LACRIMI PENTRU AMERICA – „Nostalgia anilor ’80”

Odată cu  împlinirea vârstei de 95 ani, a celui mai influent evanghelist al secolului 20, vrând, nevrând, m-am dus cu gândul la perioada venirii mele în Statele Unite.

Pe timpul acela erau în prim-plan doi evangheliști foarte proeminenți, care exercitau o puternică influenţă pe tărâm spiritual.

Este vorba, bineînțeles, despre Billy Graham și Jimmy Swaggart.

BG4

JS5

Făcând o paralelă și urmărind parcursul acestor doi oameni influenți în timp, vedem cu claritate că astăzi, după o perioadă de 30 ani, ceva îi diferenţiază net pe cei doi.

Billy Graham este cel puţin la fel de respectat ca şi în trecut, dacă nu chiar mai mult, în vreme ce Jimmy Swaggart este un slujitor local de care au uitat aproape toți din generația mea, iar cei mai tineri, din generația de astăzi nici măcar nu îl mai cunosc, poate doar din cărți au aflat despre el. Cu toate ca după aprecierile mele, Jimmy Swaggart avea la un moment dat şanse să fie chiar mai influent de cit Billy Graham.

BG2

JS3

Dar ce s-a întâmplat, cum s-a ajuns ca Jimmy Swaggart să devină un anonim, în comparație cu Billy Graham?!

Răspunsul este, foarte simplu: cochetarea cu păcatul! Jimmy Swaggart a fost prins de două ori în situații foarte neortodoxe, lucru extrem de ruşinos şi pentru un creştin de rând, şi cu atât mai mult pentru un mare evanghelist.

John Piper, spunea nu demult, un lucru, atât de adevărat; ,,Mulţi slujitori cu un potențial spiritual extraordinar, nu au putut fi folosiți de Dumnezeu, datorita cochetarii cu păcatul.

Uitându-ne la starea de astăzi a bisericii SUA, dar şi la starea spirituala a bisericii de pretutindeni, nu pot să spun decât faptul ca America are nevoie acută de un Reagan, iar biserica de cel puțin un Billy Graham, iar dacă ar fi posibil de cât mai mulţi.

Cu toți vorbim despre trezire spirituală, un lucru foarte bun și necesar. Dar totuși, de ce întârzie trezirea? Sau poate că trezirea în multe biserici locale a și început, dar cei mai multi în loc s-o vadă o condamnă, fără să realizeze acest lucru. De fapt, s-ar prea putea ca mulţi dintre noi să avem o definitive eronata despre trezire.

Dacă ne uitam în Cuvântul Domnului, vedem că trezirea are un răsunet mare peste ani sau chiar zeci de ani, nu este vorba doar de o emoţie de moment, de un weekend bun, plin de entuziasm, cu mulţimi de oameni care vin în faţă, iar în săptămâna următoare îşi reiau viaţa ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, nu se vede nicio schimbare în ei, în cei care au fost atât de mișcați şi exaltaţi cu doar câteva zile în urmă.

Să luam doar două cazuri și le analizam puţin, pentru a vedea ce înseamnă trezirea spirituală:

1. Faptele Apostolilor cap.2, unde la predica lui Petru se pocăiesc aproape 3000 de persoane.

2.Trezirea de la Azusa Street, din California.

În ambele cazuri, vedem cum cei care s-au predat, au continuat să aibă impact asupra altora din jurul lor și peste zeci, sute sau chiar mii de ani.

Cum se face că cei treziți astăzi nu mai prea au niciun impact? Revenind la Billy Graham, impactul lui asupra a milioane de oameni, s-a datorat TRAIRII A CEEA CE PREDICA.

Multe din bisericile care s-au deschis în ultimul timp, sunt contestate de cele existente doar pentru simplul fapt că sunt diferite. Noi cu toţii uitam că același lucruri s-au spus și despre bisericile noastre când au început să se desprindă de bisericile tradiționale. Nu cumva unii dintre noi au aflat ceva ce noi nu știm și acel ceva i-a făcut să se trezească, renunţând; unii la bisericile legaliste din care făceau parte, alții la cele liberale (ambele foarte neprietenoase unei treziri reale), și au început ceea ce aduce cu adevărat un impact spiritual cu efect profund şi de durată.

Eu cred că înainte să ne dăm cu părerea despre o lucrare, ar trebui să fim interesați a cunoaște mai multe detalii, fără să blamăm ceea ce nu înțelegem, fiindcă s-ar putea să condamnăm chiar ceea ce noi de fapt cautam; TREZIREA REALA.

Avem grupuri și organizații evanghelice dintre cele mai sofisticate. Avem lideri cu tot felul de titluri și poziții. Avem seminarii mai multe ca oricând. Avem condiții (clădiri cu aer condiționat, coruri, fanfare, etc.) mai mult ca niciodată și totuși, trezirea spirituala întârzie.

Ce l-a făcut totuși pe Billy Graham să fie folosit de Dumnezeu la nivelul la care a fost folosit?

Pentru cei care au citit biografia evanghelistului Billy Graham și i-au urmărit activitatea, este cu neputință să nu fi observat calități, care alături de respectarea principiilor divine, caracter, dedicare, renunțare, disponibilitate, au atras un Har special asupra lui, pe care l-a folosit pentru a lucra la mântuirea a milioane de oameni. Umilința a fost una dintre aceste calităţi, care l-a caracterizat permanent. Cuvântul Domnului ne vorbește foarte clar, faptul ca DUMNEZEU este împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă Har.

TREZIRE SPIRITUALA SE PRODUCE ACOLO UNDE OAMENII TREC DE LA TEORIE LA FAPTE CONCRETE.

Cum vom cunoaște când are loc o trezire spirituală în biserica noastră, sau în comunitatea noastră?

Atunci când îi vedem pe cei care au experimentat trezirea că sunt diferiți, se sfințesc în fiecare zi, trăiesc cu adevărat doar pentru cer, iar cei din jurul lor văzându-le viaţa, se pocăiesc și ei.

De aceea trezirea poate să înceapă, chiar cu mine sau cu tine. Astfel, oamenii văzând în noi schimbare, să dorească și ei să facă acel pas. Doar faptul că le spunem celor din jurul nostru că noi suntem creștini, iar viaţa noastră lasă de dorit, șansele să-i câștigăm pentru ISUS vor fi minime, sau inexistente. Lumea se uită cum trăim, nu doar cum vorbim.

Domnul să ne ajute la asta.

You Are a Glory Thief When……..

by Francois Giurgiu

Hebrews 3:3-6 For Jesus has been counted worthy of more glory than Moses—as much more glory as the builder of a house has more honor than the house itself. 4 (For every house is built by someone, but the builder of all things is God.) 5 Now Moses was faithful in all God’s house as a servant, to testify to the things that were to be spoken later, 6 but Christ is faithful over God’s house as a son. And we are his house if indeed we hold fast our confidence and our boasting in our hope.

 

Have you ever been robbed? Ever felt forgotten when something you feel you deserve goes to someone else? A job promotion or some recognition maybe? A parking spot that you’ve been waiting patiently for only to see it taken by a giant SUV coming in at the last second? Maybe even as silly as having a funny joke or wise saying that you thought of stolen and used by someone else to their glory? I’m sure at one point you have felt betrayed or overlooked in one way or another. Daily our pride is attacked when we fail to receive glory that we feel we deserve. Usually we speak up or take action when we are robbed of any glory we desire, because that is our sin nature. (1 John 2:16) But my question is this: Why are we so content with robbing our heavenly Father, creator of the universe, of his glory due? To whom glory ONLY belongs to. The only one that glory should be offered to. As Spurgeon says “there is room for only one glory in the universe.” I can affirm that it is perhaps one of the hardest struggles in the christian life to learn and live this sentence: “Not unto us, not unto us, but unto your name be the glory.” In this passage from Hebrews we see that even in our denial, or blind ignorance, we are all guilty of being being glory thieves and are in need of forgiveness daily. So lets take a moment to examine ourselves:

thief

You are a glory thief when……

You exhalt more in who you are, instead of the reason you are who you are.(verse 3)

 In verse 3, we see that the builder of the house has more honor than the house itself. As children of God, we have been redeemed and changed from the inside out. A new creation. (2 Corinthians 5:17) Most of us have come a long way from who we used to be, before we had an encounter with Jesus. There is nothing wrong in recognizing our growth, or the progress we’ve made. But if you find yourself talking more about how beautiful the house is, as opposed to ascribing glory to the builder of the house, then you are not recognizing Christ. “Look at me! Look how I’ve grown!” Sound familiar?You are actually robbing glory that belongs to the author and finisher of our faith, to the one who began a good work in you and will be faithful to finish that good work to His glory. (Philippians 1:6)

You fail to recognize the sovereignty of God in ALL things.(verse 4)

God created all things and sustains all things through his Son. (Hebrews 1:1-3) When scripture says he is the builder of all things, it means just that. ALL THINGS. Everything comes from the Father an nothing takes place that surprises God. His wisdom is infinite and operates outside of time and space. (Psalm 139:1-6) So next time you think that something is a matter of luck or coincidence, you are denying the builder of His glory for already knowing, allowing, and even causing that to happen.

You think God is there to serve you, instead of you being created to worship and serve him.(verse 5)

Even Moses, as great a man he was, as great as his faith was(which is a gift from God to begin with having nothing to do with Moses), though being greatly used by God, was still considered a servant in God’s house. Not above God. Not above his master.(Matthew 10:24) God didn’t owe him anything for his faithfulness, God was not indebted to Moses in any way. Nor is God indebted to us nor owe us anything. God forgive us for thinking and living like this. How foolish of me to assume God owes me something for having devotions on consecutive days, or because I lead a small group. God will not share his glory with anyone nor anything. His glory is his character and nature, which cannot be attributed to anyone else but himself.(Isaiah 48:11) Think about Moses. Still a servant. Now think about yourself for a moment. Humbling….right?

Your hope is in yourself rather than Jesus, as the guarantee of your salvation.(verse 6)

This title, “Christ”, is mentioned here for the first time in Hebrews as the Greek equivalent of “Messiah.” You are not your savior. You are not your Messiah. Your works, your faithfulness, your actions, your good deeds, are not your hope.(Galatians 3:3) Much more, your lack of faith, dry seasons in life where you’re not bearing much fruit, times of disobedience are not your condemnation either.(2 Timothy 2:13). If you are like me and tend to fall to both extremes, then Jesus is not your focus, your glory. You are. We are to hold fast instead to the confidence we have in our ONLY hope. That hope is Jesus Christ. He is perfect, his obedience is perfect. He did the one thing we could never do or become; be our savior. He is seated at the right hand of God because the work is finished. All glory is due to His name.

Don’t be a glory thief. Just give God glory. He deserves it more than you think.

Grace and Peace,

Francois Giurgiu

Cine este CRISTIAN BARBOSU? (IV)

Continuăm cu ultima parte a interviului acordat de păstorul senior al bisericii Harvest Metanoia Arad, episod care încheie seria mărturiilor sale personale.
Ne-am simţit onoraţi de privilegiul publicării unei părticele din inima lui, fapt pentru care îi mulţumim lui Cristi Barbosu încă odată pentru amabilitatea de a se deschide faţă de noi şi de cititorii blogului nostru, dorindu-i din toată inima mult succes în lucrare.

CB

Partea 4

Pregătirea şi revenirea

Întrebare: De ce nu te-ai întors în România după ce ai absolvit Institutul Moody? Ce-a urmat mai apoi?

 Desi aveam o dorinta fierbinte sa ma intorc in tara in mine se dadea o lupta cumplita. Nu ma vedeam pregatit indeajuns, si in plus simteam o si mai mare pasiune pentru aprofundarea Scripturii. Moody mi-a deschis apetitul, chemarea mea crestea din ce in ce mai mult dar simteam ca am nevoie de o baza si mai tranica si am pus inaintea Domnului aceasta framantare. Nu imi doream doar sa-mi gasesc o scoala ci daca imi voi face un master il doream sa fie unul cat mai complet si la o scoala cat mai buna. In acei ani, Seminarul din Dallas era reprezentativ crestnismului evanghelic conservator si multi din profesoriimei de la Moody erau absolventii acelei scoli, as aca rugaciunile mele s-au indreptat intr-acolo. Prin har si numai prin har, Domnul insa mi-a deschis o usa larga si am primit o bursa completa de studii acolo, pentru un program de Master in Teologie de 4 ani. Mai aveam insa nevoie de viza. Asa ca impreuna cu Anne ne-am pregatit sa revenim in Romania peste vara, sa aplic pentru viza (fiindca doar din tara de bastina o puteai obtine) si in acelasi timp sa-mi continui lucrarea ca de obicei in Romania.

