul concertului am avut speechul meu de 10 minute iar la final pe cand ne strangeam sculele si ne pregateam de plecare, m-au acostat 2 barbati in varsta din acea biserica care mi-au cerut numarul de telefon si m-au intrebat  daca as fi dispus sa revin  in biseirca lor si sa vorbesc clasei lor de scoala duminicala. De ce nu? Nu am mai avut acea experienta. In urmatoarele saptamani m-au sunat si m-au luat din Chicago si m-au dus la acea biserica. Pe drum unul din ei ma intreaba – tu ai probleme cu dintii? Aveam… nu probleme, mari probleme… si mi-era frica sa ma tratez in America fiindca costa enorm de scump si nu aveam nici asigurare pentru dentist si nici bani sa pot acoperi acele cheltuieli. M-au dus la un dentist din biserica lor care s-a speriat cand a vazut cum imi arata dantura dar care a vrut sa ma ajute, asa ca in urmatoarele saptamani, in fiecare weekend, unul din acesti batrani, venea dupa mine in Chicago si ma ducea la dentist in localitatea lor, si astfel petreceam nopatea la el acasa, iar duminica frecventam si eram implicat in biserica lor. Navetand cu el in fiecare weekend, Dumnezeu i-a deschis inima fata de mine. Sotia lui m-a primit ca pe fiul lor si s-au ingrijit din acel moment de nevoile mele personale, ei fiind cei care mi-au luat primul meu computer, haine, mancare. Atat de mult a crescut relatia noastra incat, m-au adoptat in familia lor. Au fost ca parintii fata de noi si i-am iubit mult. Datorita acestei conjuncturi, am reusit sa cunosc si biserica aceia, care a avut in amvonul ei predicatori si profesori cu nume intre evanghelici, precum John Feinberg, Grant Osborne si altii, care m-au ajutat sa cresc nu doar spiritual ci si teologic in perioada in care am fost acolo. Trebuie sa mentionez faptul ca in acea primavara, cand nu stiam cum voi reusi sa imi platesc scoala, biserica aceia mi-a oferit sponsorizarea necesar nu doar sa pot continua, dar si finaliza pregatirea mea academica la Moody.

            La finalul primului meu an, nu mi-a venit sa cred – cum exact cand aveam nevoia cea mai mare, cand nu mai aveam vreo sansa, din “intamplare” am ajuns in cor, din “intamplare’ am ajuns vorbitorul corului,” din intamplare am ajuns in acea ultima biserica unde am dat de acea familie, care din “intamplare” m-a intrebat de durerile mele de dinti si astfel am ajuns sa cunosc acea biserica si acea familie care sa-mi plateasca scoala ci sa-mi asigure cadrul potrivit nu doar finalizarii studiilor mele la Moody ci si sustinerea mea pe linie spirituala, relationala, emotionala. Moody a fost o experienta deosebita pentru mine. Acolo mi-am descoperit vocatia, chemarea. Acolo mi-am descoperit sotia – din intamplare? Nici vorba. A stiut Dumnezeu pe cine sa aduca si sa puna langa mine, o fata deosebita, matura, serioasa, inradacinata adanc teologic si cu experienta de viata in campul de misiune si nu oriunde ci in Africa, unde a trait in cele mei grele conditii 10 ani din viata. Parintii ei au fost misionari francezi in Africa si mai apoi in Nepal, iar pasiunea ei a fost mereu inspre Dumnezeu si inspre oameni, avand o diploma in psihologie si absolvind teologia la Moody impreuna cu mine. Dumnezeu a stiut de ce am nevoie, si azi nu pot decat sa-I multumesc, fiindca Anne si fetele mele sunt cel mai frumos cadou primit in aceasta viata.

