Adi Gliga, turneul din Statele Unite

paşi spre lumină

Adi turneu

Adi Gliga și Cătălin Ciuculescu vor face un turneu în câteva orașe din Statele  Unite, începând din 19 mai, la invitația Bisericii Agape Christian Church, din Peoria, Arizona. Ei vor cânta și la Conferința Tinerilor Penticostali Români de pe Coasta de Vest a Americii, care va avea loc între 24 și 27 mai la Phoenix, organizată de Biserica Maranata Assemblies of God, pastor Nelu Filip.

Vezi articolul original

The National Day of Prayer

The National Day of Prayer (Ziua Naţională a Rugăciunii) se ţine în fiecare an în prima zi de joi a lunii Mai, fiind decretată ca o zi  a întoarcerii înspre Dumnezeu, în rugăciune şi meditaţie”, încpând din anul 1952 (în forma actuală), la o iniţiativă a Congresului American.

Duerer-Prayer

Tomorrow May 2, 2013

– Prayer walk at The Capital at 7:00 am and much more on the lawn following –

1Tim 2:1…………Heavenly Father, I give thanks for our government.

1 Tim 2:2………..I pray for all men and women having authority over us in any way.

Acts 2:21……….Let them call on the name of the Lord and be saved.

Prov. 1:23……….Pour out Your Spirit upon them and make Your Word known to them.

Ps 25:21………..Cause them to be men and women of integrity, obedient concerning us,

1 Tim 2:2………..that we may lead a quiet and peaceable life, in all godliness and honesty.

Prov. 2:10……….Let wisdom enter their hearts, and let knowledge be pleasant to them.

Prov. 2:11……….Let discretion preserve them and understanding keep them,

Prov. 2:12……….to deliver them from the way of evil and from evil men.

Psalm 1:1……….Make their hearts and ears attentive to godly counsel,

2Chr 20:32………doing what is right in your sight.

Prov. 2:21……….Let the upright dwell in our government.

Heb 12:27……….Cause there to be a shaking in all areas.

Prov. 2:21……….Let those complete and blameless before You stay.

Prov. 2:22……….and cut off the wicked. Let the unfaithful be rooted out.

1Cor 4:5…………Bring to light what is hidden in darkness,

1Cor 4:5…………and expose the secret aims of the hearts.

Rev 2:5………….Let this nation remember from where they have fallen,

Rev 2:5………….repenting, and returning to doing their first works,

1Chr 22:19……..setting their hearts and their souls to seek the Lord,

2Chr 7:14……….humbling themselves, praying, and turning from their wicked ways.

2Chr 7:14……….Then hear them, O Lord, and forgive their sins and heal our land.

Acts 26:18……..Open their eyes and turn them from darkness to light.

Heb 3:13………..Soften the hearts that are hardened through the deceitfulness of sin.

Ps 107:20……….Deliver them from their destructions.

2Pet 3:9…………Father, You have been longsuffering toward us,

2Pet 3:9…………not willing that any should perish,

2Pet 3:9…………but that all should come to repentance.

Isa 49:22………..Raise up a standard in this nation.

Zech 10:1……….Cause the rains of Your Spirit to flood this land

Hab 3:2………….and revive Your work in the midst of us.

Isa 59:16………..Raise up intercessors for this nation

2Cor 10:4……….to pull down strongholds over this land.

Isa 40:5…………And let the glory of the Lord be revealed!

AMEN

Cristian Barbosu

Un om plin de entuziasm pentru lucrarea de mântuire a celor pierduți.

El mărturiseşte că la Harvest Metanoia Arad, Dumnezeu adaugă în fiecare duminică noi suflete care nu l-au cunoscut încă pe Domnul.

În călătoria mea recentă în România, ocazionată de botezul deținuților de la Penitenciarul de Minori și Tineri din Craiova, oprindu-mă și prin Arad, am avut prilejul și binecuvântarea să petrec un timp deosebit împreună cu Cristi Barbosu. Am servit masa împreună, după care ne-am deplasat la noua locație a Bisericii Harvest Metanoia Arad.
Cu toate că din punct de vedere fizic, Cristi a pierdut câteva kilograme (de altfel, un lucru bun), din punct de vedere spiritual, l-am găsit proaspăt și plin de vlagă. Am povestit multe împreună, dar doua lucruri mi-au atras atenția în mod special și în același timp mi-au umplut inima de bucurie.

photo (2a)

În primul rând, Biserica Harvest Metanoia care numără aproximativ 400 persoane, de fapt nu este formată doar din cei care l-au însoțit pe Cristi odată cu plecarea lui din biserica Metanoia, însoțindu-l în acestă nouă aventură cu Dumnezeu, ci sunt foarte mulți veniți dintre cei care de fapt nu erau membri în nicio altă biserică.  Îmi spunea Cristi cum în fiecare duminică Dumnezeu adaugă la numărul lor, așa ca pe timpul apostolilor, persoane care nu au fost până acum membri în nicio biserică și nici nu l-au cunoscut pe Dumnezeu la modul personal.
Este clar că Dumnezeu confirmă prin aceasta, implicarea Lui în această lucrare. Zeci și zeci de suflete și-au găsit deja mântuirea prin această nouă lucrare. Slăvit să fie Domnul. Ceea ce părea la început să fie un lucru rău, pentru unii, se dovedește a fi un prilej de mântuire pentru multe de suflete și acesta este doar începutul.

Îmi spunea Cristi cum în una din zile, l-a sunat un tânar care dorea să-l întâlnească neapărat cât mai curând. „I-am zis că este ok, și ne-am întâlnit” – povestește el în continuare. „Mi-a apărut în față un tânăr musculos cu un cercel în ureche, tremurând. Îl întreb de ce tremură – credeam că a făcut ceva rău și de aceea era speriat – la care el îmi răspunde; am emoții, fiindcă vreau să discutăm ceva foarte important și nu știu cum să încep, și am mari emoții.
Este vorba despre soția mea care este în pușcărie, și care dorește să stea de vorbă cu dumneavoastră cât se poate de curând. Mi-a zis că este în pușcărie pentru crimă, o chemă Carmen (20 ani) și are o condamnare de 20 de ani. M-a mișcat ceea ce am auzit și i-am promis că voi face toate demersurile pentru a putea s-o vizitez și să stau de vorbă cu ea. A venit timpul s-o întâlnesc, am petrecut 2-3 ore împreună, timp în care am încercat s-o lămuresc că jertfa Domnului poate să spele și astfel de păcate. În final a cedat, a început să plângă și am făcut o rugăciune împreună.
Ce m-a impresionat și mai mult a fost că, după doar câteva zile, predicam în Sibiu la o biserică, iar la sfârșitul programului a venit la mine o soră și m-a abordat exact despre această persoană (Carmen). Mi-a zis că Dumnezeu i-a pus pe inimă să se ocupe de Carmen. M-am bucurat mult de acest lucru și am văzut că Dumnezeu când începe o lucrare în viața cuiva, știe să o și continue. Este clar pentru mine că acea tânără, în afară de un păstor are nevoie de o soră să fie aproape de ea, pentru a o ajuta la acest început de drum. Și cine o poate înțelege pe o femeie mai bine decât o altă femeie, mai ales că această soră era deja direcționată de Dumnezeu spre această tânără disperată și în căutare de alinarea sufletului. Să continuăm să ne rugăm pentru această tânără, dar și pentru cei care vor continua să se ocupe de ea.”

photo

M-am bucurat să-l vad pe Cristi plin de entuziasm pentru lucrarea de mântuire a celor pierduți. Chiar mi-a spus că izbânda care i-o dă Dumnezeu l-a ajutat să treacă mai ușor peste perioada aceasta dificilă. Totodată mi-a relatat că este profund recunoscător tuturor celor care l-au sprijinit în aceste câteva săptămâni (pe perioada tranziției) prin blogurile lor, sfaturile și desigur, rugăciunile lor. Mi-a mai spus că a simțit că Dumnezeu i-a dat frați care și-au arătat sprijinul neconditionat. Unii dintre acești frați păstori, l-au sprijinit chiar fără să-l cunoască, doar pentru că dragostea din inima lor față de oricine trece prin încercări i-a călăuzit în acea direcție, remarcând în mod special încurajările primite din partea fratelui Petrică Lascău, pastorul bisericii Agape din Peoria, Arizona.
Oricum, rezultatele vorbesc de la sine și arată că Dumnezeu este cel care transformă suflete şi îşi pune în felul acesta parafa pe lucrarea de la Harvest Metanoia. Dumnezeu este suveran, și atunci când cineva este capabil să se smerească în fața Lui, El este gata să-l folosească pe acel slujitor la un alt nivel, la care cei fără viziune, nu pot să înțeleagă.
Să continuăm să ne rugăm pentru această lucrare binecuvântată, de care se ocupă Cristi, ca mulți să-și găsească liniștea și împăcarea cu Dumnezeu, iar în final viața veșnică.