In dimineata plecarii, stateam la micul dejun impreuna cu cel care trebuia sa ne duca la aeroport, aveam bagajele facute, eram gata de plecare – cand suna telefonul. La celalalt fir un prieten de-al nostru, tot absolvent Moody, care in acel an a fost detasat sa lucreze la Ambasada Americana din Bucuresti si care, fara a intra in conversatie imi spune: Cristi, daca ai de gand sa vii in vara asta in Romania, nu veni. Mai mult nu pot sa-ti spun. Si inchide.

Imaginati-va ca aveam bagajele facute, eram cu soferul langa noi, sa plecam la aeroport! Ne-am dat seama ca Dumnezeu ne atrage atentia … Pe drum spre aeroport plangeam amandoi, nu stiam ce sa facem. Pierdeam biletele, banii, toate planurile, viza … Am despachetat in aeroport hainle mele si am lasat-o pe Anne sa vina singura in Romania iar eu am ramas in SUA. In toamna acelui an, cand prietenul meu a revenit in SUA, ne-am intalnit cu el si ne-a zis ca daca veneam peste vara, nu mai aveam sansa de a ne reintoarce inapoi, fiindca americanii hotarasera sa nu mai reinnoiasca vizele studentilor romani care studiau in America din cauza unor prostii mari pe care multi le facusera pe acolo, si astfel ne bagau pe toti in aceiasi oala.

Am scapat … dar cum ramane cu viza? Eu nu imi pot continua studiile fara viza, si nici nu pot ramane in America fara viza. Singura varianta, extrem de riscanta era Canada. Sa incerc in Toronto sa cer viza la ambasada Americii de acolo, stiind ca risc, fiindca in mod normal, roman fiind, trebuia sa aplic pentru viza in Bucuresti, in tara de origine nu la alt consulat. M-am rugat Domnului si mi-am asumat riscul. Am ajuns seara pe langa ambasada, si vroiam sa vedem daca gasim vreun loc de parcare apropiat fiindca stiam ca in noaptea aia trebuia sa fiu printre primii la coada, altfel nu ajungeam sa intru in ambasada si pierdem si sansa minima pe care o aveam. Am gasit un loc chiar in fata consulatului. Bani de hotel nu aveam, nu stiam pe nimeni in Toronto si nici pe strada nu puteam sta peste noapte, mai ales in jurul ambasadei. Asa ca, am luat o patura, ne-am dat scaunele pe spate si cand s-a lasat intunericul, ne-am lungit pe scaune si ne-am acoperit cu patura, rugandu-ne si motaind dar mereu aruncand un ochi, sa vedem daca se formeaza coada. Pe la 3 noaptea au aparut primii 2 in coada, si a la James Bond, am iesit si eu din masina si am sarit in coada. Intr-adevar am intrat printre primii dar aveam emotii cat carul. Am ajuns la ghiseu, le-am dat pasaportul si toate hartiile de la semniar si asteptam, fie sa ma respinga politicos, fie sa ma ia la rost – ce caut aici cand stiu ca o astfel de viza se obtine doar in tara de bastina. Ofiterul incepe sa-mi puna intrebari. Eu fiind obisnuit in fiecare an sa primesc viza (ca asa se cerea atunci), am ramas mirat de intrebarile pe care mi le punea fiindca nu erau cele obisnuite ci ceva de genul: de ce ai ales scoala asta? Nu ti-a fost indeajuns Moody?

Care-i chemarea ta? Ce vrei sa faci dupa ce termini …? Evident ca nu mi-a fost greu sa raspund la aceste intrebari dar nu stiam ce urmareste.

La un moment dat imi cere pasaportul – si atunci mi-am zis – e clar, imi pune stampila de respins si adio America, adio scoala, adio viza. Se uita la pasaport, sa uiat la mine si-mi spune – ai facut o alegere buna, si eu sunt absolvent al seminarului din Dallas. Dumnezeu sa te binecuvanteze ca student acolo. Si imi pune viza. Am crezut ca pic jos. Ce sanse are cineva ca sa ajunga in acelasi consulat, in aceasi tura, la acelasi ghiseu cu un fost student la aceiasi scoala unde vrea el sa studieze? Mai ales student de seminar teologic care sa lucreze intr-un consulat?  Coincidenta? Providenta. Si inca a cata oara …

 

Întrebare:  Sunt incredibile “coincidenţele” prin care ai trecut, numărul lor … e evident că Dumnezeu a avut un plan. Ce s-a întâmplat după ?

 As putea continua, fiindca acest gen de intamplari le-am trait an de an in viata si lucrarea noastra. Unii spun ca e noroc, altii bafta … eu stiu Cine e. Cel care a avut un scop, nu doar cu mine, ci cu oricine care alege sa il urmeze.

Am reusit sa termin seminarul din Dallasul, si apoi sa ma reintorc in Romania unde am slujit in biserica baptista Maranata din Arad pentru 3 ani si jumatate, cand, mi s-a oferit o bursa din partea orgnizatiei lui John Stott, sa intru in programul de PhD la Trinity Evangelical Divinity School si astfel sa-mi obtin doctoratul, un vis greu de imaginat vreodata pentru mine. Ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a ajutat sa-l termin cu bine, dar in acelasi timp mi-a deschis usile si inspre biserica Harvest, impreuna cu care m-am reintors in Romania si am intrat in lucrarea din Metanoia. Fiecare episod poarta in el o multime de interventii divine, care, poate intr-un alt interviu, le vom depana, Dumnezeu fiind credincios si foarte exact fata de mine si de timingul hotarat de El in ceea ce priveste schimbarile, implicarile, lucrarile lui din viata mea si prin viata mea.

 

Întrebare: Totul pare atât de feeric – Dumnezeu a intervenit când apărea vreo problema. Ştiu însă că dincolo de aspectele pozitive subliniate în mărturia ta, ai trecut prin multe greutăţi şi încercări. Ne poţi spune câteva cuvinte şi despre acestea?

 E o iluzie ca totul a fost usor. Deloc ! Pentru fiecare success, sa-l numesc asa, am platit un pret. Doar Anne stie cate am indurat impreuna in acesti 20 de ani de casnicie din cauza lucrarii la care Dumnezeu ne-a chemat. Am fost fugarit cu pietre si bate in Moldova, am fost amenintat in toate felurile, uneori chiar in plenul serviciului de biserica de catre preoti, pastori, vrajitori, prooroci, oameni nebuni sau autoritati care fie m-au acuzat, blestemat, luat al rost sau amenintat. Au fost trimise scrisori de la mai marii nostri in biserici ceranduli-se sa nu aiba de-a face cu lucrarea noastra, au aparut bloguri si pagini de internet in care s-a scris impotriva noastra, au fost create inclusive pagini de face book false care-mi purtau numele si poza, doar ca sa ne denigreze. Am avut destule intruniri boicotate, altele anulate, din cauza vorbelor nedrepte imprastiate impotriva noastra. De aceea nu e de mirare ca am avut un burnout, ca am dat in psoriasis pe scalp, ca spatele meu e praf si inclusive mi-e afectata memoria.

Ma bucur ca am o sotie care n-a cedat si niste fete care au ramas tari in ciuda incercarilor, si am frati si surori care au avut incredere si nu ne-au parasit in cele mai grele atacuri in lucrare. Si tin sa-ti multumesc si tie Mike si bisericii tale, fr Petrica Lascau, care intr-o vale dintr-aceasta ne-ati sprijinit in rugaciune si ati avut curajul sa ne aparati si sa ne incuajati. Nu stiti cat de mult conteaza un astfel de gest la vreme de nevoi. Cu siguranta ca am fi cedat demult daca nu am fi vazut mana lui Dumnezeu in viata noastra. El ne-a smerit, ne-a slefuit si ne-a invatat multe. Dar mai ales ne-a incurajat.

Fiindca atunci cand vezi oameni carora nimeni nu le-a mai dat vreo sansa, precum alcoolici, interlopi, puscariasi, oameni viciati, abuzati, divortati, unii cu tentative de sinucidere la activ – si totusi transformati, schimbati, oameni care in sfarsi si-au gasit linistea si rostul in viata – n-ai cum sa cedezi indiferent ce iti spun unii sau altii. Sau cand vezi cum profesori, avocati, medici, directori de firme care vin si-ti marturisesc ca nu banii sau succesul le-a adus liniste in viata ci Dumnezeu, si tu ai avut un rol in toate astea – satisfactie mai mare nu poti avea – e un lucru pentru care esti dispus sa platesti orice pret.

 

Întrebare: Ai un verset prin care Dumnezeu ţi-a vorbit în viaţă, ceva ce poţi lăsa cititorilor noştri?

Evident. Un verset care pentru mine a devenit o realitate repetata, un verset pe care am ajuns nu doar sa-l cred ci sa-l traiesc si anume Romani 8:28

 Noi ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celorce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celorce sînt chemaţi după planul Său.

Toate lucrurile – si cele bune si cele rele – toate au un scop, nici unul nu se pierde, ci toate … observati – lucreaza (se misca, ceva se intampla, exista o tinta). Dar observati cum lucreaza … impreuna – de aceea am invatat sa-I multumesc lui Dumnezeu si pentru lucrurile rele, fiindca ele par rele prin perspectiva mea, dar sunt exact ocaziile prin care Dumnezeu poate lucra cel mai bine la viata mea.

Dacă nu era diribau, muncile  – nu ajungeam sa fiu pregatit de acel om pentru vocatia pregatita de dinainte de Dumnezeu.

Daca nu era sa pic la examen din cauza cernelii – aveam probabil o alta traiectorie in viata.

Daca nu as fi fost in criza financiara la Moody – nu ajungeam in cor.

Daca nu as fi avut durerile de dinti – nu l-as fi cunoscut pe acel frate si biserica lui prin care am ajuns sa-mi continui studiile.

Daca nu mi-ar fi fost date planurile peste cap in acea vara – as fi fost oprit sa-mi iau viza si nu mi-as mai fi putut termina scoala

 Daca nu as fi fost fortat sa risc si sa ajung in Canada sa-mi iau viza, nu ajungeam student la Dallas

 Si lista poate continua …. Eu m-am oprit undeva prin ’95. De atunci si pana azi, combinatiile acestea intre bine si rau s-au repetat, dar – cat timp Dumnezeu e in ecuatie, toate lucreaza impreuna spre ce? Spre bine. Doamne ar cum poti sa-mi spui ca durerea prin care trec lucreaza spre bine? Ca situatia de criza in care ma aflu e spre binele meu? Ca ceea ce mi se intampla are un efect pozitiv? Pot, atunci cand prin credinta te increzi in mine si ma lasi pe Mine sa-ti conduc viata.

Fiindca observati in text – toate lucrurile lucreaza spre binele cui?  A tuturor oamenilor? Nu. Spre binele celor care il iubesc pe Dumnezeu.

Nu a celor care cred in Dumnezeu, sau au frica de Dumnezeu, sau se roaga si ei la anaghie lui Dumnezeu … spre binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu. Si a iubi pe cineva inseamna sa ai o relatie cu acel cineva. Sa-l cunosti, sa interactionezi cu el, sa-i fi aproape, sa jertfesti pentru El, sa tii la El – nu doar sa crezi, sa-ti fie frica, sa ai o relatie distanta sau superficiala cu el.

De aceea va indemn, treceti dincolo de religie cand e vorba de Dumnezeu. El nu-si doreste religie ci relatie, ceva viu, real, normal intre tine si El. Si asta nu o poti avea doar printr-un crestinism de duminica, sporadic, ci printr-o traire de zi cu zi. Fiindca cine iubeste, nu iubeste doar duminica ci iubirea aceea e vie, zi de zi in el. De aceea, daca il iubesti pe Dumnezeu, daca ai o relatie cu El, nu-ti fa griji de ce-ti aduce ziua de maine, sau cat de grea ti-e ziua de azi. Continua sa lupti si vei vedea – nu acum – dar mai incolo, ca atunci cand te vei intoarce si te vei uita in urma – nimic n-a fost la intamplare. Dumnezeu poate rascumpara inclusiv raul in bine, atunci cand tu te increzi in El si urmezi caile Lui. De aceea stai aproape de Domnul si fi activ pentru El. Zilnic fa-ti un timp de rugaciune si vorbeste cu El. Fi sigur ca te incarci spiritual, de aceea fa ce stii si duminica vino acolo unde stii ca te incarca Dumnezeu – gaseste-ti o biserica unde El iti vorbeste si tu intelegi, si fa-ti plinul.

Si apoi implica-te. Nu doar in nevoile si necazurile tale ci fa-ti timp sa te implici si pentru Dumnezeu si cauta sa vezi cum poti tu, sa fi de ajutor si in lucrare, in biserica, in ceea ce incercam cu totii sa facem aici. Cu cat pui mana mai mult acolo unde Dumnezeu pune mana, cu atat si El va pune mana acolo unde pui tu mana. Da, va trebui sa platesti un pret, sa faci un efort, sa renunti la anumite lucruri, dar merita. Merita riscul. Mottoul vietii mele este acesta: In Ziua de Apoi, cand voi sta in fata Lui, mai degraba sa fiu gasit de Dumnezeu ca am esuat incercand decat ca n-am facut nimic din cauza fricii, rusinii sau comoditatii. Mai bine sa fiu gasit riscand de 10 ori si esuand de 7 ori, dar macar in 3 sa am success, decat sa mi se ofere 10 sanse dar de frica riscului sa nu fac nimic. De aceea te indemn, asa cum investesti in viata asta pentru tine, asa investeste si pentru Dumnezeu si vei vedea diferenta. Cand tu lucrezi pentru El si El lucreaza pentru tine.