 

Întrebare:  România? Cum de România din momentul în care aveai o biserica americană, studiai la o şcoală americana, şi în plus şi o nevasta franţuzoaică? Ţin minte că în acei ani majoritatea studenţilor români plecaţi la studii teologice în străinătate au rămas pe acolo – de ce nu ai rămas şi tu că aveai cu mult mai multe motive şi chiar avantaje?

 Sa stii că niciodata nu am avut de gand sa raman in vreo tara sau sa slujesc in vreo alta tara decat Romania. Am predicat in zeci de biserici in lume dar chemarea am simtit-o clar, doar inspre Romania. Pentru cat timp ? Nu stiu. Cel putin pana acum, directia lui Dumnezeu a fost foarte clara.        

In timp ce eram la Moody, mi-am descoperit pasiunea pentru Romania. Simteam cum Dumnezeu ma vrea intors in tara mea. Si in fiecare an, strangeam bani si lucram pe langa scoala, sa pot ajunge acasa in vacante nu sa imi vad familia si prietenii ci sa ma implic in lucrare. Tin minte cum ma certa mama, ca din 8-10 saptamani pe vara, stateam acasa cateva zile, fiindca in rest eram plecat sa predic prin tara.

Nu aveam biserici, fiindca neavand radacinile in vreo biserica anume, decat oarecum in cea din Curtici, nu cunoasteam pastori si nici biserici. Dar, luam cu mine fie tineri romani, fie studenti de la Moody si mergeam prin Oltenia, prin Moldova, pe la Varfurile si alte locuri unde fie pe strada, uneori in piete cand era zi de piat, sau chiar si pe deal unde taiau fanul, ne opream si cantam si apoi cand se aduna un pic de lume, incepeam sa le propovaduiesc Evanghelia si sa le dau Biblii. Si asta am facut pentru primii 2 ani cand eram la Moody. Putine au fost bisericile unde am predicat, practica facandumi-o mai degraba “in campul muncii.” Au fost insa cativa pastori care m-au lasat sa predic din amvonul bisericilor lor atunci si stiu cat de mult a insemnat asta pentru mine. Frati precum Gigel Olariu in zona Resitei, Pavel Cozmiuc in zona Bucovinei, fr. Boingeanu la Suceava, Dronca si Iuga in zona Varfurile.

In acea perioada de timp, cunoscand niste tineri implicati in lucrare in Arad, am fost invitat sa predic in biserica lor si astfel am intrat in contact cu Maranata si fr pastor de acolo, si am inceput o colaborare care a tinut cativa ani, aceasta fiind biserica in care am revenit dup ace m-am reintors in Romania, la finalul primei parti a studiilor mele.

(va urma)

Cine este CRISTIAN BARBOSU? (II)

Cum poţi şti despre cineva, cine este el cu adevărat? Ne facem adesea impresii judecând după aparenţe. Sau putem să-i întrebăm pe alţii, sau putem să ne uităm la rezultatele respectivului, la concordanţa dintre ceea ce spune şi ceea ce face, la impactul pozitiv sau negativ pe care îl are asupra comunităţii în care trăieşte. Sau pur şi simplu putem să stăm de vorbă cu respectivul, să îi punem întrebări, să-l provocăm la discuţii, şi vom fi surprinşi cât de multe putem afla despre acea persoană fie din cele spuse în mod direct, fie citind atent printre rânduri.
Mike Olari s-a întors recent dintr-o vizită făcută în Romania, unde a vizitat mai multe biserici. În trei dintre acestea a depus și o mărturie personală. În postările care vor urma vrem să vă prezentăm activitatea și lucrarea acestor biserici, văzute prin prisma liderilor care conduc aceste biserici. Vom intercala şi mărturia depusă de Mike Olari în aceste biserici. Credem că cele ce vor urma, vor avea rolul să vă încurajeze, să vă zidească spiritual, şi să vă motiveze în formarea ca ucenici şi slujitori devotaţi ai Domnului şi ai Împărăţiei Lui.
Continuăm cu prima biserică vizitată de Mike Olari: Harvest Metanoia Arad, cu interviul păstorului senior al acestei biserici.