Mike Olari

Adi Gliga – povestea vieții (IV)

Viata de strada si cautarea parintilor

Am ajuns sa dorm in scari de bloc, ma milogeam de prieteni, si am dus-o tot mai greu. Am inceput sa gust din ceea ce inseamna foamete, mancam de pe jos, din cosuri de gunoi, furam din magazine si am trait cum am putut. Era toamna spre iarna cand am ajuns pe strazile din Reghin. Era un frig insuportabil. Nu aveam haine groase. Dormeam pe bancile din parc. Uneori pentru ca aveam acces la casa de cultura, dormeam pe hol. Ma inveleam cu un covor pe care il impatruram in doua. Eram slab de tot. Imparteam un sfert de paine in trei, sa imi ajunga dimineata, la pranz si seara.O aveam de la un magazin de la o doamna careia i se facuse mila de mine. Mi-am facut niste prieteni care imi dadeau de baut gratis. Erau singurii mei prieteni…cel putin asa ii vedeam eu. Erau cantareti intr-un local. Uneori ma puneau sa cant o piesa de a lui Stefan Hrusca, „enigmatici si cuminti” . Oamenii dadeau bani penru piesa asta, si imi mai dadeau si mie sa am sa imi permit un sfert de paine. Am ajuns sa imi plang de mila. Eram deja bolnav de la friguri. Nu mai stiam ce sa fac. Tata lumea asta parca era un lagar de concentrare. Nu imi gaseam locul in ea. Oamenii ma evitau din cauza felului in care eram. Eram dispretuit. Ma saturasem de friguri. Era un gand crud cand ma gandeam ca vine din nou seara si eu nu am unde sa dorm. Eram disperat.

Intr-o zi, m-am pus pe o banca din parc. Era mai caldut ca seara. Ma gandeam la ce viata duc. Ma gandeam ce se va intampla cu mine. Am citit la un moment dat dintr-o revista, in care scria despre Dumnezeu. Ca un om care nu mai are incotro s-o apuce, am inceput sa vorbesc cu Dumnezeu. L-am implorat cu ochii plin de lacrimi, sa faca ceva. Plangeam in hohote din cauza disperarii. Simteam ca sunt la limita. I-am promis atunci ca daca ma scoate din situatia aia voi fi mai bun. Voi face tot ce imi cere….si am promis multe.

Spre uimirea mea, in cateva zile, printr-o persoana, Dumnezeu mi-a aratat ca m-a ascultat. Am primit o suma de bani pe care i-am cerut unui preot, sa pot sa merg sa imi caut parintii.

Am luat un tren si am mers sa vad cine e mama mea. Stiam de pe la vreo zece ani ca ei ar fi undeva in Arad, in comuna Horea. Ajuns la Arad, in autogara, am intrebat incotro este comuna Horea. Am aflat ca e prima comuna cum iesi din Arad. Am urcat intr-un autobus si acum aveam o multime de ganduri.

Ma intrebam daca mai locuieste acolo, sau ce va zice daca ma va vedea, daca mai traieste. Nu aveam nici un sentiment fata de mama mea. Despre tata, stiam ca este doar o linie in buletinul meu. Adica nu stiam daca traieste sau nu. Cert este ca fata de parinti nu aveam decat intrebari. Am inceput sa ii caut doar ca sa aflu despe mine mai multe, sau sa aflu niste explicatii de la ei.

Am ajuns in com. Horia si am inceput sa intreb de o anumita familie Gliga. Dupa o vreme, cineva mi-a explicat unde sta….si ca nu o mai cheama Gliga ci Tomoioaga. S-a recasatorit. Am ajuns la ultima casa de pe ulita. Am batut in poarta si a iesit o doamna. Mi-am dat seama ca era mama pentru ca avea trasaturile fetei ca ale mele. Cand m-a vazut, m-a intrebat:

– Vasile, tu esti?

– Da, i-am raspuns eu.

M-a invitat in casa. M-a intrebat daca mi-e foame. Nu era nici o expresie de bucurie pe fata ei. Era tacuta. Se vedea ca se simte vinovata. Nu avea curaj sa imi zica nimic. Imi punea intrebari mai mult balbaindu-se.

Nu i-am povestit nimic. M-a intrebat de ceilalti frati. I-am zis ce stiam despre fiecare. Si intre timp au aparut doi copii. Erau Marius si Cristi. Aveau 7 si 8 ani. E erau ultimii mei frati. L-am cunoscut intre timp pe tatal lor, care venea de la servici din Arad. Vasile il chema. Lucra la spital. Imi parea foarte amabil. Era barbatul cu care s-a casatorit ultima data. Era tata lui Cristi si Marius. Ne-am imprietenit eu cu Cristi si cu Marius. Doua zile cat am stat in Horia, i-a bucurat pe amandoi. Amandoi doreau sa doarma cu mine. Doreau sa ma joc cu ei. Erau fratii mei. Am pus multe intrebari mamei. Nu a vrut sa imi zica nimic. Am intrebat cine e tatal meu. Nu a vrut sa imi zica. Mi-a ascuns multe. Eu fumam. Dar fata de ea ma ascundeam. Nu stiu de ce. Dar m-a vazut Cristi si cu Marius si i-au zis lui maica-mea. M-am suparat tare. Totusi…la un moment dat, s-a scapat si mi-a zis ca pot sa ii zic mama. Lucru pe care nu il facusem deloc. M-am intaratat si a doua zi am inceput sa imi fac bagajul. Nu puteam sa ii zic mama unei femei care pentru mine era un strain. Aveam douazeci de ani. Eram barbat. Si pentru mine, in acesti cincisprezece ani, nu a exsistat vreodata acest termen „ mama”. Pretentia aceasta de a-i spune mama a fost cam exagerata. Am plecat inapoi spre Baia Mare.

Mi-am infiintat o trupa de muzica pop, pop-folk. (cam ce cant azi) Am cunoscut-o pe Mihaela Dunga, care era actrita la teatrul de papusi. Ea a devenit vocalista trupei si prin ea i-am cunoscut pe restul membrilor. Am facut treaba buna timp de aproximativ doi ani. Salile se umpleau la concertele noastre. Eram invitati la diferite actiuni. Am avut un impresar care ne rezolva concertele.

Stateam la vechiul internat al liceului Mihai Eminescu. Fundatia PROVITA care se ocupa cu tineri care au iesit din orfelinate, m-au primit si pe mine. La acest internat inchiriasera ei cateva camere pentru noi. Intre timp…am uitat ce am promis lui Dumnezeu pe banca din parc, in orasul Reghin.

Odata cu fundatia PROVITA, au aparut si primele sentimente pentru Dumnezeu. Dar despre acestea…mai incolo.

Va urma…

Adi Gliga – povestea vieții (III)

ADOLESCENȚA ÎN BAIA MARE

In acea perioada, am dorit mult sa imi depun dosarul la liceul de muzica din Baia Mare. Nu am fost incurajat. Mi se spunea ca nu o sa fac fata si tot felul de idei descurajatoare. Oarecum, am pus mana pe dosar, si urma sa il depun personal cand ajungeam la Baia Mare. Din nefericire pentu mine, atunci, unul din colegii mei, cu care faceam concurenta cand venea vorba de cine e primul din clasa, fiind gelos, mi-a luat dosarul pe ascuns si l-a dat asistentului social. Acesta l-a depus la o scoala profesionala la profilul tamplar universal. Asa se face ca am avut parte de trei ani in care faceam ce nu imi place.

imagesCA99M7G0

Pentru mine, acesti trei ani, au fost ani grei. Aveam un rand de haine si o pereche de tenisi rupti, din care imi ieseau degetele de la picior. De la internatul unde stateam, era drum lung pana la scoala. Era un chin pentru mine in acele zile de toamna, sa parcurg acest drum prin ploi marunte si reci. Imi curgea nasul, si eram ud leoarca la picioare. Mergeam si stateam in clasa fara incalzire cate opt ore. Cand mergeam la internat, aveam frigul pana in maduva oaselor. Aici, la internat, eram privit ca un ciudat. La fel si la scoala. Colegii mei erau prieteni unii cu altii…dar eu eram mai retras…de altfel, nu avea nimeni motive sa se apropie de mine. Din cand in cand mai schimbam si eu cate o vorba cuiva…dar aveam destule motive sa ma simt jenant fata de cei din jur.

In internat, trebuia sa fii smecher. Sa fii tare. Trebuia sa ai ceva special ca sa poti fi la un nivel cu cei mai multi. Neavand nimic deosebit, am fost pentru unii chiar o sluga. Le spalam hainele, sau mergeam pentru ei sa rezolv anumite probleme. Eram un fricos. Singura mea placere, era cand mergeam prin oras si ma uitam in vitrina magazinelor, la multimea de lucruri expuse. Eram singur si ma gandeam cum ar fi daca as avea din lucrurile expuse in vitrina. Imi faceam tot felul de planuri…daca as avea aia, ar fi asa si asa. Dar erau doar ganduri. Uneori eram tentat sa fur doar pentru a avea. Erau mari lupte in interiorul meu. In disperarea care ma apasa, vorbeam cu Dumnezeu, sperand ca va face sa fie mai bine, mai usor. Dar totul era tacere. Imi aduc aminte ca era un mod in care eram linistit. Tamplarul internatului era si cantaret. Avea chitara si uneori i-o mai ceream. Cand voiam sa ma linistesc sau sa ma simt implinit, mergeam si cantam ore in sir la chitara. Imi imaginam ca sunt in sali mari de concerte si cant. Era unicul mod in care eram desfatat(implinit).