Eu asta am trait si asta o traiesc zi de zi, si de aceea sper ca prin marturia aceasta sa te fi ajutat sa simti si tu lucrul acesta si sa faci ceva in directia asta. Fiindca merita. Merita sa-l ai pe Dumnezeu in viata si sa faci ceva pentru Dumnezeu in viata. Eu pentru asta ma rog si lupt impreuna cu familia mea.

 

Cine este CRISTIAN BARBOSU? (III)

Cum poţi şti despre cineva, cine este el cu adevărat? Ne facem adesea impresii judecând după aparenţe. Sau putem să-i întrebăm pe alţii, sau putem să ne uităm la rezultatele respectivului, la concordanţa dintre ceea ce spune şi ceea ce face, la impactul pozitiv sau negativ pe care îl are asupra comunităţii în care trăieşte. Sau pur şi simplu putem să stăm de vorbă cu respectivul, să îi punem întrebări, să-l provocăm la discuţii, şi vom fi surprinşi cât de multe putem afla despre acea persoană fie din cele spuse în mod direct, fie citind atent printre rânduri.
Mike Olari s-a întors recent dintr-o vizită făcută în Romania, unde a vizitat mai multe biserici. În trei dintre acestea a depus și o mărturie personală. În postările care vor urma vrem să vă prezentăm activitatea și lucrarea acestor biserici, văzute prin prisma liderilor care conduc aceste biserici. Vom intercala şi mărturia depusă de Mike Olari în aceste biserici. Credem că cele ce vor urma, vor avea rolul să vă încurajeze, să vă zidească spiritual, şi să vă motiveze în formarea ca ucenici şi slujitori devotaţi ai Domnului şi ai Împărăţiei Lui.
Continuăm cu prima biserică vizitată de Mike Olari: Harvest Metanoia Arad, cu partea a treia a interviului acordat de păstorul senior al acestei biserici.

Partea 3

Chemarea şi confirmarea

Întrebare:Totuşi cum de ai ajuns la Moody? Când şi cum ai primit chemarea?

 Am ajuns la Moody din vama. După ce am cazut la Cluj si după ce mi-am terminat armata, aveam de gand sa dau la drept, dar examenele fiind in vara, mi-am zis ca trebuie sa ma angajez undeva si am prins o ocazie nemaipomenita in acele vremi – m-am inscris pentru un concurs la vama, si am intrat. Vama Nadlac! In anii ’90 sa ajungi in vama era ceva, fiindca era Epoca de Aur a vamilor, cand nu exista cam nici o lege, ci legea erai tu, vamesul. Si castigai cam cat toti din familia ta la un loc si sansa imbogatirii era rapida si mare de tot. Desi nu pot spune ca nu am fost tentat de ce mi s-a oferit la 20 de ani, simteam in mine cum Dumnezeu nu ma lasa linistit, si framantarea sufletului a inceput sa-si spuna cuvantul. Simteam cum ma cheama inspre El. Dar simteam si vedeam foarte clar cum cel rau ma ispitea din greu. Atunci am dat lupte mari. Si adevarul e, ca eram cam singur si fiind la inceputul umblarii pe calea credintei, ajungeam sa ma dezechilibrez uneori, dar in ciuda caderilor mele, m-am ridicat fiindca simteam ceva in mine care ma tragea inspre El. Am inceput sa imi doresc sa ma implic in biserica … dar ce folos … nu cunosteam bine Scripturile, sanse le vreun seminar teologic nu aveam prea multe fiind vames, si provenind dintr-o familie de nepocaiti (cu exceptia bunicului meu).

Fratele Cucuiat se mai intalnea cu mine si imi era un fel de mentor in acei ani. Vali era plecat din Arad la facultate. La Curtici rar mai ajungeam fiindca lucram in ture. Si astfel am fost pus fata in fata cu niste alegeri pe care stiam ca trebuie sa le iau. Sa ies din vama, fiindca constiinta ma apasa din ce in ce mai mult. Desi incercam sa ma pastrez curat, mediul te influenteaza. E ca si cum nu vrei sa atingi nimic intrand intr-o camera poluata. Particulele din aer fiind poluate, te vor polua chiar si daca tu nu atingi nimic. Si simteam ca spiritual vorbind nu imi face bine vama. Si in timp ce ma framantam in mine insumi, nespunand la nimeni, Dumnezeu mi-a deschis o usa.

In acea perioada un prieten de-al meu, Victor Braica, mi-a facut cunostiinta cu fr. Daniel Chiu, un pastor roman din Chicago pe care-l respect (desi astazi avem convingeri diferite), care vazand dorinta mea de a face ceva pentru Dumnezeu, m-a pus in legatura cu Moody Bible Institute din Chicago, macar sa incerc sa iau cursuri prin corespondenta. Moody fiind deschisi in acea perioada fata de tinerii care proveneau din Europa de Est m-au incurajat sa dau la zi si astfel am convenit ca voi incerca in directia asta. Sincer, la acel moment nu stiam ce vrea Dumnezeu de la mine. Repet, nu pot spune ca am avut o chemare specifica, asa cum altii au, dar simteam ca ma impinge inspre El. Biserica fratelui Daniel m-a ajutat financiar in primul semestru de scoala si ii sunt recunoscator pentru ca stiu ca au depus un efort substantial atunci pentru mine, urmand sa caute o posibila sponsorizare si pentru semestrul II.

Nu am timp sa povestesc minunile pe care Dumnezeu le-a facut sa ma aduca in final la Moody si apoi sa ma ajute sa ma integrez la Moody, eu cel care nu stiam decat pocit engleza, nu aveam bani din resurse proprii si nici cunostiinte in America. In plus am fost de 2 ori respins de Ambasada SUA si nici macar examenul p e car etoti studnetii internationali (si acum si atunci) erau obligati sa-l ia, nu l-am dat. Si in plus eram si vames … ce are un vames de-a face cu seminarul teologic?!

 

Întrebare:Cum şi când ai simţit chemarea? Fiindcă ştiu că pe când erai la Moody ai început să te implici serios în lucrare. Ce s-a întâmplat?

 Dumnezeu are caile Lui. Era in decembrie ’91, eram in ultima saptamana de scoala inainte de vacanta de Craciun si era framantat.

Stiam ca biserica fr Daniel m-a ajutat financiar in prima parte a anului scolar dar nu eram sigur ca o vor mai putea-o face si in al doilea semestru si stiam ca daca nu-mi gasesc un loc de munca sa castig ceva bani, voi fi obligat sa renunt si sa ma intorc in Romania. Nu aveam dreptul sa muncesc in afara campusului ca student strain, si nu doream sa muncesc la negru, iar in campus nu am mai gasit loc de munca. Chiar daca imi gaseam ce puteam eu castiga in 3 saptamani cat era vacanta, ca sa-mi pot plati miile de dolari cat costa semestrul urmator. Eram pregatit pentru orice.

Intr-o zi, luand masa impreuna cu ceilalti studenti, cineva m-a intrebat ceva mai de la departare, si i-am raspuns cu voce un pic mai pronuntata ca sa ma auda. Un profesor s-a apropiat de mine si mi-a zis – vreau sa vii la mine la birou dupa ce termini masa. Mi-am zis – vai oare ce prostie am facut? M-am dus … si prima intrebare care mi-a pus-o acel prof a fost – stii sa canti? I-am zis … da … mama e profa de muzica, am mai cantat dar nu neaparat dupa note. M-a pus sa repet ceva dupa ureche in timp ce el canta la pian si apoi m-a asezat pe scaun si mi-a zis urmatoarele cuvinte: Sunt mr Ed, dirijorul Corului Moody (din cele 4 formatii corale de atunci, acest cor era cel mai prestigios), si in cateva zile trebuie sa plecam in turneu cu corul, si 3 din 5 basi s-au imbolnavit si am disperata nevoie de un bas – si vocea ta, e puternica, exact ceea ce eu cautam. Vino cu noi in cor. I-am zis … apreciez oportunitatea dar… eu trebuie sa muncesc, sa-mi fac bani sa-mi pot plati scoala, altfel voi fi deportat catre Romania. Apoi, nu stiu engleza sa pot sa cant, mai ales nu am cum sa invat pe de rost cele 18 cantari deosebit de grele din repertoriul corului. Nu sunt deloc omul potrivit la momentul potrivit. Atat mi-a zis Mr Ed – gandeste-te si roaga-te pana maine si da-mi un raspuns. Daca Dumnezeu te cheama in lucrare, El se va ingriji si de nevoile tale financiare, gandeste-te mai degraba cum sa ii slujesti si vei vedea cum El te va sluji.

Nu l-am bagat in seama atunci dar mi-am adus aminte de cuvintele lui mai tarziu. In schimb in noaptea aia m-am rugat, m-am tot gandit si am tot calculat. Omeneste vorbind nu aveam cum sa castig destui bani ca sa imi platesc scoala, deci oricum va trebui sa renunt si sa ma intorc in tara. Si-atunci am inceput sa ma gandesc pe romaneste, ca un vames J – mai … daca tot va trebui sa plec, am macar o sansa acum, inainte de plecare, sa vizitez America pe gratis (New York, Niagara, Washington DC), sa mananc pe gratis, sa dorm pe gratis, si sa si cant, vizitand biserici pe gratis – ce-as putea sa imi doresc mai mult ?! Si-am acceptat.

In ziua plecarii in turneu, necunoscand pe nimeni din cor, n-am stiut cu cine sa ma ased in autobuz asa ca am ramas ultimul si singurul scaun ramas liber era langa dirijorul corului. M-am asezat si am plecat. L-am vazut agitat. Tot cerea soferului sa opreasca pe la benzinarii, sa dea cate un telefon (pe vremea aia nu erau celulare) si mi-am dat seama ca ceva nu-i in regula. La un moment dat, dupa vreo 2-3 ore de framantare, se intoarce spre mine si incepe sa imi puna intrebari – de unde vin, cum am ajuns la Moody, cum a fost in Comunism? Si dintr-o data se opreste, se uita la mine si ma intreaba – daca eu ti-as pune cateva intrebari deseara, in timpul concertului, ai putea sa-mi raspunzi? Vezi, de azi dimineata tot dau pe telefoane. De ce? Fiindca in concert noi avem o pauza ca sa ne relaxam vocile, si in acea pauza, un reprezentant al scolii avea un scurt discurs pentru cei din audienta. Omul s-a imbolnavit azi noapte si nu am reusit nicicum sa-i gasesc inlocuitor, de aceea, n-ai vrea tu sa m-ajuti in seara asta si poate pana maine va reveni persoana respectiva. Am inlemnit, fiindca nu stiam nici bine engleza si nici nu mai vorbisem in biserici pana atunci, mai ales intr-o alta tara, alta limba. Problema a fost ca omul n-a mai reusit sa ajunga si in fiecare seara, incepand din acea zi, m-au rugat sa-mi creionez eu un speech si sa-l tin in locul lui, astfel ca am ajuns sa devin vorbitorul corului pentru urmatorii 2 ani. Stii cat de mult m-a ajutat experienta asta? Fiind obligat sa imi pregatesc acele mesaje scurte si sa le prezint in zeci de biserici, astfel mi-am descoperit eu vocatia, darul, chemarea … Am vauzt cum Dumnezeu ma foloseste. Am simtit ca lucrul acesta il fac cu placere, e o pasiune. Incepeam sa studiez Scriptura altfel, vedeam cum Cuvantul poate schimba vieti, si intelegeam ca Domnul nu la intamplare m-a adus la Moody si m-a pus in acest cor. “Intamplarea” insa nu se opreste aici.