 PARTEA 2

photo(1)

Foto: Cristian Barbosu şi Mike Olari

În tranziţie – dinspre ceea ce a fost spre ceea ce va fi

Întrebare: Ce s-a întîmplat după liceu, după momentul întîlnirii tale cu Domnul?

S-au intamplat multe. Si bune si rele. Viata mea a fost ca un Roller Coaster si la fel si credinta mea. Desi m-am hotarat sa fac pasul, stiu acum privind in urma, ca cel rau s-a luptat din greu sa nu ma lase pe cale, si am avut ispite, incercari, caderi, dar … dincolo de acestea Dumnezeu a avut multa rabdare si har si m-a impins, uneori m-a tras, alteori ma facut sa salt pe Cale.

Spre exemplu, dupa terminarea liceului in loc sa fiu trimis la Vanatorii de Munte, asa cum scria pe fisa mea de recrutare, am fost trimis la Munci, la Diribau. Si cei care ati trait acele vremi stiti ce insemna sa fi trimis la munci. Cu un an inainte am fost pe lista celor trimisi la Rovinari, la combinatul minier, de unde abia am scapat in ultimul moment. M-am cutremurat, fiindca stiam cine sunt cei trimisi la munci si cum sunt tratati cei de acolo. Tin minte primele mele randuri din prima mea scrisoare din armata … am scris-o si rescris-o ca din cauza lacrimilor, mi se imprastia cerneala… Dar nu am putut face nimic.

Dar ceva s-a intamplat atunci.  Pe 20 ianuarie 1989, pe un platou imens la unitatea 1326 in Oradea, in timp de ningea, cu valiza de lemn langa mine am asteptat sa mi strige numele si sa fiu repartizat. Am fost … dar mai apoi am asteptat pana ce tuturor recrutilor li s-a strigat numele. Ma simteam singur, mi-era frica, era atat de fragil in credinta, nu stiam cum va fi, ce va fi, auzisem doar povesti de groaza de la munci. Cand dintr-o data aud strigandu-se un nume … Am tresarit … fiindca era numele colegului meu de banca, cel care ma initiase in viata de credinta, prietenul meu cel mai apropiat. Mi-am zis, nu se poate, e o coincidenta … dar totusi din curiozitate m-am uitat. Si l-am vazut pe Vali. Care … venea inspre mine. Nu mi-a venit sa cred. Vali in aceiasi unitate cu mine. Ba mai mult. Fiti atenti. A fost repartizat in acelasi battalion, aceiasi companie, acelasi pluton, aceiasi grupa, eu eram nr 3, el era nr 4, astfel incat am ajuns nu doar sa fim impreuna la tot, dar sa si dormim in acelasi pat etajat – eu deasupra, el dinjos. Coincidenta? Nici vorba. Dumnezeu a stiut de cine aveam nevoie langa mine in probabil, cele mai grele clipe prin care am trecut vreodata. Tin minte cum plangeam si frecam podeaua, seara dupa zilele urate de acolo, si Vali ma lua deoparte pe scari, si ma imbratisa si se ruga pentru mine.

Adevarul este, armata a fost val vartej pentru mine, plina de urcusuri si caderi, greutati si binecuvantari, ispite si victoria … dar nu regret nimic, Dumnezeu a stiut de ce a trebuit sa fie asa. Tot acolo m-a prins si Revolutia, si am fost si eu prins in cateva incaierari cu focuri de arma – ceva neobisnuit nu doar pentru mine ci pentru toti – nu se trasese cu arma in Romania de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. A fost un soc. Dar am avut cateva experiente cu Dumnezeu acolo, care m-au lasat mut, unele despre care mi-am dat seama abia dupa 10-15 ani.