Da…cantam. Am invatat in orfelinat cand aveam cheile de la sala festiva, unde erau multe instrumente. Mergeam si stateam mult in acea sala….si asa am invatat sa cant la chitara, si putin la vioara.

La internat, am avut ocazia la un moment dat, sa cunosc o doamna. Era speciala. Era femeie de servici. Fata ei era neobisnuit de senina pentru mine. Pe fata ei se citea o blandete…profunda blandete. In prezenta acestei doamne eram linistit. Am aflat la un moment dat ca este baptista. Nu ma interesa asta. Ne-am imprietenit. Cateodata ma ducea la ea acasa. Avea o chitara pe care am cantat mult. Uneori mi-o imprumuta si la internat. Am numai amintiri frumoase cu aceasta damna si familia ei. Ea mi-a aniversat prima zi de nastere. Ea m-a facut sa fiu mai increzator. Ma baga in seama si vorbeam cu ea diverse chestii. Dupa doi ani, m-am mutat la un alt internat, din Baia Mare. Internatul liceului Mihai Eminescu. Era chiar in centru orasului, mai aproape de scoala.Aici am dus-o mai bine. Am intrat prima trupa si mi-am facut primii prieteni. „PROOROCK” se numea trupa si era un gen de muzica greu. Hard Rock. Texte vulgare, si influente satanice. Nu eram eu asa, dar am intrat in rand cu ceilalti pentru a fi de ai lor. Am acceptat sa imi calc multe din principii doar pentru ca mi-am facut prieteni. Nu voiam sa ii dezamagesc. Asa ca am facut tot ce faceau si ei.

Mi-am dat seama dupa aceea ca aceasta tragedie se intampla cu cei mai multi adolescenti. De dragul de a fi intr-un anturaj, din dorintea de a fi ca unii sau ca altii, cei mai multi adolescenti isi calca toate principiile pe care l-eau avut de la parinti. Bunul simt dispare, rusinea dispare, caracterul devine dur, si dintr-un copil cu principii, devine un smecher, un arogant care defapt nu cauta decat atentie. Aici pierd cei mai multi tineri. Cand incearca sa fie ca alte persoane, care defapt la randul lor ,au facut aceeasi greseala. Cautau atentie. Astfel, au devenit oameni cu criza de identitate.

Nu incerca sa fii ceea ce nu esti…pentru ca te vei scufunda si nu se stie daca se va gasi vre-o mana care sa te ridice. Fii tu insuti. Tine-ti principiile morale si nu incerca sa fii ca alti oameni care la radul lor sunt la fel de vulnerabili ca si tine.

Mai tarziu, trupa s-a desfintat.. Unii din colegi, au plecat in Cluj la facultate.

Intre timp, am terminat profesionala si am intrat la zi la liceul nr.2 pana cand dintr-o prostie, m-am imbolnavit si am ramas aproape un semestru intreg in pat. Am pierdut mult si din cauza asta am fost exmatriculat. Pe cand am ajuns cu dovada la scoala eram deja exmatriculat. De aici a inceput greul.

(va urma)

Adi Gliga – povestea vieții (II)

ORFELINATUL DIN SIGHET

Dupa un drum ametitor, de la serpentinele Muntilor Gutinului, am ajuns in sfarsit la destinatie: Sighet. Fiind vorba de o schimbare, credeam ca va fi mai bine, nebanuid insa ce urma sa se intample.Anii care au urmat au fost un groaznic cosmar, care parca nu se mai termina.

Am ajuns in fata unei porti uriase. Era din fier si iti inspira o stare de teama amestecata cu nesiguranta, fiori reci furnicandu-ma parca pe moment. In poarta aceasta mare, s-a deschis una mai mica si educatoarea care ne insotea ne-a facut semn sa intram.

Tovarasa Mirela(asa o numeam, pe atunci inca eram in regimul communist) avea un chip placut, senin, si iti inspira incredere. O respectam foarte mult condsiderand-o de departe cea mai buna si frumoasa persoana din preajma noastra. …era alinarea noastra. In patimirile noastre din viata de la orfelinat, ea a insemnat un adevarat suport pentru noi. Iubea muzica …stia sa cante la chitara si acest lucru care o facea deosebita de toti ceilalti ce se ocupau de supravegherea si educarea noastra. Cand incepea sa cante, ne strangeam toti copii pe langa ea si greu ne dezlipeam de ea. Cu siguranta ca voi mai vorbi despre ea!

Revenind la momentul intrari pe acea poarta ciudata si a starii de teama ce ma domina, am ramas placut surprins atunci cand am facut primii pasi in orfelinat. Un grup de baieti ne asteptau si de indata ce am am intrat pe poarta au inceput sa aplaude… Am zambit placut impresionat dar defapt aplauzele erau pentru doamna Mirela, fiind apreciata de toti cei de acolo. Acel ropot de aplauze a creeat o atmosfera placuta de moment si mi-a redat increderea in ceea ce va fi sperand ca totul va fi bine. Si asa a fost…primele luni.

Toate bune si frumoase ca la inceput, dar a venit si momentul in care perdeaua era data la o parte si adevarul vietii de orfelinat a inceput sa ne loveasca.

Ma consideram un copil normal, dar pentru multi dintre copiii de acolo felul in care aratam, expresivitatea fetei, a creeat o stare de antipatie unii injurandu-ma, altii strigandu-mi tot felul de nume si porecle. Eram asa de urat, incat reactiiledin jur erau deseori violente. Astfel, am inceput sa am in mine o stare de teama si eram terorizat de idea aceasta, ca asa vor fii anii mei de viata…tot timpul ma asteptam ca cineva sa dea in mine..si starea aceea de teama indemna parca pe cei mai mari sa ma loveasca.Asa am dus-o primii patru ani aproximativ.

Unii parinti, veneau sa isi duca copii acasa pentru sfarsitul saptamanii. Si in mintea mea de copil, visam si eram sigur ca mama va veni sa ma ia si pe mine. Timp de doi ani, fugeam la poarta orfelinatului, sperand ca va veni sa ma ia si pe mine acasa, sperand astfel sa scap de ororile ce se intamplau pe sfarsit de saptamana. Am trait doi ani de zile cu aceasta speranta in suflet dar s-a dovedit doar un vis care nu s-a realizat.

La varsta de noua ani, am fost internat la infirmeria orfelinatului (salonul pentru bolnavi). beneficiind astfel de un moment de liniste.Intins pe pat, am inceput sa ma gandesc la ce se intampla in jurul meu. Pentru prima data, am inceput sa ma resemnez, acceptand gandul ca sunt abandonat si nimanui nu-i mai pasa de mine. Au iceput sa imi curga lacimile…plangeam amarnic si aveam o stare de disperare in suflet. Am realizat intr-un tarziu ca plangeam fara sa mai am lacrimi.

Gandul la ceea ce va fi cu mine in anii urmatori printre acesti copii, ma facea sa ma simt ca

intr-o jungla. Am inceput sa imi impun ca trebuie sa accept ca asta e soarta mea. Gandeam ca m-am nascut degeaba. Eram nedumerit si ma intrebam pentru ce m-a creat Dumnezeu?

Era totusi, o stare interesanta care ma facea sa mai sper.Stiam ca nu sunt singurul in aceasta situatie. Mi-au vazut ochii orori care mai de care mai diabolice… chipuri de copii desfigurate, zdrobite de la bataile la care eram supusi . Lucruri pe care nu le pot scrie…care multi din voi nu vi le imaginati. Ne puneau cate doi, fata in fata, si ne fortau sa ne batem pana unul din noi cadea zdrobit. Inca mai vad imagini pline de sange imprastiat in stanga si in dreapta. Nimeream de cele mai multe ori sa ma bat cu colegul meu de grupa si de clasa…Valentin il chema. Trebuia sa ne batem…nu stiam sa ma bat. Daca dadeam in el, cei mai mari , ma loveau de ce am dat in el. Daca nu dadeam, capatam de la el. M-am format cu o stare de frica, am rabdat atata umilinta si brutalitate, incat am ajuns foarte singuratic.Eram necomunicativ, eram ca o stana de piatra. Nu mai aveam lacrimi, nu mai aveam sperante, nu mai aveam nimic. Eram sluga celor din jurul meu, bataia lor de joc,pentru mine tot ce era legat de viata asta era confuz. Singura realitate era durerea, pe care oricat voiam nu puteam sa o alung. Seara asteptam sa adoarma toti. Si ma refugiam la baie intr-un loc unde puteam sa stau fara ca sa ma gaseasca cineva, desi era riscant. O usa care stiam ca era tot timpul deschisa, acoperea un spatiu gol in perete. Aici, in acest spatiu, ma ascundeam pana la miezul noptii cand stiam ca dorm toti. Asa evitam portia de bataie cu care era incepusem sa ma obisnuiesc inaninte de culcare. In dormitoare, erau intre zece si cateva zeci de copii, impreuna cu sefii de dormitor, care erau dintre cei mai mari. Noi eram amuzamentul lor. Ne luau in brate, si ne aruncau in sus, fara sa ne mai prinda. Cand ma gandesc acum, simt parca impactul dintre podea si dantura sau anumite zone ale fetei. Un sentiment mai mult decat groaznic. O durere care te face sa delirezi, o durere care iti amorteste simturile. Ceva, mai presus de mine, de puterea mea de intelegere, ma tinea constient. Nu imi explicam cum rezistam fara sa inebunesc, imi doream sa se termine. Eram fara vlaga. Mi-au pus mana pe perna, sa nu aiba unde merge si mi-au dat lovituri in palma cu sarma impletita, si se opreau cand vedeau ca sangele tasneste. Un sadism fara pricepere.