Am ajuns si in ultima biserica in care am concertat in acel turneu din acea vacanta de iarna… Si in timpul concertului am avut speechul meu de 10 minute iar la final pe cand ne strangeam sculele si ne pregateam de plecare, m-au acostat 2 barbati in varsta din acea biserica care mi-au cerut numarul de telefon si m-au intrebat  daca as fi dispus sa revin  in biseirca lor si sa vorbesc clasei lor de scoala duminicala. De ce nu? Nu am mai avut acea experienta. In urmatoarele saptamani m-au sunat si m-au luat din Chicago si m-au dus la acea biserica. Pe drum unul din ei ma intreaba – tu ai probleme cu dintii? Aveam… nu probleme, mari probleme… si mi-era frica sa ma tratez in America fiindca costa enorm de scump si nu aveam nici asigurare pentru dentist si nici bani sa pot acoperi acele cheltuieli. M-au dus la un dentist din biserica lor care s-a speriat cand a vazut cum imi arata dantura dar care a vrut sa ma ajute, asa ca in urmatoarele saptamani, in fiecare weekend, unul din acesti batrani, venea dupa mine in Chicago si ma ducea la dentist in localitatea lor, si astfel petreceam nopatea la el acasa, iar duminica frecventam si eram implicat in biserica lor. Navetand cu el in fiecare weekend, Dumnezeu i-a deschis inima fata de mine. Sotia lui m-a primit ca pe fiul lor si s-au ingrijit din acel moment de nevoile mele personale, ei fiind cei care mi-au luat primul meu computer, haine, mancare. Atat de mult a crescut relatia noastra incat, m-au adoptat in familia lor. Au fost ca parintii fata de noi si i-am iubit mult. Datorita acestei conjuncturi, am reusit sa cunosc si biserica aceia, care a avut in amvonul ei predicatori si profesori cu nume intre evanghelici, precum John Feinberg, Grant Osborne si altii, care m-au ajutat sa cresc nu doar spiritual ci si teologic in perioada in care am fost acolo. Trebuie sa mentionez faptul ca in acea primavara, cand nu stiam cum voi reusi sa imi platesc scoala, biserica aceia mi-a oferit sponsorizarea necesar nu doar sa pot continua, dar si finaliza pregatirea mea academica la Moody.

            La finalul primului meu an, nu mi-a venit sa cred – cum exact cand aveam nevoia cea mai mare, cand nu mai aveam vreo sansa, din “intamplare” am ajuns in cor, din “intamplare’ am ajuns vorbitorul corului,” din intamplare am ajuns in acea ultima biserica unde am dat de acea familie, care din “intamplare” m-a intrebat de durerile mele de dinti si astfel am ajuns sa cunosc acea biserica si acea familie care sa-mi plateasca scoala ci sa-mi asigure cadrul potrivit nu doar finalizarii studiilor mele la Moody ci si sustinerea mea pe linie spirituala, relationala, emotionala. Moody a fost o experienta deosebita pentru mine. Acolo mi-am descoperit vocatia, chemarea. Acolo mi-am descoperit sotia – din intamplare? Nici vorba. A stiut Dumnezeu pe cine sa aduca si sa puna langa mine, o fata deosebita, matura, serioasa, inradacinata adanc teologic si cu experienta de viata in campul de misiune si nu oriunde ci in Africa, unde a trait in cele mei grele conditii 10 ani din viata. Parintii ei au fost misionari francezi in Africa si mai apoi in Nepal, iar pasiunea ei a fost mereu inspre Dumnezeu si inspre oameni, avand o diploma in psihologie si absolvind teologia la Moody impreuna cu mine. Dumnezeu a stiut de ce am nevoie, si azi nu pot decat sa-I multumesc, fiindca Anne si fetele mele sunt cel mai frumos cadou primit in aceasta viata.

 

Întrebare:  România? Cum de România din momentul în care aveai o biserica americană, studiai la o şcoală americana, şi în plus şi o nevasta franţuzoaică? Ţin minte că în acei ani majoritatea studenţilor români plecaţi la studii teologice în străinătate au rămas pe acolo – de ce nu ai rămas şi tu că aveai cu mult mai multe motive şi chiar avantaje?

 Sa stii că niciodata nu am avut de gand sa raman in vreo tara sau sa slujesc in vreo alta tara decat Romania. Am predicat in zeci de biserici in lume dar chemarea am simtit-o clar, doar inspre Romania. Pentru cat timp ? Nu stiu. Cel putin pana acum, directia lui Dumnezeu a fost foarte clara.        

In timp ce eram la Moody, mi-am descoperit pasiunea pentru Romania. Simteam cum Dumnezeu ma vrea intors in tara mea. Si in fiecare an, strangeam bani si lucram pe langa scoala, sa pot ajunge acasa in vacante nu sa imi vad familia si prietenii ci sa ma implic in lucrare. Tin minte cum ma certa mama, ca din 8-10 saptamani pe vara, stateam acasa cateva zile, fiindca in rest eram plecat sa predic prin tara.

Nu aveam biserici, fiindca neavand radacinile in vreo biserica anume, decat oarecum in cea din Curtici, nu cunoasteam pastori si nici biserici. Dar, luam cu mine fie tineri romani, fie studenti de la Moody si mergeam prin Oltenia, prin Moldova, pe la Varfurile si alte locuri unde fie pe strada, uneori in piete cand era zi de piat, sau chiar si pe deal unde taiau fanul, ne opream si cantam si apoi cand se aduna un pic de lume, incepeam sa le propovaduiesc Evanghelia si sa le dau Biblii. Si asta am facut pentru primii 2 ani cand eram la Moody. Putine au fost bisericile unde am predicat, practica facandumi-o mai degraba “in campul muncii.” Au fost insa cativa pastori care m-au lasat sa predic din amvonul bisericilor lor atunci si stiu cat de mult a insemnat asta pentru mine. Frati precum Gigel Olariu in zona Resitei, Pavel Cozmiuc in zona Bucovinei, fr. Boingeanu la Suceava, Dronca si Iuga in zona Varfurile.

In acea perioada de timp, cunoscand niste tineri implicati in lucrare in Arad, am fost invitat sa predic in biserica lor si astfel am intrat in contact cu Maranata si fr pastor de acolo, si am inceput o colaborare care a tinut cativa ani, aceasta fiind biserica in care am revenit dup ace m-am reintors in Romania, la finalul primei parti a studiilor mele.

(va urma)

Cine este CRISTIAN BARBOSU? (II)

Cum poţi şti despre cineva, cine este el cu adevărat? Ne facem adesea impresii judecând după aparenţe. Sau putem să-i întrebăm pe alţii, sau putem să ne uităm la rezultatele respectivului, la concordanţa dintre ceea ce spune şi ceea ce face, la impactul pozitiv sau negativ pe care îl are asupra comunităţii în care trăieşte. Sau pur şi simplu putem să stăm de vorbă cu respectivul, să îi punem întrebări, să-l provocăm la discuţii, şi vom fi surprinşi cât de multe putem afla despre acea persoană fie din cele spuse în mod direct, fie citind atent printre rânduri.
Mike Olari s-a întors recent dintr-o vizită făcută în Romania, unde a vizitat mai multe biserici. În trei dintre acestea a depus și o mărturie personală. În postările care vor urma vrem să vă prezentăm activitatea și lucrarea acestor biserici, văzute prin prisma liderilor care conduc aceste biserici. Vom intercala şi mărturia depusă de Mike Olari în aceste biserici. Credem că cele ce vor urma, vor avea rolul să vă încurajeze, să vă zidească spiritual, şi să vă motiveze în formarea ca ucenici şi slujitori devotaţi ai Domnului şi ai Împărăţiei Lui.
Continuăm cu prima biserică vizitată de Mike Olari: Harvest Metanoia Arad, cu interviul păstorului senior al acestei biserici.

 PARTEA 2

photo(1)

Foto: Cristian Barbosu şi Mike Olari

În tranziţie – dinspre ceea ce a fost spre ceea ce va fi

Întrebare: Ce s-a întîmplat după liceu, după momentul întîlnirii tale cu Domnul?

S-au intamplat multe. Si bune si rele. Viata mea a fost ca un Roller Coaster si la fel si credinta mea. Desi m-am hotarat sa fac pasul, stiu acum privind in urma, ca cel rau s-a luptat din greu sa nu ma lase pe cale, si am avut ispite, incercari, caderi, dar … dincolo de acestea Dumnezeu a avut multa rabdare si har si m-a impins, uneori m-a tras, alteori ma facut sa salt pe Cale.

Spre exemplu, dupa terminarea liceului in loc sa fiu trimis la Vanatorii de Munte, asa cum scria pe fisa mea de recrutare, am fost trimis la Munci, la Diribau. Si cei care ati trait acele vremi stiti ce insemna sa fi trimis la munci. Cu un an inainte am fost pe lista celor trimisi la Rovinari, la combinatul minier, de unde abia am scapat in ultimul moment. M-am cutremurat, fiindca stiam cine sunt cei trimisi la munci si cum sunt tratati cei de acolo. Tin minte primele mele randuri din prima mea scrisoare din armata … am scris-o si rescris-o ca din cauza lacrimilor, mi se imprastia cerneala… Dar nu am putut face nimic.

Dar ceva s-a intamplat atunci.  Pe 20 ianuarie 1989, pe un platou imens la unitatea 1326 in Oradea, in timp de ningea, cu valiza de lemn langa mine am asteptat sa mi strige numele si sa fiu repartizat. Am fost … dar mai apoi am asteptat pana ce tuturor recrutilor li s-a strigat numele. Ma simteam singur, mi-era frica, era atat de fragil in credinta, nu stiam cum va fi, ce va fi, auzisem doar povesti de groaza de la munci. Cand dintr-o data aud strigandu-se un nume … Am tresarit … fiindca era numele colegului meu de banca, cel care ma initiase in viata de credinta, prietenul meu cel mai apropiat. Mi-am zis, nu se poate, e o coincidenta … dar totusi din curiozitate m-am uitat. Si l-am vazut pe Vali. Care … venea inspre mine. Nu mi-a venit sa cred. Vali in aceiasi unitate cu mine. Ba mai mult. Fiti atenti. A fost repartizat in acelasi battalion, aceiasi companie, acelasi pluton, aceiasi grupa, eu eram nr 3, el era nr 4, astfel incat am ajuns nu doar sa fim impreuna la tot, dar sa si dormim in acelasi pat etajat – eu deasupra, el dinjos. Coincidenta? Nici vorba. Dumnezeu a stiut de cine aveam nevoie langa mine in probabil, cele mai grele clipe prin care am trecut vreodata. Tin minte cum plangeam si frecam podeaua, seara dupa zilele urate de acolo, si Vali ma lua deoparte pe scari, si ma imbratisa si se ruga pentru mine.

Adevarul este, armata a fost val vartej pentru mine, plina de urcusuri si caderi, greutati si binecuvantari, ispite si victoria … dar nu regret nimic, Dumnezeu a stiut de ce a trebuit sa fie asa. Tot acolo m-a prins si Revolutia, si am fost si eu prins in cateva incaierari cu focuri de arma – ceva neobisnuit nu doar pentru mine ci pentru toti – nu se trasese cu arma in Romania de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. A fost un soc. Dar am avut cateva experiente cu Dumnezeu acolo, care m-au lasat mut, unele despre care mi-am dat seama abia dupa 10-15 ani.

 

Întrebare: Am înţeles că în acea perioadă dificilă a tinereţii tale, s-a întâmplat ceva, ce ţi-a influenţat oarecum viitorul şi despre care ţi-ai dat seama cu mult mai târziu. Poţi să ne spui ceva despre modul în care Dumnezeu a intervenit atunci în viaţa ta?

 Banuiesc ca stiu despre ce vorbesti … Inainte de Revolutie, pe cand inca eram la munci, intr-o zi capitanul ne-a aliniat pe toti si ne-a intrebat, care dintre noi stie sa cante, sa recite, sa danseze, sa faca ceva … fiindca inclusiv unitatea noastra trebuie sa participle la Festivalul Cantarea Romaniei. Cei ce ati trait in Epoca de Aur stiti la ce ma refer, un concurs/festival national in care toate institutiile trebuiau sa participe. Mi-am zis – hai sa incerc, fiindca eu in copilarie, cu maica mea profa de muzica am cantat si recitat in multe tabere de pionieri si stiam ca daca ma inscriu, macar, in ziua aia ma vor lasa sa fac dus (ne lasa la dus cam odata la 2 saptamani) si sa imi curat hainele si posibil sa si prind o masa mai buna. Oricum mi-au cerut ei, probabil stiind din dosarul meu ca activasem in scoala pe scena. Mi-am zis – n-o sa recit ceva legat de Ceausescu fiindca nu eram fan, ci ceva patriotic, fiindca imi placea istoria. Si m-am pregatit cu poezia “Decebal catre popor” … si minune mare … am ajuns sa fiu promovat la faza pe oras. Apoi pe judet, apoi pe regiune si am ajuns pana la faza pe tara. Si aici s-au complicat lucrurile …

 Fiindca de data asta trebuia sa reprezint armata si astia n-aveau cum sa ma prezinte in finala Cantarii Romaniei ca un soldat care provine de la diribau, din compania de munci, asa ca m-au mutat intr-un ansamblu artistic al armatei, m-au facut sergent si m-au imbracat cu haine noi … si mi-au dat bilet de voie, sa pot iesi zilnic la Casa Armatei unde, pentru cateva saptamani, sa fiu pregatit de un actor de la Teatrul de Stat din acea localitate pentru competitiile care vor avea loc. Si am participat in acel an in finala de la Cluj, unde am ocupat locuri bune, castigand si niste premii.