 

Întrebare: Am înţeles că în acea perioadă dificilă a tinereţii tale, s-a întâmplat ceva, ce ţi-a influenţat oarecum viitorul şi despre care ţi-ai dat seama cu mult mai târziu. Poţi să ne spui ceva despre modul în care Dumnezeu a intervenit atunci în viaţa ta?

 Banuiesc ca stiu despre ce vorbesti … Inainte de Revolutie, pe cand inca eram la munci, intr-o zi capitanul ne-a aliniat pe toti si ne-a intrebat, care dintre noi stie sa cante, sa recite, sa danseze, sa faca ceva … fiindca inclusiv unitatea noastra trebuie sa participle la Festivalul Cantarea Romaniei. Cei ce ati trait in Epoca de Aur stiti la ce ma refer, un concurs/festival national in care toate institutiile trebuiau sa participe. Mi-am zis – hai sa incerc, fiindca eu in copilarie, cu maica mea profa de muzica am cantat si recitat in multe tabere de pionieri si stiam ca daca ma inscriu, macar, in ziua aia ma vor lasa sa fac dus (ne lasa la dus cam odata la 2 saptamani) si sa imi curat hainele si posibil sa si prind o masa mai buna. Oricum mi-au cerut ei, probabil stiind din dosarul meu ca activasem in scoala pe scena. Mi-am zis – n-o sa recit ceva legat de Ceausescu fiindca nu eram fan, ci ceva patriotic, fiindca imi placea istoria. Si m-am pregatit cu poezia “Decebal catre popor” … si minune mare … am ajuns sa fiu promovat la faza pe oras. Apoi pe judet, apoi pe regiune si am ajuns pana la faza pe tara. Si aici s-au complicat lucrurile …

 Fiindca de data asta trebuia sa reprezint armata si astia n-aveau cum sa ma prezinte in finala Cantarii Romaniei ca un soldat care provine de la diribau, din compania de munci, asa ca m-au mutat intr-un ansamblu artistic al armatei, m-au facut sergent si m-au imbracat cu haine noi … si mi-au dat bilet de voie, sa pot iesi zilnic la Casa Armatei unde, pentru cateva saptamani, sa fiu pregatit de un actor de la Teatrul de Stat din acea localitate pentru competitiile care vor avea loc. Si am participat in acel an in finala de la Cluj, unde am ocupat locuri bune, castigand si niste premii.

M-am bucurat atunci de prezent, ca nu mai trebuie sa indur chinul de la munci, dar … nu am stiut nimic de viitor. Spun viitor, findca dupa mai bine de 10 ani, pe cand eram student la seminarul din Dallas, mi-am dat seama insa de un lucru … ca exact atunci cand ajunsesem intr-una dintre cele mai adanci gropi ale vietii mele, la munci, cand nimeni nu m-a putut ajuta, cand credeam ca inclusiv Dumnezeu m-a pus deoparte, fiindca desi ma rugam, nu vedeam raspuns la rugaciuni … in acel intuneric al vietii, Dumnezeu era acolo si era prezent, mai aproape de mine decat imi puteam eu imagina.

Cum? Ganditi-va si voi, uitandu-va insa de aici, de unde sunt astazi, la unde am fost atunci. Care e vocatia vietii mele? Ce fac cel mai mult in lucrarea si profesia mea? Predic nu-i asa? Tin minte atunci cand am ajuns in seminar, si la Moody si la Dallas – clasele cele mai de speriat pentru o buna parte din studenti, erau cele de homiletica, cand ti se cerea sa predici si trebuia sa fi evaluat de profesori si de colegi. Majoritatea tremurau, eu … eram cel mai fericit. Abia asteptam sa predic. De ce? Fiindca eu am trecut prin acele emotii si cursuri similare, in privat, cand actorul acela m-a luat si m-a pregatit zilnic in vremea cand eram la munci. Si mi-am dat seama, acum dupa 10-15 ani, cum Dumnezeu, atunci cand nu aveam nici o idee ca in viitor vocatia mea va fi vorbirea in public, cum El a stiut si m-a pregatit … in acele momente cand credeam ca m-a parasise El a fost mai aproape de mine ca oricand … nu doar scotandu-ma de la munci in mod elegant ci determinandu-i inclusiv pe comunisti sa plateasca acel om, care sa ma instruiasca in arta vorbirii in public si sa ma pregateasca pentru planul care-l avea cu viata mea in Imparatia Lui. Coincidenta? Nu. Providenta. Mana lui Dumnezeu.