Imi aduc aminte de anumiti supraveghetori de noapte si educatori, care stateau, se uitau si se amuzau. Incerc sa inteleg ce era in inima lor. Stiau ce se intampla, dar nu interveneau. Unii erau mai tot timpul la discutiile lor in jurul cafelei. Daca se intampla sa spunem ce ni se intampla, sau cum ne schilodesc cei mai mari… si daca cineva lua masuri, represaliile asupra celor care au avut curaj sa spuna, erau din cele mai dure.Si atunci trebuia sa inventam accidente care mai de care mai stupide care pareau credibile la prima vedere., dar multi din supravegehtoti erau constienti ca nu era adevarat. Era o teroare imensa care provoca acea stare de frica in care chiar daca tanjeai sa spui cuiva nu indrazneai. Batjocura pe care o aveam de la cei mai mari din orfelinat la scoala,cand ma umileau de fata cu colegii mei si ne puneau sa ne batem, pe mine si pe Valentin, colegul meu de clasa, poreclele colegilor de grupa, bataile care le luam de la unii din ei pentru ca nu le placea fata mea, dispretul unora dintre colegi pentru ca eram de la orfelinat si altele, se adauga la toata povestirea de mai sus…astea au fost motive suiciente sa ma intorc impotriva lui Dumnezeu. Sa nu imi doresc un astfel de Dumnezeu.

Ironia ironiilor, a fost ca intre timp, am auzit despre Isus. Era parintele Ieremia un om exceptional, bland, intelegator, dornic sa ajute. Venea la orfelinat si ne invata sa ne rugam. El ne rupea putin de la realitatea in care eram, punandu-ne sa citim in niste carti cu rugaciuni. Acum, ironia era ca ne invata rugaciunile astea, si noi le spuneam in fata unui tablou, care era de fapt o icoana. Oricat ma rugam sa inceteze ororile, parca ele veneau mai des. Si atunci mi-am zis eu:ce fel de Dumnezeu este acesta, care nu asculta?

Am auzit despre El ca ne-a creat..desi la scoala am invata ca suntem ceva soi de maimuta. Imaginati-va ca stiam ca exista Dumnezeu, dar nu aveam nevoie de El. M-am impietrit, pentru ca nu aveam nevoie de un Dumnezeu care ingaduia atata suferinta si parca nu se mai oprea. El, Dumnezeu…ma urmarea, si eu simteam asta uneori. Dar veninul care s-a adunat in mine, nega toata interventia Lui. Apoi mai eram si copil…si nu prea intelegeam mare lucru despre chestiuni spirituale.

Aveam toate motivele sa nu il iubesc pe Dumnezeu la cata amaraciune a lasat in viata mea, cui ii trebuie un astfel de Dumnezeu? Nu am avut un motiv sa fac ceva pentru El, pentru ca aparent, El nu facea nimic pentru mine, decat sa ma distruga prin suferinta.

Totusi realitatea este ca El stia tot despre mine, dar mi-au trebuit aproape cincisprezece ani sa inteleg asta. Ma asculta si atunci cand ma rugam dar eu nu stiam ca deja a facut ceva pentru mine, pana am inteles sensul jertfei pe care a facut-o pe cruce, fiind rastignit pentru a ma salva pe mine de iad, care e la el de real cum au fost suferintele mele…doar ca suferintele din iad vor dura vesnic. Acum inteleg de ce s-au petrecut toate astea, dar vom vorbi mai tarziu despre asta.

Asa mi-am petrecut copilaria. Au fost si momente placute, dar asa de putine incat nu se observa. Un moment placut era cand mergeam la masa, si nu ne luau cei mai mari mancarea, sau cand erau sarbatori, cum ar fi Nasterea Domnului, cand primeam daruri, Mai era pastele, cand mancam oua rosii, plimbarile de la gradina Morii(un parc din Sighet), momente cand aveam ocazia sa iesim din orfelinat cu doamna Mirela, momentele cand ea ne canta si ne citea subtitrarea de pe povestile pe diafilm.

As fi schimbat oricand soarta mea cu a unui copil care a avut parinti.si as fi dat orice sa am parinti. Mi-aduc aminte ca ma ingramadeam la poarta orfelinatului la sfarsitul saptamanii si strigam la parintii care veneau dupa copii, sa ma ia si pe mine numai sa scap din orfelinat.. Acum inteleg de ce a trebuit sa trec prin toate astea suferinti

Cert este faptul ca va fi o zi, cand cei care nu si-au respectat parintii, vor regreta. Chiar daca unii din parinti sunt mai dificili, bucurati-va de ei. Pretuiti ceea ce ati primit. Azi, undeva in lumea aceasta, sunt copii care si-ar dori sa aibe mama si tata. Nu au ei aceasta bucurie dar voi, o aveti…bucurati-va de acest dar minunat a lui Dumnezeu.

La un moment dat, in decembrie 1989, a venit revolutia. Eram in clasa a patra. Revolutia din ’89, a adus cu ea si o schimbare…in bine. Au durat vre-o doi ani aproximativ pana sa se simta aceasta schimbare. Am crescut, am devenit unul din baietii cei mari,

Cei care treceau peste optsprezece ani, trebuiau sa paraseasca orfelinatul ceea ce era bine pentru cei mai mici. Am sa va povestesc ce a urmat dupa ce am plecat din orfelinat.

(va urma)

Adi Gliga – povestea vieții (I)

Înainte de a-l lăsa pe Adi Gliga să ne destăinuie povestea vieții lui, vreau să vă spun în ce împrejurări l-am cunoscut.
Imediat dupa ce am început lucrarea în penitenciarul de minori din Craiova, m-am gândit să invit pentru evanghlizarile pe care le organizam acolo, oameni care ar putea sa-i înțeleagă cel mai bine pe cei de acolo, și care ar avea un impact mai mare, în împărtășirea Evangheliei.
Așa se face că i-am invitat pe frații Vasile Tofan din Galati, și Irinel Ștefan din Timișoara, pentru vestirea evangheliei, și cântare și încurajare decât Adi Gliga, ajutat de colaboratorul său, Cătălin Ciuculescu.
Adi a fost extrem de bine primit, nu numai datorita talentului muzical, sau datorita faptului că este foarte aproape ca vârstă de cei de acolo, dar prin mărturia vieții lui, a reușit să-i facă pe toți participanții să se indentifice cu el, într-o mai mică, sau mai mare măsură…

La scurt timp după această evanghelizare, a urmat și un botez în apă, la care Adi și Cătălin au participat din nou. La acel botez, unde ne-am bucurat enorm de mult pentru faptul că Dumnezeu primea în împaratia Sa noi suflete, Adi a fost atât de atins de ce se întâmpla acolo, încât m-a rugat să-l fac parte din această lucrare cât se poate de mult. Desigur că m-am bucurat de acest lucru și-i mulțumesc lui Dumnezeu, care adaugă la echipa noastră de lucrare din penitenciar tot felul de slujitori, plini de dragoste pentru cei mai de jos păcătoși.

Povestea vieții lui Adi Gliga, pe care o veți putea citi aici în câteva episoade, o prezentăm cu acordul lui, așa cum el însuși a scris-o pe blogul său. Dupa ce veți citi mărturia vieții lui, îmi veți da dreptate, că Adi este unul dintre cei mai potriviți să lucreze cu oamenii din penitenciar.
Dumnezeu sa-i binecuvinteze pe Adi și pe Cătălin în tot ceea ce fac, dar și pe dumneavoastră care veți citi istoria pe cât de tristă, pe atât de înălțătoare spiritual. Se poate vedea cum MAREA DRAGOSTE A LUI DUMNEZEU, poate să ridice din cele mai de jos locuri pe cineva, care din punct de vedere omenesc nu are nici o șansă, și să-l pună alături de vedetele contemporane. Slăvit să fie Domnul pentru acest lucru.Toată slava vrem să i-o dăm doar LUI!

imagesCA99M7G0

Si acum, Adi Gliga povestește…

Nu stiu ce vor aduce zilele ce urmeaza. Stiu doar ca am cresut vazand multe lucruri si bune si rele. Uneori eu am gresit, alteori mi s-a gresit. Acum, la 28 de ani am multa amaraciune in inima din cauza celor ce au vrut sa nu-i mai incurc….mai bine zis care nu puteau sa isi faca mizeriile din cauza mea. Am fost chemati de Dumnezeu la dreptate….cat atarna de mine, imi dau silinta, dar urasc cand cineva rosteste cuvinte pompoase despre Adevar si Dreptate dar cu faptele arata cat sunt de infectati de cel rau. As vrea sa pot sa am cuvinte de bine despre toti oamenii…dar nu se poate…cum nu se poate ca toti sa vorbeasca despre mine doar de bine, din moment ce si eu am parti in care nu sunt tocmai grozav…asta arata ca sunt si eu om.