M-am bucurat atunci de prezent, ca nu mai trebuie sa indur chinul de la munci, dar … nu am stiut nimic de viitor. Spun viitor, findca dupa mai bine de 10 ani, pe cand eram student la seminarul din Dallas, mi-am dat seama insa de un lucru … ca exact atunci cand ajunsesem intr-una dintre cele mai adanci gropi ale vietii mele, la munci, cand nimeni nu m-a putut ajuta, cand credeam ca inclusiv Dumnezeu m-a pus deoparte, fiindca desi ma rugam, nu vedeam raspuns la rugaciuni … in acel intuneric al vietii, Dumnezeu era acolo si era prezent, mai aproape de mine decat imi puteam eu imagina.

Cum? Ganditi-va si voi, uitandu-va insa de aici, de unde sunt astazi, la unde am fost atunci. Care e vocatia vietii mele? Ce fac cel mai mult in lucrarea si profesia mea? Predic nu-i asa? Tin minte atunci cand am ajuns in seminar, si la Moody si la Dallas – clasele cele mai de speriat pentru o buna parte din studenti, erau cele de homiletica, cand ti se cerea sa predici si trebuia sa fi evaluat de profesori si de colegi. Majoritatea tremurau, eu … eram cel mai fericit. Abia asteptam sa predic. De ce? Fiindca eu am trecut prin acele emotii si cursuri similare, in privat, cand actorul acela m-a luat si m-a pregatit zilnic in vremea cand eram la munci. Si mi-am dat seama, acum dupa 10-15 ani, cum Dumnezeu, atunci cand nu aveam nici o idee ca in viitor vocatia mea va fi vorbirea in public, cum El a stiut si m-a pregatit … in acele momente cand credeam ca m-a parasise El a fost mai aproape de mine ca oricand … nu doar scotandu-ma de la munci in mod elegant ci determinandu-i inclusiv pe comunisti sa plateasca acel om, care sa ma instruiasca in arta vorbirii in public si sa ma pregateasca pentru planul care-l avea cu viata mea in Imparatia Lui. Coincidenta? Nu. Providenta. Mana lui Dumnezeu.

 

Întrebare: Am aflat însă ca înainte de-a ajunge la seminar ai încercat la o altă facultate, aveai în gând o altă traiectorie în viaţă. Este adevărat? Ne poţi spune ce s-a întâmplat, fiindcă din câte am înţeles, Dumnezeu ţi-a închis destul de clar niște uși?

 Intr-adevar, pot spune ca Dumnezeu mi-a trantit usa-n nas … Eu nu am avut o chemare asa cum unii pastori au avut. Eu nu am simtit de mic ca Dumnezeu ma vrea in lucrare si nici nu am avut vreo vedenie, vis sau cofirmare din partea cuiva ca inspre “lucrare” imi este viitorul. Pot spune ca Dumnezeu intr-un fel m-a “impins” in lucrare, El avand planuri foarte diferite de cele pe care eu mi le-am imaginat.

         Dupa ce am terminat liceul am vrut sa dau si eu la facultate, dar niciodata nu mi-a trecut prin gand sa dau la un seminar teologic, ci mai degraba eram tentat in doua directii – drept (sotul mamei mele lucrand in acest domeniu mi-a inspirat oarecum interesul in directia asta) sau spre o zona de cercetare asupra naturii, fiind sensibilizat de Creatia lui Dumnezeu, acolo unde-l intalnisem pe El. Si am ales bo-chimia la Cluj. Aveam si un oarecare avantaj, fiindca matusa mea era profesoara de biologie si stiam ca isi pregateste foarte bine elevii, si evident ca m-am lasat chinuit de ea cu meditatii saptamanale. Tot prin ea am reusit sa studiez si cu un profesor universitar din Cluj care ma medita si la “nivel inalt” si tin minte ca nu isi dorea atat de mult bani cat mai ales gaini, oua si alte cele … in vremea aceea in Cluj era o saracie cu mult mai mare ca in zona noastra. Desi am auzit ca erau 22 pe un loc la examen, nu-mi era frica fiindca eram foarte bine pregatit. Asa ca am asteptat ziua aceea. Inainte de a pleca, maica-mea, grijulie ca de obicei, mi-a pregatit ea stilourile si mi-a tinut dirigentia legat de ce sa fac si ce sa nu fac in timpul examenului, fiindca stiti si voi cei care ati dat la faculta in acele vremi – nu puteai sa indoi pagina, sa stergi, sa scrii cu vreo alta cerneala, samd, ca ti se socoteau semne si te eliminau din oficiu. M-am dus, am scris la toate cele 3 examene, si am venit inspre Arad sa astept rezultatele. Am ramas socat cand ajungand in Arad am primit vestea ca sunt descalificat fiindca in loc sa scriu cu cerneala bleumarin inchis, am scris cu cerneala neagra. Maica-mea, fiind profesoara, a vrut ea insesi sa-mi umple stilourile, sa fie sigura ca din cauza emotiilor nu fac vreo prostie, si a pus cerneala neagra nu bleumarin si asta s-a considerat semn si am fost exclus. Eu fiind plin de emotii in ziua examenului nu am observat si iaca asa am fost descalificat din oficiu.

M-am necajit atunci … dar mai apoi mi-am dat seama ca Dumnezeu avand alte planuri decat maica-mea si matusa-mea, a stiut ce sa faca si cum sa faca, sa ne spuna clar ca directia vietii mele nu este inspre chimie biologie … si astfel ne-a trantit la toti usa in nas, aratandu-mi clar ca are alte planuri cu viata mea. Nu stiam ce …

 

Întrebare: Unde erai tu în relaţia ta cu Dumnezeu atunci?

 Dupa liceu, si mai ales dupa armata, mi-a fost clar ca nu mai pot trai doar simpatizandu-l pe Dumnezeu, avand respect si credinta distanta. Mi-am dat seama ca ma vrea intru totul pentru El si sufletul meu nu poate trai fara El. Desi relatia mea cu el a trecut prin multe sinusoide intre 17-20 de ani, am hotarat in 1990, chiar de ziua bunicului meu (care pe plan spiritual a reprezentat mult pentru mine) – sa ma botez. Si m-am botezat in biserica din Curtici, fiindca era locul unde am crescut si prin baietii de acolo, Dumnezeu mi-a vorbit. Tin minte cat de frumoasa a fost sarbatoarea. Curticenii stiau cum sa faca sarbatori frumoase si momentul acela al botezului a fost sublim – un moment unic al vietii mele. Cel ce m-a botezat a fost fratele Grecu, pastorul pastorilor in biserica din Curtici, un om pe care nu l-am cunoscut prea bine, dar care stiu ca mereu m-a incurajat si m-a impins inainte in credinta. Si aveam nevoie, fiindca ma simteam cumva rusinat fata de fostii mei prieteni, fata de colegi, si in plus taica-meu n-a reactionat pozitiv la auzul acestei vesti iar mamei mele ii era frica sa nu i se intanple ceva din cauza hotararii mele, ea fiind profesoara si in acei ani, puteai fi sanctionata chiar si pe astfel de motive. Aveam insa o pace de nedescris.

(va urma)

Cine este CRISTIAN BARBOSU?

Cum poţi şti despre cineva, cine este el cu adevărat? Ne facem adesea impresii judecând după aparenţe. Sau putem să-i întrebăm pe alţii, sau putem să ne uităm la rezultatele respectivului, la concordanţa dintre ceea ce spune şi ceea ce face, la impactul pozitiv sau negativ pe care îl are asupra comunităţii în care trăieşte. Sau pur şi simplu putem să stăm de vorbă cu respectivul, să îi punem întrebări, să-l provocăm la discuţii, şi vom fi surprinşi cât de multe putem afla despre acea persoană fie din cele spuse în mod direct, fie citind atent printre rânduri.
Mike Olari s-a întors recent dintr-o vizită făcută în Romania, unde a vizitat mai multe biserici. În trei dintre acestea a depus și o mărturie personală. În postările care vor urma vrem să vă prezentăm activitatea și lucrarea acestor biserici, văzute prin prisma liderilor care conduc aceste biserici. Vom intercala şi mărturia depusă de Mike Olari în aceste biserici. Credem că cele ce vor urma, vor avea rolul să vă încurajeze, să vă zidească spiritual, şi să vă motiveze în formarea ca ucenici şi slujitori devotaţi ai Domnului şi ai Împărăţiei Lui.
Vom începe cu prima biserică vizitată Mike: Harvest Metanoia Arad – o biserică tânără, dinamică, cu o echipă de slujitori devotaţi şi plini de pasiune pentru slujire. Primul dintre ei – cum aţi aflat încă din titlu, pastorul senior:

CRISTIAN BARBOSU

photo (1)

PARTEA 1 – Începuturile şi cercetarea

Înrebare: Unde te-ai născut şi cum au fost primii ani ai copilăriei şi mai apoi, ai tinereţii tale?

Am pornit pe drumul vietii in 1970 in Arad, unde, la cateva saptamani, am fost botezat la Catedrala Ortodoxa din Arad, tatal meu si bunicii din partea tatalui meu fiind credinciosi ortodocsi practicanti. La o varsta frageda – nici nu mai imi aduc aminte cand – parintii mei au divortat iar eu am fost crescut pentru primii 12 ani de catre bunicii din partea mamei mele, la Curtici. Cu toate acestea am avut o copilarie fericita, pasnica, bunicii mei supliniind foarte bine atat absenta tatalui cat si lipsa mamei, care si-a continuat studiile si era prinsa destul de mult cu slujba ei. Ambii mei parinti au fost profesori toata viata lor, asta fiind si motivul pentru care probabil, cartile au devenit si au ramas hobbiul meu.

In copilarie bunicul meu din partea mamei, fiind credincios baptist, ma mai ducea la biserica de sarbatori, si tin minte cum, undeva prin clasa a VIa m-a inscris si in fanfara copiilor care se infiintase recent in biserica din Curtici. Asa ca am cantat si eu la Flughorn 2 pentru o perioada, asta dupa ce ani de zile, maica-mea, fiind profesoara de vioara, a incercat sa ma chinuie sa invat vioara, ba chiar sa ma si includa intr-un taraf al Casei Pionierilor din Curtici.

La 13 ani, m-am mutat insa in Arad cu mama si actualul ei sot, si am urmat liceul Miron Constantinescu (azi Ghiba Birta) pe care l-am si absolvit, urand matematica dar iubind istoria si literatura romana.

Înrebare:  Când ai început să fii interesat de Dumnezeu şi cum s-a întâmpat lucrul acesta?

Desi primele mele “intalniri” cu credinta au fost la Curtici, prin intermediul bunicului meu si al bisericii de acolo pe care din cand in cand o mai frecventam, intalnirea mea cu Domnul a decurs in timp si pot spune ca procesul a inceput dup ace m-am mutat la Arad.

Imi placea sa cutreier muntii si undeva prin ’84-’85 fiind in Retezat, am ramas uimit de frumusetea naturii, de designul perfect, de modul in care totul parea atat de organizat, structurat, gandit in tot ce inseamna natura, incat m-am zbatut din greu cu intrebarea  – “cum se poate ca toata frumusetea aceasta, tot ce invat la fizica, chimie, biologie privind organizarea perfecta a celulelor, tesuturilor, organismelor vii –  tot ce vedeam eu dealtfel – sa fi aparut din intamplare in urma unei explozii haotice numit Big Bang?”  Mi-era imposibil de imaginat si cu atat mai greu de crezut. De aceea simteam in mine ca TREBUIE sa existe ceva, cineva, dincolo de legile naturii trebuie sa existe un Legiuitor, dincolo de creatie, un Creator. Si in contextul acelei framantari am discutat cu Dani Maris, acum rector la Institutul Baptist din Bucuresti, in vremea aceea un tanar blond, destept si bun la fotbal – care fiind cu mine in Retezat, mi-a deschis Scriptura in cartea Romani si mi-a aratat un verset:

Romani 1:19-20: Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le- a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, dela facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi;

 Am ramas naucit. Eu credeam ca Biblia e o compilatie de legende si mituri evreiesti, asa cum invatasem in clasele de materialism dialectic in scolile comuniste … Pentru prima mi-am dat seama ca nu e asa, fiindca aceasta carte vorbea direct framantarii sufletului meu. Si acea experienta mi-a deschis oarecum usa si interesul de a privi Scriptura altfel decat am privit-o pana acum. Si mi-am pus intrebarea  … dar daca e adevarata? Dar daca Dumnezeu intr-adevar exista? Evident ca nu pot sta nepasator …

Înrebare:  Cum ţi-ai putea caracteriza viaţa în acea perioadă de timp?

N-am fost niciodata omul extremelor, dar nefiind credincios, evident ca valul adolescentei m-a luat pe sus, mai ales pentru un tanar recent venit de la tara la oras. Am fost prins de Metallica, de stilul de viata al tanarului din lume, cu fete, bautura, tigari, vocabular, etc. Chiar daca am simtit o repulsie naturala la bautura si tigari, totusi, din pricina anturajului ma luptam cu mine insumi sa fiu si eu ca ei. Cautam cumva sa-mi umplu un gol sufletesc pe care-l simteam. Nu stiam atunci ca toti il simt dar este doar Unul care-l poate umple.