 

Întrebare: Am aflat însă ca înainte de-a ajunge la seminar ai încercat la o altă facultate, aveai în gând o altă traiectorie în viaţă. Este adevărat? Ne poţi spune ce s-a întâmplat, fiindcă din câte am înţeles, Dumnezeu ţi-a închis destul de clar niște uși?

 Intr-adevar, pot spune ca Dumnezeu mi-a trantit usa-n nas … Eu nu am avut o chemare asa cum unii pastori au avut. Eu nu am simtit de mic ca Dumnezeu ma vrea in lucrare si nici nu am avut vreo vedenie, vis sau cofirmare din partea cuiva ca inspre “lucrare” imi este viitorul. Pot spune ca Dumnezeu intr-un fel m-a “impins” in lucrare, El avand planuri foarte diferite de cele pe care eu mi le-am imaginat.

         Dupa ce am terminat liceul am vrut sa dau si eu la facultate, dar niciodata nu mi-a trecut prin gand sa dau la un seminar teologic, ci mai degraba eram tentat in doua directii – drept (sotul mamei mele lucrand in acest domeniu mi-a inspirat oarecum interesul in directia asta) sau spre o zona de cercetare asupra naturii, fiind sensibilizat de Creatia lui Dumnezeu, acolo unde-l intalnisem pe El. Si am ales bo-chimia la Cluj. Aveam si un oarecare avantaj, fiindca matusa mea era profesoara de biologie si stiam ca isi pregateste foarte bine elevii, si evident ca m-am lasat chinuit de ea cu meditatii saptamanale. Tot prin ea am reusit sa studiez si cu un profesor universitar din Cluj care ma medita si la “nivel inalt” si tin minte ca nu isi dorea atat de mult bani cat mai ales gaini, oua si alte cele … in vremea aceea in Cluj era o saracie cu mult mai mare ca in zona noastra. Desi am auzit ca erau 22 pe un loc la examen, nu-mi era frica fiindca eram foarte bine pregatit. Asa ca am asteptat ziua aceea. Inainte de a pleca, maica-mea, grijulie ca de obicei, mi-a pregatit ea stilourile si mi-a tinut dirigentia legat de ce sa fac si ce sa nu fac in timpul examenului, fiindca stiti si voi cei care ati dat la faculta in acele vremi – nu puteai sa indoi pagina, sa stergi, sa scrii cu vreo alta cerneala, samd, ca ti se socoteau semne si te eliminau din oficiu. M-am dus, am scris la toate cele 3 examene, si am venit inspre Arad sa astept rezultatele. Am ramas socat cand ajungand in Arad am primit vestea ca sunt descalificat fiindca in loc sa scriu cu cerneala bleumarin inchis, am scris cu cerneala neagra. Maica-mea, fiind profesoara, a vrut ea insesi sa-mi umple stilourile, sa fie sigura ca din cauza emotiilor nu fac vreo prostie, si a pus cerneala neagra nu bleumarin si asta s-a considerat semn si am fost exclus. Eu fiind plin de emotii in ziua examenului nu am observat si iaca asa am fost descalificat din oficiu.

M-am necajit atunci … dar mai apoi mi-am dat seama ca Dumnezeu avand alte planuri decat maica-mea si matusa-mea, a stiut ce sa faca si cum sa faca, sa ne spuna clar ca directia vietii mele nu este inspre chimie biologie … si astfel ne-a trantit la toti usa in nas, aratandu-mi clar ca are alte planuri cu viata mea. Nu stiam ce …

 

Întrebare: Unde erai tu în relaţia ta cu Dumnezeu atunci?