Oricum….am decis sa scriu despre toate aceste experiente…bune si rele….multe adevaruri socante,despre lucruri care mi s-au dat sa le vad si mi-au tulburat profund inima…despre viata aceasta care defapt nu e viata….pentru mine viata fiind ce-a de dupa moarte, adica Raiul. Despre oameni buni si rai, despre tot ceea ce au vazut ochii mei si auzit urechile mele. Nadejdea mea este ca unii vor invata din toate acestea si sper sa foloseasca spre salvare tuturor celorce citesc aceste scrisori.

Voi incepe cu viata mea si pe parcursul acestor scrieri voi vorbi despre toate lucrurile pe care le-am trait pana acum…bune sau rele.

Abandonul si casa de copii prescolari din Baia Mare

In copilaria mea, gandeam ca viata nu are o foarte mare valoare pe acest pamant si nu intelegeam de ce Dumnezeu ingaduie ca un om sa se nasca si mai apoi sa sufere pentru greselile altora .

Dar sa incepem cu inceputul.

M-am nascut pe Valea Borcutului, un cartier la marginea orasului Baia Mare si-mi aduc aminte foarte vag de momentele primilor mei ani de viata . Imi amintesc familia noastra se lupta cu saracia si adeseori mama ma trimitea la vecini sa mai cer de mancare.

Pe cand implinisem cinci ani, parintii m-au abandonat lasandu-ma in grija unei case de copii pentru prescolari .Motivul acestui gest extrem cred ca a fost dificultatea pe care o intampinau in a se intretine pe ei insusi si bineinteles pe mine, si acum uitandu-ma in urma fara sa-i judec , acest gest nu este justificat.

Aici in aceasta casa de copii, tin minte ca ma mai vizitau cei din familia mea, mai putin tata despre care nu stiu nimic. Mama, impreuna cu unchi si cateva matusi au venit intr-o zi de paste sa ma viziteze. Atmosfera de acolo era interesanta…un miros intens de parfumuri amestecate, pentru ca educatoarea care i-a intampinat a fost parfumata cu o multime de spray-uri. Era acel obicei de Paste, stropitul .

Am primit un pachet de la cei dragi ce ma vizitau, pe care am fugit sa-l pun in dulapul meu si am venit inapoi sa mai petrec timp cu ei. Eram bucuros si profitam din plin de prezenta lor, bucurandu-ma ca orsice copil in acele zile de sarbatoare. Dupa ce au plecat, m-am dus inapoi la dulap sa ma bucur de pachetul primit de la parinti dar nu mai era. Am fost foarte dezamagit. Cineva l-a luat…

Am mai fost vizitat doar odata dupa acest eveniment dar atunci eram la programul de somn de dupa masa. Dupa ce m-am trezit, educatoarea mi-a spus ca m-a cautat mama dar ca nu a vrut sa ma trezeasca din cauza ca dormeam . Am inceput sa plang si sa regret faptul ca am dormit. Totusi, nu aveam de ales caci somnul era obligatoriu . Aceea a fost ultima vizita a mamei mele insa am putut constata asta prea tarziu ca sa mai pot repara ceva…

Intr-o zi, in sala unde era grupa mare de copii, imi amintesc ca am asistat la o discutie a oamenilor mari, in jurul unei cafele si una dintre educatoare spunea ca atunci cand voi creste, voi ajunge ceva mare. Nu am inteles mare lucru atunci, dar acea discutie inca imi mai suna si acum in urechi.

Am cantat pentru prima data solo, la casa de cultura din Baia Mare,intr-o sala cu oameni multi si se spunea ca atunci cand eram mic, aveam vocea ca de inger. Desi nu stim ce voce au ingerii, acum am inteles ce voiau sa zica prin acea remarca.

Intre educatoarele pe care care le stiam foarte bine era o persoana noua, o educatoare de la Sighetul Marmatiei si urma sa ne fie educatoare timp de patru ani, din clasa intai pana in calasa a patra. A venit si ziua cand impreuna cu alti copii de la orfelinat am fost urcati in masini , in graba mare fara sa inteleg ce se intampla.

Ni s-a spus ca mergem la scoala. Nu intelegeam mare lucru. Dar cu masinile ne-au dus la autogara din Baia Mare si acolo am urcat intr-un autobus.

Eram in drum spre Sighetul Marmatiei….

(va urma)

În final, ascultați (sau reascultați) una dintre melodiile interpretate de Adi cu talentul cu care l-a binecuvântat Dumnezeu, pentru a sluji eficient pentru Împărăția Sa.

(click pe nume)

Adi Gliga

Eu şi securitatea – un caz de mărturisire a colaborării cu Securitatea

Dorim să prezentăm un caz de mărturisire a calaborarii cu securitatea, caz făcut public în anul 2007 de pastorul Iosif Țon. Motivul pentru care preluăm de la BBC Romania această mărturisire este faptul că îl considerăm un „caz exemplu” care credem că este demn de urmat.

Am menționat și în postarea Marturisirea unui pastor în legatură cu colaborarea cu securitatea faptul că dorim ca pe acest blog să fim de ajutor tuturor celor care ar vrea să facă acest pas, dar nu se simt încă liberi să o facă.

Nu suntem interesați să vă cunoaștem identitatea (doar dacă ați dori dumneavoastră acest lucru), în schimbr suntem interesați să vă ajutăm în a vă elibera de această povară, poate pentru unii de-a dreptul insuportabilă.Avem convingerea că mulți dintre dumneavoastră ați putea fi folosiți de Dumnezeu la un alt nivel, dacă ați face acest pas. Sunteti frații nostri, vă iubim si dorim să vă ajutam, nu să vă demascam. Cunoaștem destul de bine obiceiurile neamului nostru, în ceea ce priveste discreția și confidențialitatea.

Ceea ce vă promitem noi este discreție maxima, cu toată frica de Dumnezeu. Promitem de asemenea că ne vom alătura dumneavoastră în rugăciune, necondiționat, deoarece credem din toată inima în puterea rugăciunii.

Multa binecuvintare tuturor vizitatorilor acestui blog.

-Mike Olari

IosifTon

Mărturia completă a pastorului Iosif Ţon,

aşa cum a fost transmisă către BBC:

„Eu şi securitatea
O explicaţie despre mine şi alţi pastori”

Mai mulţi credincioşi, printre care Petre Dugulescu şi Dănuţ Mănăstireanu, şi-au studiat dosarul de la securitate şi au constatat că vina lor principală a fost aceea că erau adepţii lui Iosif Ţon, care era un duşman al puterii comuniste. Pentru mai bine de 30 de ani, aceasta este imaginea despre mine pe care o vor descoperi cei care studiază documentele securităţii.

Şi totuşi, atunci când se vor publica numele tuturor celor care au colaborat cu securitatea ca informatori, între ei va apare şi numele meu şi lucrul acesta îi va şoca pe mulţi credincioşi. Cazuri similare vor fi şi cu alţi pastori.

Iată de ce cred că este necesară acum o explicaţie. Voi începe cu cazul meu.
În anul 1957, pe când eram student la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, mi-au căzut în mână cărţi de teologie liberală. Prin citirea lor şi prin interacţiunea pe această temă cu unul dintre profesori mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu. În decembrie 1957 m-am retras de la Seminar şi am intrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română în comuna Lupşa de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni (în 1955 absolvisem Facultatea de filologie din Cluj).

În luna mai, 1958, am scris o scrisoare unuia dintre studenţii la Seminarul din Bucureşti că am devenit ateu.

În anii care au urmat, am trăit ca un ateu, cu tot ce implică lucrul acesta. În anii aceia am dorit foarte mult să fiu acceptat pe deplin în societatea socialistă a vremii.

În anul 1963 am fost chemat la securitate în Cluj şi am fost întrebat dacă vreau să devin colaborator al lor ca informator. Eu am văzut în această invitaţie o nouă oportunitate să fiu pe deplin acceptat şi de aceea am acceptat să devin informator şi am semnat angajamentul pentru aceasta.

Pe baza aceasta, am fost acceptat ca să lucrez vara ca ghid la mare cu turiştii străini, deoarece vorbeam fluent limba engleză. Sarcina mea era să raportez orice lucru suspect aş observa la turiştii cu care lucram.

În anii aceia am scris şi câteva note informative despre câţiva credincioşi baptişti din Cluj, cu care mai eram în contact. Doi dintre ei au avut de suferit din cauza aceasta. La câţiva ani după căderea comunismului, am stat de vorbă cu fiecare dintre ei, i-am mărturisit urâţenia pe care am făcut-o faţă de ei şi mi-am cerut iertare. Amândoi m-au iertat şi de atunci am întreprins mai multe acţiuni împreună.

După ce Rihard Wurmbrand a ieşit din închisoare, în 1964, am fost la el şi el m-a întrebat cum de am ajuns să-mi pierd credinţa în Dumnezeu. I-am relatat cele întâmplate în 1957 şi atunci el mi-a explicat cu mare răbdare unde este eroarea liberalismului teologic şi care este adevărul biblic. Explicaţia lui a fost atât de clară încât am început să privesc cu un nou interes spre Biblie. Au mai urmat şi alte influenţe, de la alte persoane care au venit de la închisoare (Simion Cure, Traian Dorz ) şi în 1967 am început să merg pe furiş la Biserica Baptistă din Cluj-Mănăştur.