Înrebare:  Şi cum ai reuşit? Cum a fost momentul acela?

Nu pot spune ca a fost un moment. In viata mea a fost mai degraba un proces. Pe toata perioada liceului am cazut in banca cu singurul pocait din clasa aceea, Vali. Mi-am zis – mi s-a dus fericirea, ca asta nici nu bea, nici nu fumeaza, nici nu se uita dupa gagici. Am scapat si eu de Curtici, am venit la Arad, unde am dat de rockeri si gasti super tari, si eu care trageam sa-mi fac prieteni de genul … sa ajung sa stau in banca cu un pocait?! Totusi, Vali, asa ciudat cum mi s-a parut mie atunci, mi-a aratat o alta perspectiva asupra vietii. Nu era habotnic, nu a incercat sa ma evanghelizeze dandu-mi cu Biblia in cap, ci prin trairea lui, m-a atras. Vedeam in el valori pe care nu le gaseam in ceilalti colegi. El era singurul care nu copia (eu eram expert in fitzuici), singurul care nu mintea, printre putinii care mereu se jertfeau pentru altii si in care puteai avea 100% incredere. Ba uneori cand ma vedea ca ma uit dupa fete, si vedea cat ma lupt sa le castig incercan sa fiu matcho, imi scria cate un biletel cu versete din Scripturi: “farmecul unui om il face bunatatea Lui” Prov 19:22.

Ma si enervam pe el, dar inlauntrul meu il apreciam. Era un altfel de om, si imi doream sa fiu ca el. Si incetul cu incetul, prin aceste 2 experiente, cea din Retezat si apoi prin colegul meu Vali, am inceput sa fiu deschis fata de credinta si sa vad ca e mai mult decat o religie, decat ceva abstract. Si bunicul meu s-a bucurat cand a vazut ca din proprie initiativa am inceput sa vin pe la biserica, desi in paralel inca mai petreceam timp cu metalistii. Dumnezeu insa ma cauta, si-l simteam ca ma cauta fiindca am inceput sa-I simt cercetarea Lui nu doar prin natura ci si prin oamenii de langa mine.

Înrebare:   Poţi să-ţi aminteşti de vreo experienţă în urma căreia ţi-ai deschis inima către Isus?

In aceasta perioada, traiectoria sufletului meu incepuse sa ia o directia vertical, desi aveam ancore care ma trageau mereu spre pamant. Dar tin minte cum, intr-un an, in timp ce eu eram la Resita sa fac meditatii la matematica in vacanta de iarna pentru un examen ce trebuia sa-l trec la liceu, tinerii si orchestra bisericii din Curtici au facut o iesire pe Semenic. Exact in weekendul cand mi-am planificat sa ma intorc spre Arad, in acelasi tren erau si ei. Si mi-aduc aminte cat de intunecat, de frig era in acel tren, fara curent, caldura si cu cateva ferestre sparte. Si acolo in tren, tinerii au inceput sa cante si ma simteam asa de fain intre ei, si simteam cum parca Dumnezeu era acolo dardaind cu noi in tren. Dani Maris a fost prezent si el. Vazandu-ma cercetat de Domnul m-a invitat intr-un alt compartment, unde eram doar noi doi si acolo, am inceput sa vorbim despre Dumnezeu. Tin minte cum, pentru prima data in viata, m-am plecat pe genunchi in acel vagon intunecat si pentru prima data am simtit cum s-a facut lumina in viata mea predandu-mi viata in mana Domnului. Am stiut in acea seara ca nu la intamplare Dumnezeu l-a trimis pe Dani in acel tren.

(va urma)

Interviu cu Cristi Călin

Draga frate Cristi, mai întâi te rog sa te prezinţi?

Pacea promisa de Domnul Isus celor ce-l vor urma sa va umple inimile.

Numele meu este Cristinel Calin macar ca sunt de vita moldoveneasca din zona Vasluiului, nascut la Husi, pe malul Prutului, totusi familia mea locuieste la Codlea jud Brasov. Am 35 ani sunt casatorit cu Ludmila si impreuna Dumnezeu ne-a binecuvantat cu 4 copii

CC

Ai început o lucrare nouă la Chisinau, de ce Chişinău? 

Prin ingaduita si favoarea Domnului Isus, care a promis ca-si va zidi Biserica, am privilegiul sa fiu parte a unei lucrari pe care o face Dumnezeu la Chisinau.

De aproximativ 2 ani ne rugam si lucram impreuna cu Hristos la largirea imparatiei Sale prin inceperea unei noi lucrari, o Biserica locala cu o filozofie de lucrare clara, simpla, viziunea fiind una foarte clara “Glorificarea Lui Dumnezeu prin implinirea Marii Trimiteri – Mat. 28:19-20”, iar toate acestea intr-un spirit de urgenta, intelegand ca traim vremurile de pe urma.

Unde ai slujit până să începi această lucrare?

M-am impacat cu Domnul pe cand eram intr-o goana disperata dupa fericire. Credeam ca aceasta se ascunde in practicile zilnice ale lumii fara Dumnezeu si in sadisfacerea poftelor firesti. Adevarata fericire am experimentat-o cand mi-am predat viata Domnului Isus cu pocainta si credinta in jertfa de la golgota savarsita de Isus pentru pacatele mele.

La numai 3 luni dupa pocainta, intr-un context interesant, Dumnezeu a aprins scanteia dorintei de-a merge in Republica Moldova pentru a predica Evanghelia celor nestiutori. Am reusit sa ajung pe meleagurile Moldovei la 1 an si 3 luni dupa intoarcerea mea la Dumnezeu. Am inceput prin a ajuta 2 biserici locale initiind in cadrul acestor 2 comunitati lucrarea cu tineretul. Una din aceste Biserici este in localitatea Vadul-Lui-Voda din Republica Moldova, iar cealalta in Slobozia, zona Transnistriana. Slujeam simultan in ambele localitati iar pentru 2 ani am facut naveta intre cele 2 lucrari de 3 ori pe saptamana.

Apoi a urmat casatoria mea cu Ludmila. Am incredintat lucrarile incepute unor slujitori nascuti in lucrarile incepute, iar impreuna cu Ludmila ne-am indreptat catre unul din satele Moldovenesti unde nevoia de Evanghelie era asa de mare, incercand sa plantam o lucrare acolo.

Dupa o serie de evanghelizari extraordinare in care Dumnezeu a miscat cu putere inimile celor care erau insetati dupa cuvantul Lui, a venit si perioada prigonirilor. Asa s-a facut ca in una din diminetile de Duminica, pe cand impreuna cu Ludmila am ajuns in localitatea respectiva pentru a tine serviciile de inchinare, in fata locatiei unde savarseam serviciile de inchinare, am fost intampinati de o gloata de oameni cu furci, topoare, coase, etc., in frunte cu primarul, profesorii scolilor din sat, si alti oameni cu vaza, iar toti la unison ne-au „rugat fortat” sa parasim localitatea. Dupa invatatura cuvantului lui Dumnezeu, ne-am scuturat picioarele de zapada (fiind iarna nu era praf pe jos) si am plecat.

Dupa aceasta lucrare impreuna cu sotia am raspuns unei cereri de slujire ceruta din partea unui grup de tigani din zona Fagarasului , am slujit aceea comunitate pentru aprox. 2 ani, pana cand Domnul ne-a chemat inapoi in Moldova.

Reveniti in Moldova, Dumnezeu ne-a dus in zona sudica a Moldovei, in autonomia Gagauzia (tradatori lb. turca). Ajunsi la Comrat, capitala Gagauziei, am inceput sub cerul liber o noua lucrare pe care Dumnezeu a binecuvantat-o intr-un mod deosebit. Imi amintesc cum sute de copii veneau duminica sub cerul liber pentru a auzi Cuvantul Lui Dumnezeu. Am slujit oamenilor in numele Domnului in acest oras aproximativ 5 ani, avand privilegiu sa vedem o noua Biserica locala care a prins viata. Dupa ce am ordinat prezbiteri locali in acesta noua comunitate, ne-am mutat la Chisinau.

La Chisinau am fost pentru 4 ani unul din pastorii unei Biserici locale, cu membri predominant vorbitori de limba rusa. Iar acolo fiind, am primit de la Domnul chemarea de-a m-a implica in lucrarea in care slujesc impreuna cu sotia acum.

Cu ce ocazie ai venit în America?

 Este pentru a doua oara cand vin in Statele Unite , dar este pentru prima data cand am venit împreună cu sotia. Prezenta noastra in statele Unite are legatura cu Evenimentul anual organizat de organizatia cu care noi suntem in parteneriat in lucrarea care o facem.

Partasia Biblica Harvest. In fiecare an organizeaza o conferinta la care sunt invitati toti slujitori care sunt in parteneriat cu ei. Un timp de incurajare, improspatare, si bucurie in Domnul Isus Christos.

Cum vezi perspectiva bisericilor Harvest în România şi Moldova?

Despre perspectiva in slujire, fie ca este dupa modelul Harvest sau altul, nu pot spune mai mult decat ceea ce zicea Pavel:

De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fiprigoniti. (2Tim.3:12)

Intentionalitatea cu care Bisericile Harvest Metanoia cauta sa puna accent pe predicare expozitiva a Scripturii, inaltarea si glorificarea lui Dumnezeu prin cantare in duh si adevar, credinta ferma in puterea rugaciuni si vestirea Eangleliei, cred ca reprezinta un cadru perfect pentru cei care sunt interesati sa faca parte dintr-o familia crestina care pune mai mult accent pe continut decat pe forma.

Care sunt planurile de viitor, pe termen scurt şi pe termen lung?

 Impreuna cu sotia ne dorim ca in mijlocul multor ispite si incercari sa ramanem credinciosi menirii pe care Dumnezeu a prestabilit-o pentru noi ca familie.

Am putina incredere in mine insumi, nu am planuri de viitor, asa cum ziceam, daca pot ramane credincios Domnului, atunci ma voi considera o persoana realizata din toate punctele de vedere.

Care este relatia cu Cristi Barbisu?

Pentru fratele Cristian Barbosu am un mare respect. Este unul din slujitorii Lui Dumnezeu de la care  invat smerenia fata de Dumnezeu, dragotea fata de El si semeni, dar ceea ce cred ca este foarte specific la acest om, este dedicarea Lui fata de chemarea si lucrarea încredințata de Dumnezeu Lui!

Facand parte din aceiasi familie spirituala cu fratele Cristian, avem deseori prilejul sa ne rugam si sa ne incurajam in a ramane credinciosi lucrarii, sa gandim asupra misiuni incredintata de Dumnezeu noua ca si episcopi.

Am înţeles că la această conferinţă anuală a bisericilor Harvest, Cristi Barbosu a fost declarat pastorul anului?

Da, asa este. Este o pozitie data de oameni, stiu ca fratele Cristian cauta sa fie apreciat de Dumnezeu, dar stiind prin ce incercari si provocari a trecut in anul acesta, m-am bucurat sa vad ca si alti slujitori apreciaza fermitatea si smerenia acestui om a lui Dumnezeu.

De ce crezi că un om care în România a fost nevoit cu doar 10 luni in urmă să-şi părăsească biserica şi organizaţia din care a făcut parte, aici – pentru acelasi lucru, dar şi pentru modul în care a reuşit să treacă peste acest moment dificil – a fost declarat pastorul anului?

Nu cunosc toate detaliile, dar desigur stiu despre pozitia si intentionalitatea unui grup destul de mic de oameni care au dorit, doresc si probabil vor continua sa doreasca defaimarea si distrugerea imaginii ca si slujitor a fratelui Cristian Barbosu.

Intre comunitatea Harvest si comunitatea care l-a forţat într-un fel să se retragă, sunt cateva diferenta clare de principii si valori.

Te rog un salut pentru cititorii blogului nostru.

Salutul meu se regaseste in Romani 14:

Caci daca traim, pentru Domnul traim; si daca murim, pentru Domnul murim. Deci fie ca traim, fie ca murim, noi suntem ai Domnului. (Rom.14:8)

Dumnezeu sa va binecuvinteze cu puetere si intelepciune pentru o viata traita cu dedicare doar pentru El!

Trezira spirituală – de la declaraţii… la fapte!

Întrucât Dumnezeu mi-a dat harul de a călători mult, am ocazia să vizitez un mare număr de biserici, atât din România, cât şi din Statele Unite. Ca vizitator pot observa cu uşurinţă multe deosebiri între biserici, tocmai pentru că am posibilitatea de a face comparaţii. Totuşi, există un aspect comun în toate bisericile, fie de la sat sau de la oraş, fie din România sau din America, fie mai bogate sau mai sărace, fie cu oameni educaţi sau mai puţin educaţi, etc. şi acest aspect, care a dobândit caracter universal, se referă la… TREZIREA SPIRITUALĂ!

revival2

Toţi conducătorii spirituali sunt conştienţi de necesitatea trezirii, discută despre această necesitate, observă starea de adormire spirituală din biserici, unii fiind chiar îngrijoraţi, dar aproape nimeni nu întreprinde ceva pentru ca trezirea să vină peste poporul lui Dumnezeu! Se vorbeşte mult, chiar foarte mult, dar nu se face aproape nimic pentru trezire!