 Dupa liceu, si mai ales dupa armata, mi-a fost clar ca nu mai pot trai doar simpatizandu-l pe Dumnezeu, avand respect si credinta distanta. Mi-am dat seama ca ma vrea intru totul pentru El si sufletul meu nu poate trai fara El. Desi relatia mea cu el a trecut prin multe sinusoide intre 17-20 de ani, am hotarat in 1990, chiar de ziua bunicului meu (care pe plan spiritual a reprezentat mult pentru mine) – sa ma botez. Si m-am botezat in biserica din Curtici, fiindca era locul unde am crescut si prin baietii de acolo, Dumnezeu mi-a vorbit. Tin minte cat de frumoasa a fost sarbatoarea. Curticenii stiau cum sa faca sarbatori frumoase si momentul acela al botezului a fost sublim – un moment unic al vietii mele. Cel ce m-a botezat a fost fratele Grecu, pastorul pastorilor in biserica din Curtici, un om pe care nu l-am cunoscut prea bine, dar care stiu ca mereu m-a incurajat si m-a impins inainte in credinta. Si aveam nevoie, fiindca ma simteam cumva rusinat fata de fostii mei prieteni, fata de colegi, si in plus taica-meu n-a reactionat pozitiv la auzul acestei vesti iar mamei mele ii era frica sa nu i se intanple ceva din cauza hotararii mele, ea fiind profesoara si in acei ani, puteai fi sanctionata chiar si pe astfel de motive. Aveam insa o pace de nedescris.

(va urma)

Cine este CRISTIAN BARBOSU?

Cum poţi şti despre cineva, cine este el cu adevărat? Ne facem adesea impresii judecând după aparenţe. Sau putem să-i întrebăm pe alţii, sau putem să ne uităm la rezultatele respectivului, la concordanţa dintre ceea ce spune şi ceea ce face, la impactul pozitiv sau negativ pe care îl are asupra comunităţii în care trăieşte. Sau pur şi simplu putem să stăm de vorbă cu respectivul, să îi punem întrebări, să-l provocăm la discuţii, şi vom fi surprinşi cât de multe putem afla despre acea persoană fie din cele spuse în mod direct, fie citind atent printre rânduri.
Mike Olari s-a întors recent dintr-o vizită făcută în Romania, unde a vizitat mai multe biserici. În trei dintre acestea a depus și o mărturie personală. În postările care vor urma vrem să vă prezentăm activitatea și lucrarea acestor biserici, văzute prin prisma liderilor care conduc aceste biserici. Vom intercala şi mărturia depusă de Mike Olari în aceste biserici. Credem că cele ce vor urma, vor avea rolul să vă încurajeze, să vă zidească spiritual, şi să vă motiveze în formarea ca ucenici şi slujitori devotaţi ai Domnului şi ai Împărăţiei Lui.
Vom începe cu prima biserică vizitată Mike: Harvest Metanoia Arad – o biserică tânără, dinamică, cu o echipă de slujitori devotaţi şi plini de pasiune pentru slujire. Primul dintre ei – cum aţi aflat încă din titlu, pastorul senior:

CRISTIAN BARBOSU

photo (1)

PARTEA 1 – Începuturile şi cercetarea

Înrebare: Unde te-ai născut şi cum au fost primii ani ai copilăriei şi mai apoi, ai tinereţii tale?