În vremea aceea, mi-a făcut o vizită pastorul Simion Cure. Acesta făcuse cinci ani de închisoare şi de lagăr de muncă (la tăiat de stuf în Delta Dunării) pentru faptul că nu voise să accepte restricţii asupra lucrării lui de pastor. Datorită ţinutei lui demne şi a suferinţelor prin care trecuse fiindcă nu a acceptat nici un fel de compromis, eu mă uitam la el cu mare admiraţie şi mi l-am făcut duhovnic şi consilier spiritual.

În cursul acelei vizite, i-am spus că toate problemele mele intelectuale cu privire la Biblie şi la Dumnezeu sunt clarificate, dar mai am o problemă: Mă uit în urmă la acei ani în care am fost departe de Dumnezeu şi la modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, mi-e ruşine de foarte multe lucruri şi nu-mi pot ierta faptul că am putut să fac acele lucruri. Simion Cure mi-a dat un răspuns la care nu m-am aşteptat:

„Dar cine eşti tu de vrei să-ţi ierţi tu păcatele? Nu tu trebuie să ţi le ierţi! Păcatele tale trebuie să ţi le ierte Dumnezeu şi, după aceea, păcatele tale trebuie să ţi le ierte o Biserică. Când tu ai căzut de la credinţă, prin poziţia pe care o aveai de tânăr predicator extrem de promiţător, tu ai rănit pe foarte mulţi credincioşi şi pot spune că ai rănit toate Bisericile. De aceea, o Biserică trebuie să te judece şi să te dezlege. Numai atunci vei fi cu adevărat primit şi eliberat.”

Acesta a fost unul dintre cele mai înţelepte sfaturi pe care mi le-ar fi putut da cineva vreodată! El m-a aşezat cu totul pe o nouă traiectorie.

La începutul anului 1968, am avut o experienţă specială cu Dumnezeu – nu este cazul să intru aici în mai multe detalii – în care am înţeles clar că Domnul Isus Cristos a murit pentru toate păcatele mele şi că El mi le-a iertat pe toate. Am trăit atunci nu numai o mare eliberare ci am primit senzaţia clară că am fost făcut iarăşi om, că mi-a fost redată demnitatea de copil al lui Dumnezeu. Atunci am decis că Acela care a murit pentru mine trebuie să fie Stăpânul meu şi am hotărât că îmi voi trăi viaţa în slujba Lui şi că voi trăi în toate după călăuzirea Lui.

Primul lucru care am înţeles că este atunci voia Lui Dumnezeu pentru mine este să mă duc la o Biserică, să mă supun judecăţii ei şi să caut iertarea ei şi dezlegarea ei. Fiindcă eu fusesem membru în Biserica Baptistă din Cluj-Iris, am stat de vorbă cu pastorul ei, Iulian Tătaru, i-am spus despre iertarea pe care am primit-o de la Dumnezeu şi despre dorinţa mea ca să fiu primit înapoi în Biserică. El s-a bucurat foarte mult şi mi-a spus: Eu voi spune comitetului Bisericii şi apoi va trebui să vii să te examineze comitetul Dacă ei vor fi satisfăcuţi, ei vor recomanda adunării generale a Bisericii să te reprimească în sânul ei.”

Am fost de acord cu aceasta şi am fost chemat să stau de vorbă cu comitetul. Mă aşteptam să fie o examinare până în cele mai intime detalii. Dar mi-am zis că au tot dreptul să mă întrebe orice şi că eu le voi răspunde cu cea mai totală sinceritate. Conducătorul comitetului a început examinarea mea cu această întrebare neaşteptată de mine: „Frate Iosif, dumneata ştii că dacă vii în mod public în Biserica noastră îţi pierzi slujba? Şi, Doamne, bun serviciu ai!” (Eram atunci profesor la un liceu în Cluj!). Fiind luat prin surprindere de această întrebare, am răspuns brusc: „Frate Cuibus, eu ştiu că voi pierde acest serviciu, dar Domnul Isus a murit pentru păcatele mele şi a avut milă de mine şi m-a iertat; oare acum eu să nu fiu gata să pierd o slujbă bună pentru El? Eu sunt gata nu numai să pierd slujba, eu sunt gata şi să mor pentru El”

Fratele s-a uitat la ceilalţi membri ai comitetului şi le-a spus: „Eu cred că nu mai este nevoie de nici o altă întrebare. Eu propun să ne plecăm toţi în genunchi şi să mulţumim pentru întoarcerea fratelui Iosif la Dumnezeu.” Toţi au fost de acord cu aceasta şi ne-am plecat pe genunchi şi am plâns împreună de bucurie!

În primăvara anului 1968 a avut loc adunarea generală a Bisericii în care pastorul Iulian Tătarul a făcut o mişcătoare prezentare a vieţii mele, inclusiv căderea şi acum iertarea lui Dumnezeu, şi a propus Bisericii să fiu reprimit ca membru. Biserica a votat în unanimitate reprimirea mea în Biserică şi astfel am primit dezlegarea Bisericii. În prima duminică din iunie a acelui an am participat pentru prima dată după zece ani la Cina Domnului. Cu aceasta s-a încheiat procesul reabilitării mele spirituale.

Dragostea cu care m-au primit oamenii din această Biserică a făcut o extrem de profundă impresie asupra mea!

În acea vară, în mai multe Biserici baptiste din ţară, am făcut câte o scurtă mărturisire de întoarcere a mea la Dumnezeu, ştiind sigur că dintr-un loc sau altul se va afla la securitate şi în toamnă, la începutul anului şcolar voi fi dat afară din învăţământ.

Să ne amintim că era 1968, venise „primăvara de la Praga”, cu Dubcek şi cu „socialismul cu faţă umană”, şi cu Ceauşescu mergând pentru scurtă vreme pe aceeaşi linie de schimbare. În contextul acela, nu s-au luat măsuri împotriva mea. Fără să intru în alte detalii, prin octombrie am făcut cerere pentru a face o călătorie la Viena pentru un consult medical. În timpul acela am primit de la Dumnezeu călăuzirea ca de la Viena să merg în Anglia şi să studiez acolo teologia.

La 1 ianuarie 1969 am plecat la Viena şi de acolo am plecat în Anglia. Printr-un şir de minuni ale lui Dumnezeu, am primit o bursă de studii la Universitatea Oxford şi am rămas acolo pentru studii până în 1972.

În primul an de studii la Oxford, a venit acolo Rihard Wurmbrand, în cadrul unui turneu de predici. Am stat îndelung de vorbă şi el m-a invitat să merg cu organizaţia lui în America. I-am explicat atunci că eu simt că am o obligaţie pentru fraţii mei din România şi că, la terminarea studiilor, mă voi întoarce la fraţii mei. El a fost dezamăgit de refuzul meu, dar mi-a respectat decizia.
Aici este locul unde trebuie să fac cea mai importantă explicaţie.

Când eu am căzut de la credinţă, mi-am dezamăgit fraţii. Nu prin modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, incluzând aici faptul că devenisem informator al securităţii, ci faptul în sine că mi-am abandonat credinţa şi astfel mi-am abandonat fraţii. Ei bine, cu toate că eu i-am dezamăgit profund prin căderea mea, ei au avut totuşi dragostea să mă ierte şi să mă reprimească în Biserică. Faptul acesta mi-a creat o profundă obligaţie. Modul cum am formulat-o eu atunci, în Oxford, a fost aşa: „Odată eu i-am dezamăgit pe fraţii mei şi ei m-au iertat. Acum, dacă aş pleca în America, i-aş trăda a doua oară şi i-aş dezamăgi a doua oară! Pentru nimic în lume nu-i voi dezamăgi a doua oară!”

Ştiam că întorcându-mă în ţară mă întorc înapoi şi la o confruntare directă cu securitatea. Dar simţeam în mine că singurul mod în care îmi voi putea ispăşi vina de a fi devenit colaboratorul lor va fi să mă întorc înapoi, să lucrez pentru fraţii mei, să lupt pentru drepturile lor şi, dacă trebuie, să sufăr cu ei şi pentru ei.
Eu m-am întors în România, printre altele, ca să-mi răscumpăr vina de a fi colaborat cu securitatea.

După ce m-am întors în ţară, pentru o scurtă vreme securitatea m-a lăsat în pace. În ianuarie 1973, am fost chemat să fiu profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În martie a acelui an, am primit un telefon de la securitate şi mi s-a spus să merg în Cişmigiu ca să mă întâlnesc acolo cu două persoane. M-am dus şi m-au întâmpinat cele două persoane: un om mai în vârstă,un colonel (în civil), pe nume Ioan Banciu şi un om mai tânăr, un locotenent, al cărui nume nu-l divulg, deoarece este şi astăzi în viaţă. Colonelul Banciu mi-a spus în esenţă următoarele: „Domnule Ţon, dumneavoastră aţi lucrat cu noi înainte de plecarea în Anglia. Acum trebuie să reluăm legătura. De acum înainte omul umneavoastră de legătură va fi dl…”. S-a referit la omul tânăr care era lângă dânsul.