La fel de mult se vorbeşte şi despre rugăciune, dar ne rugăm din ce în ce mai puţin, atât în particular, cât şi la închinarea publică. Avem „ore de rugăciune” şi nu e rău că le avem! Dar, dacă ar fi să însumăm timpul efectiv al tuturor rugăciunilor înălţate la „dulcele ceas al rugăciunii”, cu siguranţă că nu am reuşi să obţinem mai mult de… 15 minute! Din nefericire, „trezirea spirituală” şi „rugăciunea” devin tot mai mult aspecte pur teoretice, despre care vorbim frumos, şi din ce în ce mai puţin aspecte practice ale închinării noastre.

Privind cu îngrijorare la aceste realităţi, m-am tot întrebat: De ce oare majoritatea conducătorilor spirituali, deşi vorbesc atât de mult despre trezire, nu reuşesc să depăşească nivelul declarativ şi să treacă odată la aspectele practice ale trezirii? Personal, cred că de aceea se face atât de puţin pentru trezirea spirituală, pentru că oamenii, deşi vorbesc despre trezire, nu o doresc cu adevărat! Oare de ce? Pentru că, atunci când se produce trezirea programul nostru trebuie să se schimbe! Lista noastră de priorităţi trebuie să se schimbe! Rutina noastră trebuie să se schimbe! Totul, se va schimba, chiar noi înşine vom fi schimbaţi!

De fapt, trezirea spirituală înseamnă intervenţia Duhului Sfânt în „mersul normal” al lucrării din biserică! Trezirea este „vântul”, „focul” sau „ploaia” Duhului Sfânt! Ori, foarte mulţi dintre conducătorii spirituali sunt atât de bine „ancoraţi” într-un anume tipar pe care, poate, l-au moştenit de la înaintaşii lor şi pe care îl stăpânesc atât de bine, încât le este imposibil să accepte o schimbare! Paradoxal, ei doresc trezirea, dar nu ar dori să schimbe nimic din rutina lor religioasă. Aceasta este la fel ca şi cum, în mijlocul iernii, ţi-ai dori mult o casă încălzită, dar nu ai dori focul sau ca şi cum ţi-ai dori flori fragede, dar nu ai dori ploaia! Trezirea vine odată cu schimbarea, ba mai mult, trezirea impune schimbarea!

revival

Istoria biblică, împletită cu istoria bisericii, ne învaţă că trezirile spirituale au venit prin oameni care au fost dispuşi să renunţe la ei înşişi şi la tradiţiile moştenite.

În capitolul 2 din cartea Faptele Apostolilor ne este prezentată predica lui Petru, predică la care aproape 3000 de suflete s-au convertit! Mesajul apostolului nu a fost unul structurat după complicatele reguli ale retoricii, dar a fost un mesaj care purta amprenta Duhului Sfânt! Petru era plin de Duhul Sfânt şi mesajul său era marcat profund de ungerea divină! Dar, care au fost împrejurările în care s-a produs atunci trezirea? Să privim cu atenţie:

  1. Petru i-a permis Duhului Sfânt să-i conducă mesajul, dincolo de tradiţia religiei iudaice!
  2. Petru a avut curajul să-i confrunte pe oameni cu realitatea păcatului lor.
  3. În acel moment, Petru a fost dispus să plătească orice preţ, chiar cu propria-i viaţă. Cu alte cuvinte, Petru nu s-a gândit pe cine supără cu mesajul său! Tot ce a contat pentru el a fost să transmită mesajul lui Dumnezeu!

Ce mare diferenţă între cei care vorbesc astăzi despre trezire şi apostolul Petru! În bisericile noastre totul este foarte bine planificat, controlăm totul, planificăm totul! Ori atunci când se produce trezirea, Duhul Sfânt preia controlul, Duhul Sfânt planifică, Duhul Sfânt coordonează, Duhul Sfânt îi promovează pe oameni!

Suntem noi dispuşi să cedăm întru totul conducerea bisericilor Duhului Sfânt? De multe ori, atunci când la serviciile divine participă împreună cu noi şi necredincioşi, uităm chiar de identitatea noastră, încercând parcă să ne facem cât mai plăcuţi oamenilor fireşti, ca nu cumva să ne înjosim în faţa celor care ne judecă fireşte. Dorim, atât de greşit, mai degrabă aprecierea necredincioşilor, decât voia şi preţuirea Lui Dumnezeu! Încercăm să ne evidenţiem, în faţa celor nemântuiţi prin realizările noastre fireşti, prin formaţii muzicale performante, cu teologi profesionişti şi  cu diverse ceremonii religioase plăcute ochiului, etc. Nu doresc ca cineva să creadă că sunt împotriva bunei rânduieli în biserică! Ceea ce vreau să spun aici este că nu trebuie să ne bazăm pe noi, ci „pe Duhul Sfânt! „Realizările noastre”, au condus la biserici adormite, la propriu şi la figurat, la oameni plictisiţi şi la adunări din ce în ce mai goale!

În timp ce noi asistăm parcă neputincioşi la prăbuşirea creştinismului, islamismul, hinduismul, şi chiar mişcările satanice, câştigă tot măi mult teren în Europa şi în America noastră creştină! Potrivit estimărilor institutului de statistică „Barna Poll“ din Statele Unite, 4000 de biserici creştine se vor închide în cursul acestui an în America! Oare Dumnezeul creştinilor este mai slab decât idolii morţi ai religiilor orientale? Nicidecum! Problema nu este la Dumnezeul nostru, ci la noi! Noi vrem să mergem fără Dumnezeu! Am ajuns atât de fireşti, încât intervenţia Lui ne deranjează! Am preluat noi controlul religiei şi nu mai suntem dispuşi să renunţăm! Ne pricepem atât de bine la ceremonii religioase şi ne plac atât de mult pentru că promovează perfect imaginea „eu“-lui nostru!

Se promovează tot mai puţin serviciile speciale de rugăciune, zilele deosebite de post şi pocăinţă! În schimb, ne lăsăm purtaţi de valul laudelor legate de realizările noastre: „cei mai buni dirijori, cele mai profesioniste formaţii, cei mai instruiţi slujitori!” Asemeni bisericii din Laodicea, am ajuns şi noi să zicem: „suntem bogaţi, ne-am îmbogăţit!”

Deşi avem parte de atâta abundenţă, ne lipseşte, din ce în ce mai mult, tocmai ceea ce Petru avea, şi anume: puterea divină, care nu se capătă nici în şcolile de teologie, nici din cărţi, nici stând în faţa televizorului! Puterea lui Dumnezeu îi înzestrează pe oamenii care stau în rugăciune şi post, care studiază Cuvântul şi care depind de El, aplicându-L zilnic în vieţile lor, îmbrăţişând smerenia, trăind în profundă lepădare de sine şi cu dăruire totală pentru Dumnezeu şi pentru semeni!

Dacă dorim cu adevărat trezirea spirituală, atunci, cu siguranţă, vom fi dispuşi să plătim preţul trezirii, dăruindu-ne pe noi înşine lui Dumnezeu! Dumnezeu a dovedit că iubeşte lumea aceasta dăruind ceea ce a avut mai de preţ pentru ea: pe Isus Cristos, singurul Său Fiu! Pe Dumnezeu nu-l vom putea impresiona niciodată numai cu declaraţiile noastre de dragoste faţă de El! Dumnezeu, care a iubit dăruindu-se pe Sine însuşi, aşteaptă şi de la noi acelaşi fel de dragoste, adică o dragoste care să dăruiască pentru El tot ce are mai bun!

Trezirea spirituală vine atunci când Dumnezeu întâlneşte oameni care se dăruiesc pe ei înşişi lui Dumnezeu, care sunt dispuşi să dea timpul şi banii lor pentru lucrarea lui Dumnezeu!

revival1

Trezirea trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi, să continue cu familiile noastre, apoi în bisericile ale căror membri suntem şi de ce nu, să cuprindă întreaga naţiune. De fapt, singura şansă care i-a mai rămas ţării noastre este o trezire spirituală la nivel naţional! lată de ce, consider că merită să ne asumăm riscul de a ne depăşi rutina religioasă. Asemeni lui Moise, trebuie să mergem până dincolo de pustie, la muntele lui Dumnezeu! Abia atunci ne vom putea bucura de prezenţa Lui şi vom beneficia de ajutorul Domnului în slujirea noastră!

Şi acum, ca să ieşim din sfera teoriei, şi să trecem la aspecte de ordin practic. Doresc săjje fac cititorilor noştri  o propunere concretă: Să începem, chiar de acum, un timp susţinut de post şi rugăciune în vederea unei treziri spirituale! Este necesar să ne întoarcem la Domnul cu pocăinţă, rugăciune şi post, atât fraţi şi surori, cât şi slujitori care, împreună cu bisericile pe care Domnul le-a dat în grijă, toţi cei care au pe inimă focul lucrării lui Dumnezeu, nu gunoaiele unor interese lumeşti, trecătoare!

Aceste rânduri nu sunt altceva decât sunetul de trâmbiţă al unui modest străjer care cheamă la trezire, la unitate, curăţie de inimă şi veghere! Cum vei răspunde tu? Cuvântul lui Dumnezeu spune: „La sunetul trâmbiţei, să vă strângeţi la noi, spre locul de unde o veţi auzi. Dumnezeul nostru va lupta pentru noi!” (Neemia 4:20)

Vrei să fii ca Isus?

Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.

(1 loan 2:6)

De-a lungul veacurilor, creştinii au privit cu interes la persoana şi lucrarea Domnului Isus, ca la unicul model cu adevărat demn de urmat. Învăţătura Mântuitorului cuprinsă în cele patru Evanghelii, constituie normativul de bază la care credincioşii s-au raportat întodeauna. De fapt, suma tuturor învăţăturilor necesare pentru ca o persoană să poată trăi în conformitate cu voia lui Dumnezeu, ar putea fi formulată în mod simplificat, dar profund totodată, prin următoarea frază: Creştinul trebuie să trăiască asemeni Domnului Isus!

Căutând să trăiască aşa cum a trăit Isus, urmaşii Lui trebuie să ia în considerare toate aspectele trăirii Sale. Privind din această perspectivă  la viaţa Domnului nostru Isus Hristos, putem observa că toate acţiunile şi atitudinile Sale au fost motivate; pe de o parte de dragostea şi de bunătatea lui Dumnezeu şi pe de altă parte de sfinţenia şi dreptatea Sa.

Isus a trăit pe pământ nu pentru a face voia Lui, ci pentru a îndeplini voia Celui ce l-a trimis. Pentru a putea îndeplini cu exactitate obiectivele voii Tatălui, Domnul Isus a avut o strategie bine definită, prezentată de El în Evanghelia după loan 5:19 „…Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.”

Looking like Jesus

Dacă obiectivul fiecărui creştin este să trăiască asemeni lui Isus, atunci el trebuie să aplice de asemenea strategia Sa. Ori aceasta înseamnă să nu facă nimic de la sine, ci în toate să facă întocmai ce a făcut Isus.

Aşadar, în cele ce urmează, dorim să privim atât la modul în care Domnul Isus şi-a trăit viaţa, cât şi la efectele acestei trăiri cristice.

1.  O trăire motivată de dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu.

Isus a trăit printre oameni, motivat profund de dragostea Tatălui. Astfel, El i-a iubit pe toţi oamenii pe care i-a întâlnit. Relaţiile stabilite cu ei au fost marcate de dragoste. Bunătatea şi compasiunea au fost „armele” Sale. El a fost gata să iubească şi să accepte pe acei oameni pe care societatea îi marginaliza. I s-a făcut milă de leproşi, atingându-se de ei, a hrănit mulţimile înfometate şi a luat pe braţe copilaşii binecuvântându-i. A vindecat pe cei bolnavi şi din dragoste pentru oameni, S-a aplecat spre nevoile lor spirituale, emoţionale şi materiale. Isus l-a iubit pe tânărul bogat, interesat de viaţa veşnică, a privit cu înţelegere spre femeia prinsă săvârşind adulter, a fost gata să servească masa în casa vameşilor respinşi de societate, s-a aplecat asupra orbului Bartimeu ocupându-se de problema lui, s-a oprit la scăldătoare lângă slăbănogul care nu avea pe nimeni, i s-a făcut milă de văduva care conducea la groapă pe singurul ei fiu, a eliberat pe demonizatul alungat din mijlocul semenilor săi… El a plâns atunci când a ajuns la Betania, identificându-se cu durerea prietenilor Săi, îndureraţi în urma morţii lui Lazăr.

Am putea spune că Isus a predicat o Evanghelie practică. El a fost un lucrător implicat social. A compătimit cu semenii Săi, având înţelegere faţă de problemele lor.