Am pornit pe drumul vietii in 1970 in Arad, unde, la cateva saptamani, am fost botezat la Catedrala Ortodoxa din Arad, tatal meu si bunicii din partea tatalui meu fiind credinciosi ortodocsi practicanti. La o varsta frageda – nici nu mai imi aduc aminte cand – parintii mei au divortat iar eu am fost crescut pentru primii 12 ani de catre bunicii din partea mamei mele, la Curtici. Cu toate acestea am avut o copilarie fericita, pasnica, bunicii mei supliniind foarte bine atat absenta tatalui cat si lipsa mamei, care si-a continuat studiile si era prinsa destul de mult cu slujba ei. Ambii mei parinti au fost profesori toata viata lor, asta fiind si motivul pentru care probabil, cartile au devenit si au ramas hobbiul meu.

In copilarie bunicul meu din partea mamei, fiind credincios baptist, ma mai ducea la biserica de sarbatori, si tin minte cum, undeva prin clasa a VIa m-a inscris si in fanfara copiilor care se infiintase recent in biserica din Curtici. Asa ca am cantat si eu la Flughorn 2 pentru o perioada, asta dupa ce ani de zile, maica-mea, fiind profesoara de vioara, a incercat sa ma chinuie sa invat vioara, ba chiar sa ma si includa intr-un taraf al Casei Pionierilor din Curtici.

La 13 ani, m-am mutat insa in Arad cu mama si actualul ei sot, si am urmat liceul Miron Constantinescu (azi Ghiba Birta) pe care l-am si absolvit, urand matematica dar iubind istoria si literatura romana.

Înrebare:  Când ai început să fii interesat de Dumnezeu şi cum s-a întâmpat lucrul acesta?

Desi primele mele “intalniri” cu credinta au fost la Curtici, prin intermediul bunicului meu si al bisericii de acolo pe care din cand in cand o mai frecventam, intalnirea mea cu Domnul a decurs in timp si pot spune ca procesul a inceput dup ace m-am mutat la Arad.

Imi placea sa cutreier muntii si undeva prin ’84-’85 fiind in Retezat, am ramas uimit de frumusetea naturii, de designul perfect, de modul in care totul parea atat de organizat, structurat, gandit in tot ce inseamna natura, incat m-am zbatut din greu cu intrebarea  – “cum se poate ca toata frumusetea aceasta, tot ce invat la fizica, chimie, biologie privind organizarea perfecta a celulelor, tesuturilor, organismelor vii –  tot ce vedeam eu dealtfel – sa fi aparut din intamplare in urma unei explozii haotice numit Big Bang?”  Mi-era imposibil de imaginat si cu atat mai greu de crezut. De aceea simteam in mine ca TREBUIE sa existe ceva, cineva, dincolo de legile naturii trebuie sa existe un Legiuitor, dincolo de creatie, un Creator. Si in contextul acelei framantari am discutat cu Dani Maris, acum rector la Institutul Baptist din Bucuresti, in vremea aceea un tanar blond, destept si bun la fotbal – care fiind cu mine in Retezat, mi-a deschis Scriptura in cartea Romani si mi-a aratat un verset:

Romani 1:19-20: Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le- a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, dela facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi;

 Am ramas naucit. Eu credeam ca Biblia e o compilatie de legende si mituri evreiesti, asa cum invatasem in clasele de materialism dialectic in scolile comuniste … Pentru prima mi-am dat seama ca nu e asa, fiindca aceasta carte vorbea direct framantarii sufletului meu. Si acea experienta mi-a deschis oarecum usa si interesul de a privi Scriptura altfel decat am privit-o pana acum. Si mi-am pus intrebarea  … dar daca e adevarata? Dar daca Dumnezeu intr-adevar exista? Evident ca nu pot sta nepasator …

Înrebare:  Cum ţi-ai putea caracteriza viaţa în acea perioadă de timp?

N-am fost niciodata omul extremelor, dar nefiind credincios, evident ca valul adolescentei m-a luat pe sus, mai ales pentru un tanar recent venit de la tara la oras. Am fost prins de Metallica, de stilul de viata al tanarului din lume, cu fete, bautura, tigari, vocabular, etc. Chiar daca am simtit o repulsie naturala la bautura si tigari, totusi, din pricina anturajului ma luptam cu mine insumi sa fiu si eu ca ei. Cautam cumva sa-mi umplu un gol sufletesc pe care-l simteam. Nu stiam atunci ca toti il simt dar este doar Unul care-l poate umple.