Eu i-am răspuns:
„Domnule colonel, omul care a colaborat cu dumneavoastră nu mai există. Acela a murit. Acesta care stă de vorbă cu dumneavoastră este cu totul alt om şi acesta nu va mai colabora cu dumneavoastră.”

Banciu a replicat: „Hai, domnule, nu mă lua cu basme. Astea sunt poveşti. Dumneata trebuie să începi să lucrezi din nou cu noi.”

Am accentuat din nou în mod categoric că eu nu voi mai colabora cu ei.
Au plecat fără să mai dea mâna cu mine.

La câteva zile am fost chemat la sediul securităţii. Am fost condus în biroul unui general. Acesta m-a ţinut în picioare în faţa biroului lui şi mi-a zis:
„Acum să-mi spui mie: Colaborezi cu noi?”

I-am răspuns răspicat: „Nu, domnule.” La care el mi-a strigat: „Atunci să ştii că voi pune potera pe urmele tale!” Şi a făcut semn cu mâna să ies afară.

Cu aceasta a început războiul dintre securitate şi mine. Dar din clipa aceea eu m-am simţit un om liber! Legătura mea cu securitatea era oficial ruptă, şi aşa a rămas de atunci până astăzi.

După plecarea mea în exil în America în 1981, dosarul meu de la securitate a trecut de la ofiţerul care fusese „umbra” mea la un ofiţer de la externe. Acesta a adunat o echipă de experţi grafologi care au luat fragmente şi cuvinte disparate din multele mele declaraţii scrise la anchete, le-au pus laolaltă şi au alcătuit două declaraţii ca şi când ar fi fost ale mele prin care promit securităţii că după plecarea mea în străinătate îi voi sluji şi mai bine decât când am fost în ţară.
Prin mijloace specifice (nu intru în detalii din lipsă de spaţiu) au răspândit aceste declaraţii în Statele Unite. Le-am văzut şi eu: era scrisul meu şi semnătura mea, dar eu nu am scris niciodată acele declaraţii.

De unde ştiu eu aceste lucruri? Iată de unde. Imediat după căderea comunismului, în prima mea vizită la Bucureşti, cel care fusese „umbra” mea m-a sunat la telefon şi mi-a cerut să ne întâlnim. Întâlnirea a avut loc în Biserica baptistă din str. Iuliu Valaori. Cu mine au mai venit la întâlnire încă doi pastori baptişti, care pot depune mărturie despre exactitatea a ceea ce relatez aici (nu am cerut permisiunea lor sa le dau numele aici si de aceea nu o fac).

Acolo, „umbra” mea ne-a povestit cum şi cine au alcătuit acele două declaraţii, cu scopul de a mă compromite în străinătate. Desigur, dacă asemenea declaraţii ar fi existat, securitatea le-ar fi ţinut la mare secret. Numai securitatea putea să facă să ajungă asemenea „declaraţii” în afară. Şi ea a făcut-o fiindcă avea interesul să mă compromită.

Ironia cea mai mare a acelei acţiuni a fost că în USA acele declaraţii fabricate de securitate au fost răspândite de doi dintre cei mai îndârjiţi dizidenţi români, duşmani ai comunismului, care, fără să-şi dea seama, făceau cel mai mare serviciu securităţii din România!

Îndrăzneala mea de a mă ridica acolo, în sistemul comunist, şi de a vorbi liber şi de a scrie chemări la trăire fără compromis a avut un puternic ecou în gândirea multor pastori care fuseseră frânţi şi deveniseră informatori.

Voi da câteva exemple, fără să dau numele, deoarece nu le-am cerut permisiunea să fac acest lucru.

Un pastor a venit la mine şi mi-a povestit cum a fost el frânt şi cum a devenit informator. I-am spus experienţa mea de eliberare de frica de securitate şi de frica de moarte şi, după ce a auzit relatarea mea, mi-a zis scurt: „Acum ştiu ce am de făcut.”

S-a dus acasă, a cerut o întâlnire cu securistul lui de legătură şi i-a spus: „M-aţi frânt şi aţi făcut din mine un rob al vostru şi un neom. Dar de acum s-a terminat cu aceasta. De acum încolo nu voi mai fi informatorul vostru.” Securistul a râs sarcastic şi i-a spus:” Domnule…, avem atâtea note informative scrise de dumneavoastră. Vom face câteva fotocopii ale celor mai compromiţătoare şi le vom pune în bănci la Biserica voastră. Ştii ce o să zică membrii Bisericii, nu?”
La care pastorul a replicat: „Domnule…, nu-i ne voie să o faceţi dumneavoastră, deoarece duminica viitoare din amvon voi spune eu Bisericii cum m-aţi făcut robul vostru şi cum acum m-am pocăit de ce am făcut şi m-am eliberat din robie.”

Securistul i-a răspuns repede şi speriat: „Nu, nu, nu, domnule…, să nu faceţi aşa ceva şi să nu spuneţi nimănui lucrurile acestea. Uite, vă lăsăm noi în pace şi rămâne toată povestea între noi.” Aşa s-a eliberat acest pastor din robie.

Un alt pastor care într-un moment de slăbiciune a semnat angajament de informator la securitate, după ce ne-am împrietenit la Bucureşti şi după ce a înţeles lupta pe care vreau să o începem pentru eliberarea Bisericilor din compromis, s-a asociat cu lupta noastră şi s-a dovedit a fi unul dintre cei mai neînfricaţi luptători. Ştia că ar putea să fie omorât, dar s-a pregătit şi de moarte şi a pornit la acţiune. Securitatea l-a ameninţat în multe feluri, dar el n-a mai colaborat cu ei niciodată.

Cazurile acestea de pastori care au colaborat o vreme cu securitatea dar apoi au trăit o eliberare spirituală şi au intrat într-o nouă libertate şi într-o nouă lucrare cu Dumnezeu, care i-a făcut eroi, ar putea fi înmulţite. Dar nu este nevoie de mai mult.

Poate că ar fi bine să ne gândim şi la metodele folosite de securitate pentru a frânge oamenii. De exemplu, un pastor a fost acostat într-o seară pe stradă de câţiva bărbaţi, a fost împins într-o dubă şi a fost dus într-o pădure. Acolo l-au scos afară şi l-au bătut crunt. Apoi, unul dintre ei i-a spus: „Ascultă, am putea să te omorâm şi să te lăsăm aici între tufe şi aici vei putrezi. Dacă semnezi declaraţia că lucrezi cu noi, te lăsăm în viaţă.” I-au pus în faţă declaraţia şi… el a semnat-o. Apoi l-au dus şi i-au dat drumul în faţa casei.

Unul a fost urmărit multă vreme până când a fost prins că distribuie Biblii aduse din străinătate. L-au dus la securitate şi i-au spus că va fi acuzat că a comercializat literatură introdusă clandestin în ţară şi va intra la închisoare pe 15 ani. Credincioşii vor şti că a intrat la închisoare pentru comerţ ilicit. Copiii lui (doi elevi la liceu) nu vor mai merge la facultate. Când va ieşi de la închisoare va fi blamat de toată lumea. S-a îngrozit de această perspectivă şi… a semnat angajamentul.

Un altul a fost dus la securitate şi acolo i s-a spus că fratele lui a fost descoperit ca fiind agent al unei ţări capitaliste şi el, ca frate, va fi implicat în acest caz extrem de grav. Nu era adevărat nimic din toate acestea, dar el nu avea de unde să ştie aceasta. S-a îngrozit şi… a semnat angajamentul.

Sigur că acum, ca unii care n-aţi fost în atmosfera aceea de groază, veţi putea spune că nici într-un caz nu ar fi trebuit să cedeze. Eu nu caut să-i justific. Eu doar vă ajut să intraţi întrucâtva în istoria acestor oameni.

Aş putea continua cu exemplele, deoarece ştiu mai multe, dar acestea sunt suficiente pentru ca să trag următoarea concluzie.

Aceşti oameni au avut un moment de slăbiciune, când s-au frânt. Dar a venit un alt moment când au auzit chemarea lui Dumnezeu şi când s-au ridicat din prăbuşire şi au devenit eroi ai luptei pentru demnitate.

Aceasta n-au făcut-o după ce au ajuns în lumea liberă sau după ce a venit libertatea, ci acolo în iadul comunist şi când puteau fi literalmente exterminaţi de securitate, aşa cum li-a întâmplat unora (vezi cazul pastorului Cruceru şi a pastorului Gherman, care au fost ucişi în „accidente” de maşină şi cazul lui Petre Dugulescu, care a supravieţuit accidentului ).

Acum, vă rog gândiţi-vă bine. Pe de o parte, în ultimii cincisprezece ani de comunism, pastorii aceştia de care am vorbit mai sus şi alţii ca ei au fost eroi ai Bisericilor noastre. Dar, pe de altă parte, când se vor publica listele cu cei care au semnat angajament de informatori, veţi găsi şi numele lor pe această listă!
Confuzia va fi extrem de tulburătoare şi de dureroasă, deoarece i-aţi privit pe aceşti pastori ca instrumente ale lui Dumnezeu şi ca modele de urmat. Va fi ca şi când s-a prăbuşit cel mai sfânt lucru din viaţa voastră!