Consecinţa unei astfel de trăiri, a însemnat o creştere a popularităţii Sale. Oamenii l-au iubit şi l-au apreciat. Se adunau în jurul Lui, atraşi de dragostea şi învăţăturile Sale şi îl ascultau cu entuziasm.

Urmaşii lui Isus – creştinii care doresc să trăiască aşa cum a trăit El – trebuie să-L urmeze întocmai pe Domnul lor, având o viaţă motivată de dragoste, bunătate şi compasiune pentru semeni. Deşi nu este simplu de trăit în felul acesta, pe parcursul celor două milenii marcate de creştinism, au fost mulţi copii ai lui Dumnezeu, care s-au dedicat slujirii şi ajutorării celor aflaţi în nevoi. Ei au lăsat în urma lor o rază de speranţă, au adus lumină în multe inimi înnegurate de tristeţe, lipsuri, disperare, respingere, descurajare sau resemnare. Aceşti oameni, s-au dăruit pe ei înşişi altora, mistuindu-se asemeni unor făclii, pentru a aduce lumina dragostei şi a bunătăţii lui Hristos în inima semenilor lor. Ei sunt oamenii cu care ne lăudăm, apreciindu-le dăruirea şi spiritul de jertfă. Exemplul lor motivează acţiunile moderne de caritate ale misiunilor şi bisericilor implicate în astfel de activităţi sociale, adresate diverselor persoane sau grupuri defavorizate.

Ceea ce trebuie să observăm, este faptul că şi astăzi, acest gen de acţiuni atrag o oarecare popularitate. Sunt numeroşi creştini, care se angajează în astfel de activităţi. Desigur, ei au un ţel nobil, acela de a trăi o viaţă de dăruire pentru semeni, ca şi Isus. Astfel, creştinii care din dragoste şi cu bunătate se pun în slujba semenilor lor, sunt apreciaţi, iubiţi şi îndrăgiţi, de toţi oamenii. Desigur, toate acestea sunt bune, însă a trăi asemenea Lui Isus, presupune ceva mai mult:

2.  O trăire motivată de dreptatea şi sfinţenia iui Dumnezeu.

Revenind la viaţa Mântuitorului, constatăm că deşi El ajunsese foarte popular şi apreciat de oameni, în cele din urmă Şi-a atras mulţi duşmani, care l-au privit cu o ură crescândă, ură care a determinat în final răstignirea Sa.

Cum a fost oare posibil ca o persoană atât de apreciată şi de populară, cu atâta dragoste şi compasiune pentru semeni, să stârnească totuşi atâtea controverse şi să acumuleze atât de multă aversiune, încât să fie dat în cele din urmă morţii? Explicaţia constă în faptul că, Isus a fost bun şi drept, deopotrivă. El i-a iubit pe păcătoşi, dar a înfierat păcatul! Domnul Isus nu a compromis nici unul din principiile dreptăţii lui Dumnezeu de dragul popularităţii şi aprecierii oamenilor.

Învăţătura Sa a fost aceeaşi pentru toţi, fără să fie distorsionată de împrejurări sau persoane. El a prezentat adevărul divin, fără a căuta la faţa oamenilor.

Trebuie să observăm de asemenea, că Isus a urmărit în primul rând mântuirea celor păcătoşi şi nu doar respectarea unor reguli reci, lipsite de compasiune. Este surprinzător faptul că oamenii ţin mai mult la nişte reguli, decât la salvarea semenilor. Faptul că El vindeca pe bolnavi în ziua de sabat, constituia o provocare majoră pentru fariseii care ţineau atât de mult la tradiţiile lor. Isus nu a făcut însă nici un compromis cu ei, chemându-i pe oameni să fie vindecaţi în alte zile. Procedând astfel, el ar fi respectat regulile, ar fi trăit în pace cu liderii religioşi, iar oamenii ar fi fost vindecaţi. Acest fel de compromis era, însă, inacceptabil pentru Isus. Se pare totuşi, că pentru unii dintre urmaşii Săi din zilele noastre, astfel de compromisuri sunt o practică obişnuită. El nu i-a condamnat pe ucenicii Săi, care se hrăneau cu spicele culese din lan în ziua sabatului, El a stat de vorbă la fântână cu o samariteancă păcătoasă, sfidând regulile impuse de religiozitatea fariseilor şi a servit masa cu vameşii şi păcătoşii, în ciuda practicilor religioase ale timpului Său. Toate acestea, au atras o pierdere de popularitate pentru Isus, dar acest fapt nu a determinat nicidecum o schimbare de atitudine în dreptul Său!

Un alt aspect al unei trăiri motivate de dreptatea lui Dumnezeu, este refuzul Său de a respecta poziţiite unor oameni, mai ales atunci când aceştia erau falşi. El S-a adresat direct liderilor religioşi ai vremii Lui, numindu-i „morminte văruite”, chiar dacă acest lucru a atras ura lor. În viaţa acestor oameni, a fost o discrepanţă majoră între ceea ce ei doreau sa arate că sunt şi ceea ce ei erau cu adevărat. Isus a condamnat fără rezerve această ipocrizie.

Procedând în acest fel, Isus a arătat oamenilor că cea mai importantă problemă pentru El, este sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu. El nu a pus niciodată înaintea acestor virtuţi; pacea socială, popularitatea de care s-a bucurat, recunoaşterea Lui de către ceilalţi rabini, sprijinul lor pentru învăţătura Sa, sau eficienţa lucrării Sale.

Observăm că o trăire motivată de dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu, i-a adus lui Isus simpatia şi aprecierea oamenilor, pe când, atitudinile şi faptele motivate de dreptatea lui Dumnezeu au atras respingerea, ura, şi dispreţul oamenilor. Asemeni lui Isus, toţi urmaşii Săi care au fost motivaţi de imperativul unei vieţi sfinte, trăită cu dreptate, au stârnit multe controverse. Mulţi dintre ei, au fost respinşi de contemporanii lor, marginalizaţi, prigoniţi ori chiar martirizaţi. Ei au fost însă oamenii care au adus în Biserică revitalizarea şi trezirea spirituală.

Eu cred că esenţa trăirii unei vieţi creştine plăcute lui Dumnezeu, este realizarea unui echilibrul între dragoste şi sfinţenie. Adevăratul om al lui Dumnezeu, trebuie să fie un om bun şi drept în acelaşi timp, punând interesele voii lui Dumnezeu, deasupra oricăror alte interese legate de popularitate sau aprecierea oamenilor.

Trăind în acest fel – motivat de dragoste şi dreptate – poate nu vom avea întotdeauna o viaţă comodă, dar vom trăi şi noi aşa cum a trăit Isus.

Vrei şi tu să trăieşti cu adevărat, aşa cum a trăit Isus?

MÂNTUIŢI… PRIN NAŞTEREA DE COPII ?!

Înainte de a aborda un subiect ca acesta, considerate de obicei unul incomod, controversat, doresc să dau o mica explicaţie; de ce astfel de subiecte pe blogul nostru? Intenţia noastră nu este să atacăm pe cineva, sau religia cuiva, sau cum spunea cineva „să luăm la mişto”. 

Intenţia noastră este cu totul alta.

În primul rând, dorim sa provocăm la studierea Cuvintului Sfânt şi la trăirea lui, nu legalisme şi tradiţii.

În al doilea rând, dorim sa scoatem in evidenţă suficienţa Harului mare al lui D-zeu, prin care cu toţii suntem mântuiţi. Desigur, nu dorim să neglijăm nici rolul roadei Duhului Sfânt în viaţa credinciosului, cu precizarea; roada Duhului în viaţa noastră, nu roada noastră propie. Dacă ne uităm la felul în care tâlharul de pe cruce a fost mântuit, putem vedea foarte clar, PUTEREA MARE A JERTFEI LUI ISUS. Tâlharul nu a mai avut ocazia să faca nicio faptă pentru propria lui mântuire, şi nici măcar răgazul să se boteze în apă şi cu toate acestea, el a fost mântuit. Da, sunt de acord că tâlharul este o excepţie, dar Harul este la fel pentru toţi, nu este o exceptie.

Oare putem noi prin legalismul sau prin tradiţiile noastre să îngrădim Harul LUI Dumnezeu?? NICIDECUM!!

untitled

untitled1

M-am născut şi am crescut într-o familie cu 11 copii. Copil fiind am priceput că noi, pocăiţii, trebuie să avem mulţi copii pentru că altfel nu putem fi mântuiţi. Am crescut, m-am căsătorit şi la rândul meu am fost binecuvântat cu 7 copii minunaţi. Era foarte clar faptul că pentru a fi mântuit trebuia să ai copii mulţi.

Cu timpul am înţeles că această teorie a mântuirii prin copii nu are susţinere biblică reală, ba mai mult este o ofensă adusă jertfei unice şi suficiente a Domnului Isus. Cu toate că multe familii şi-au clarificat înţelegerea cu privire la naşterea de copii, se pare că la nivel oficial bisericile, păstorii, se feresc încă să explice acest subiect, considerându-l prea delicat şi în acelaşi timp de interes personal. Prin urmare persoanele care au interesul să ştie ceva despre asta sunt aşteptate să ia iniţiativa, să întrebe, să se informeze.

Unul din prietenii mei, catolic, îmi spunea că în religia lui este absolut interzisă folosirea vreunei metode pentru a opri naşterea de copii. Întrucât el avea doar doi copii mi-am permis să-l întreb cum s-a întâmplat. Explicaţia lui a fost că de fapt fiecare în familia lui face ce ştie şi cum crede că este bine în această privinţă. Biserica nu discută despre asta iar credincioşii între ei nici atât.

Un alt prieten, păstor, mi-a povestit că vizitând o familie care o cam rărise cu biserica a aflat că de fapt ei nu mai veneau la biserică întrucât îşi asumaseră ideea că oricum merg în iad. Aveau mai mulţi copii iar soţia a spus cam aşa: „Frate păstor, am decis că nu mai vreau să fac alţi copii, ori sigur asta înmseamnă că voi merge în iad, deci ce rost mai are să vin la biserică?!”  Această vizită l-a determinat pe acest păstor să abordeze deschis subiectul în învăţatura biserici.

Aceste două discuţii, şi nu numai ele, m-au pus pe gânduri. Mă întreb oare cât de mult sunt afectate bisericile de această învăţătură greşită sau de lipsa de învăţătură biblică corectă? Oare câţi creştini au cugetele întinate, datorită ignoranţei în acest domeniu? Oare de ce păstorii se feresc să abordeze deschis acest subiect în învăţătura bisericii?

Privind la familiile slujitorilor pot observa cu uşurinţă faptul că cei mai mulţi dintre ei au adoptat anumite metode de planificare familială. De ce oare nu vorbesc despre asta şi enoriaşilor, preferând să păstreze confuzia cu privire la acest subiect. Poate de dragul păcii. Dar oare nu este mult mai important să dăm bisericii o învăţătură sănătoasă, cu riscul de a creea un disconfort temporar, dar având claritate şi oferindu-le oamenilor şansa de a avea cugetul curat?

Eu nu doresc să mă lansez în dezbateri teologice pe acest subiect. Pledez doar pentru claritate. Cred că trebuie ca păstorii să facă lumină în învăţătură pe acest subiect în bisericile lor. Jumătăţile de răspuns nu fac decât să-i deruteze pe creştini. Multitudinea de opţiuni propuse de societate, multe din ele de neacceptat pentru un creştin, reclamă o abordare clară, biblică, avizată la nivelul învăţăturii bisericii în acest domeniu.

Sunt în acelaşi timp convins că acei creştini care au adus în lume copii şi i-au crescut cu responsabilitate pentru Dumnezeu, vor avea o răsplat pentru aceasta chiar şi aici pe pămănt, şi cu atât mai mult în cer. Apreciez şi felicit astfel de familii. Cred însă că trebuie să ne clarificăm faptul că naşterea şi educarea pentru Dumnezeu a copiilor nu poate fi pusă ca o condiţie pentru mântuire. Poate fi însă o rodire pentru Dumnezeu a celui mântuit pentru care va avea o mare răsplată.

Cuvântul lui Dumnezeu  este cât se poate de clar: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” Efeseni 2:8,9

Eu cred că a aduce în lume copii cu gândul că aceasta este o faptă care trebuie adăugată de noi la jertfa Domnului Isus pentru a putea fi mântuiţi este o jignire adusă lui Dumnezeu, un fel de a spune că jertfa lui Isus nu este destul de puternică pentru a ne mântui. Acei creştini ce au adus în lume copii nu pentru a fi mântuiţi prin asta, ci ca un rod al lor pentru Domnul crescându-i cu multă responsabilitate şi dragoste vor avea cu siguranţă o bine-meritată rasplătire de la Domnul.

Dumnezeu să ne ajute să înţelegem ce înseamnă MÂNTUIREA şi cine a plătit preţul ei şi ce înseamnă RODIREA şi cum vom fi răsplătiţi.

God bless you all!

Mike Olari