Înrebare:  Şi cum ai reuşit? Cum a fost momentul acela?

Nu pot spune ca a fost un moment. In viata mea a fost mai degraba un proces. Pe toata perioada liceului am cazut in banca cu singurul pocait din clasa aceea, Vali. Mi-am zis – mi s-a dus fericirea, ca asta nici nu bea, nici nu fumeaza, nici nu se uita dupa gagici. Am scapat si eu de Curtici, am venit la Arad, unde am dat de rockeri si gasti super tari, si eu care trageam sa-mi fac prieteni de genul … sa ajung sa stau in banca cu un pocait?! Totusi, Vali, asa ciudat cum mi s-a parut mie atunci, mi-a aratat o alta perspectiva asupra vietii. Nu era habotnic, nu a incercat sa ma evanghelizeze dandu-mi cu Biblia in cap, ci prin trairea lui, m-a atras. Vedeam in el valori pe care nu le gaseam in ceilalti colegi. El era singurul care nu copia (eu eram expert in fitzuici), singurul care nu mintea, printre putinii care mereu se jertfeau pentru altii si in care puteai avea 100% incredere. Ba uneori cand ma vedea ca ma uit dupa fete, si vedea cat ma lupt sa le castig incercan sa fiu matcho, imi scria cate un biletel cu versete din Scripturi: “farmecul unui om il face bunatatea Lui” Prov 19:22.

Ma si enervam pe el, dar inlauntrul meu il apreciam. Era un altfel de om, si imi doream sa fiu ca el. Si incetul cu incetul, prin aceste 2 experiente, cea din Retezat si apoi prin colegul meu Vali, am inceput sa fiu deschis fata de credinta si sa vad ca e mai mult decat o religie, decat ceva abstract. Si bunicul meu s-a bucurat cand a vazut ca din proprie initiativa am inceput sa vin pe la biserica, desi in paralel inca mai petreceam timp cu metalistii. Dumnezeu insa ma cauta, si-l simteam ca ma cauta fiindca am inceput sa-I simt cercetarea Lui nu doar prin natura ci si prin oamenii de langa mine.

Înrebare:   Poţi să-ţi aminteşti de vreo experienţă în urma căreia ţi-ai deschis inima către Isus?

In aceasta perioada, traiectoria sufletului meu incepuse sa ia o directia vertical, desi aveam ancore care ma trageau mereu spre pamant. Dar tin minte cum, intr-un an, in timp ce eu eram la Resita sa fac meditatii la matematica in vacanta de iarna pentru un examen ce trebuia sa-l trec la liceu, tinerii si orchestra bisericii din Curtici au facut o iesire pe Semenic. Exact in weekendul cand mi-am planificat sa ma intorc spre Arad, in acelasi tren erau si ei. Si mi-aduc aminte cat de intunecat, de frig era in acel tren, fara curent, caldura si cu cateva ferestre sparte. Si acolo in tren, tinerii au inceput sa cante si ma simteam asa de fain intre ei, si simteam cum parca Dumnezeu era acolo dardaind cu noi in tren. Dani Maris a fost prezent si el. Vazandu-ma cercetat de Domnul m-a invitat intr-un alt compartment, unde eram doar noi doi si acolo, am inceput sa vorbim despre Dumnezeu. Tin minte cum, pentru prima data in viata, m-am plecat pe genunchi in acel vagon intunecat si pentru prima data am simtit cum s-a facut lumina in viata mea predandu-mi viata in mana Domnului. Am stiut in acea seara ca nu la intamplare Dumnezeu l-a trimis pe Dani in acel tren.

(va urma)