Eu scriu lucrurile acestea tocmai ca să vă pregătesc şi să vă fac să înţelegeţi că aceşti oameni, după o cădere, au fost reabilitaţi de Dumnezeu, au fost iertaţi de Dumnezeu şi au devenit eroii pe care i-aţi cunoscut voi.

Faptul că ei au semnat un angajament la securitate, smuls prin mijloace diabolice de şantaj, nu este cel mai mare păcat şi nu este un păcat care nu se iartă.

Eu am stat odată şi m-am gândit la toate păcatele pe care le-am făcut în viaţă şi vreau să vă spun acum şi aici care este păcatul cel mai mare pe care l-am făcut eu. În anii 1951-1953 eram chemaţi la mari demonstraţii de stradă în care trebuia să strigăm: „Salvă lui Stalin!” Eu eram un tânăr proaspăt convertit şi eram sincer credincios. Dar aşa spunea toată lumea că putem să spunem ceva din buze dar să nu fie în inima noastră! Când am înţeles că primii creştini au fost condamnaţi la moarte numai pentru faptul că n-au vrut să declare: „Cezar este Domn” şi pentru că au declarat că numai „Cristos este Domn”, am înţeles că, de dragul de a trăi, am dat slavă unui om, slavă pe care nu se cuvine să I-o dăm decât lui Dumnezeu! Acesta a fost cel mai mare păcat pe care l-am făcut vreodată şi amintirea lui mă arde şi astăzi!

Am făcut multe alte mari păcate în vremea când am fost departe de Dumnezeu, dar pe acesta l-am făcut când eram credincios sincer. Iată de ce gravitatea lui este şi mai mare.

Se creează în zilele acestea impresia că cel mai mare păcat pe care l-ar fi putut comite cineva a fost păcatul de a fi fost informator. Eu cred că au fost păcate mult mai grave decât acesta. Dar oare avem noi dreptul de a face o ierarhie a păcatelor? Oare nu credem ce scrie în Biblie că „sângele Domnului Isus Cristos ne curăţă de orice păcat” ?

Eu mi-am pierdut credinţa după ce am citit cărţi de teologie liberală şi în momentul când, în cursul unei conversaţii cu unul dintre profesorii mei, am constatat că acesta nu este sincer în ceea ce predică. Atunci am avut următoarea senzaţie, aproape fizică. Mi-am văzut întreaga gândire creştină ca pe o uriaşă schelărie şi am văzut cum cineva loveşte acea schelărie la baza ei şi am văzut cum toată schelăria se prăbuşeşte. Când, după zece ani, am înţeles adevărurile teologiei biblice şi am înţeles că Domnul Isus m-a iertat şi m-a reprimit ca pe al Său, am simţit iarăşi aproape fizic cum toată acea schelărie se înalţă din nou şi totul în mine se pune la loc.

În multe dintre predicile mele am exprimat această trăire a mea printr-o altă metaforă. Iată cum am spus-o. Într-o zi mi-am luat viaţa, ca pe un vas preţios, în propriile mele mâini. Am constatat mai târziu că vasul acesta nu este în siguranţă în mâinile mele, deoarece l-am scăpat din mâini şi l-am făcut cioburi. Dar Domnul Isus s-a aplecat jos, a adunat cu dragoste cioburile şi mi-a refăcut vasul. Atunci am decis că vasul meu nu-i în siguranţă decât în mâinile Lui străpunse de cuie şi am decis că niciodată nu voi mai face nebunia să-mi iau viaţa în propriile mele mâini.

Şi printr-o metaforă şi prin cealaltă am vrut să pun în cuvinte faptul că după reabilitarea mea am simţit iarăşi foarte real că mi s-a redat demnitatea de om, demnitatea de copil al lui Dumnezeu.

Noi cei care am trăit prin iadul comunist, care a produs experţi în frângerea şi în pervertirea oamenilor, n-am fost destul de veghetori şi am lăsat să ni se surpe eşafodajul şi să ni se spargă vasul. Dar slavă bunătăţii, îndurării şi dragostei lui Dumnezeu! Domnul Isus ne-a refăcut eşafodajul şi ne-a reparat vasul. Ne-a redat demnitatea! Ne-a repus în slujba Lui!

Când veţi afla că am fost informatori, trebuie să vă gândiţi la toate cele de mai sus. Sper că ele vă vor face să înţelegeţi şi lumea monstruoasă prin care am trecut, şi slăbiciunea noastră şi bunătatea şi puterea de răscumpărare şi de reabilitate cu care a lucrat Dumnezeu în vieţile noastre.

Ceea ce am scris mai sus nu este o mărturisire (spovedanie publică). Ar fi mult prea târziu pentru aşa ceva. Mărturisirea am făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor care trebuiau să audă această mărturisire.

De exemplu, în 1960, când eram pastor la Biserica baptistă din Braşov, după ce a apărut legea care cerea acest lucru, am făcut o declaraţie similară cu aceasta (cu excepţia referirilor la alţi pastori) şi am depus-o la conducerea Comunităţii Baptiste de Sibiu, de care aparţineam. Declaraţia se află acolo şi astăzi.

Nu am amintit toate locurile unde am mai făcut această mărturisire şi nici lucrul acesta nu cred că ar fi necesar.

Ceea ce am făcut aici este o explicaţie a unui fenomen care trebuie înţeles: După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.

Iosif Ţon

Post scriptum

Cine citeşte cele de mai sus poate căpăta impresia că eu îi disculp, îi justific, îi dezvinovăţesc, îi apăr pe toţi pastorii din generaţia mea care au trăit oroarea dictaturii comuniste, expertă în corupere de oameni, în frângere de voinţe, în pervertire de caractere, în a face din oameni neoameni.

Nu, nu-i cuprind în cele de mai sus pe toţi pastorii, deoarece au fost unii care, după ce au fost frânţi de securitate şi au acceptat să fie colaboratori, au constatat că această colaborare le aduce tot felul de privilegii: lauda autorităţilor, promovarea în funcţii cultice, beneficii financiare, călătorii în străinătate, etc. Şi unii, pentru toate acestea, au devenit instrumentele partidului comunist în politica acestuia perversă şi distructivă faţă de culte. Ei au implementat această politică în biserică, în cult şi în străinătate. Unii şi-au făcut chiar un titlu de glorie din a colabora cu autorităţile, spunând că aceasta este dovadă de „înţelepciune”, deoarece ei obţin „drepturi” pentru biserici şi pentru credincioşi. Unii au continuat să facă aceste justificări chiar şi după căderea comunismului!

Nu, pe aceştia nu-i justific. De aceştia mi-e o milă cumplită! Pentru că văd că Dumnezeu nu le mai „dă pocăinţa ca să aibă viaţa” (Faptele apostolilor 11:18) şi văd că astfel „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” (Evrei 6:6).

Nu că Dumnezeu nu i-ar ierta! Dumnezeu iartă şi pe cel mai mare criminal dacă se întoarce cu adevărat, cu sinceră şi totală pocăinţă, la Dumnezeu pentru iertare şi pentru schimbare.

Dar există unii care s-au împietrit în starea aceasta de înstrăinare de Dumnezeu. De aceştia mă doare şi mi-e milă.

Vă rog să observaţi că nici pe aceştia eu nu-i judec şi nu-i condamn. Cine sunt eu să fac ceea ce numai Dumnezeu va face la judecata de pe urmă?!

Chiar şi pentru aceştia eu nu pot decât să spun că mă doare şi că aş dori să se întoarcă, chiar şi în acest ceas târziu, la Dumnezeu cu pocăinţă.

Un pastor care a fost o vreme informator şi al cărui trecut a ieşit acum la iveală şi a trăit ruşinea expunerii şi a condamnării din partea multora, mi-a spus aşa: „Eu m-am rugat lui Dumnezeu să scoată aceste lucruri la iveală câtă vreme mai sunt în viaţă, ca să mă ruşinez acum, înaintea oamenilor, şi să nu mă mai ruşinez la judecata de pe urmă. Acum mi s-a împlinit această rugăciune.”
„Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”, le-a zis Isus experţilor legii şi fariseilor (Ioan 8:7).

AUTHENTIC HUMILITY

Rarely if ever do we find ourselves in a situation where Jesus remains our focus even though our entourage includes some important persons, even unreachable superstars whom you would might see only on TV, or read about in the newspapers, but cannot reach them in any other way.

Well, I am going to tell you about such a superstar; a superstar who impressed, me and who, through his demeanor, gave us in our group a lesson in humility as rare as I have ever seen.

One of my sons, happened to attend one of the valley churches, where he met Tim Tebow and heard Tim’s testimony.

During his testimony in the church, one of the questions from the public, was this:

–        Tell us the one thing that had the greatest impact on your life?

This is Tim Tebow’s answer:

–        I was playing one of the decisive games for my team. It was the game that would decide whether we would be in the playoffs or not. I made a huge effort, reminding my teammates of our slogan, „Finish strong”. We won that game and after the game, the coach came up to me, hugged me, and told me these words: „I love you like a son. You did finish strong.” Those words touched my heart and gave me a strong spiritual meaning. Ever since that day, my coach’s remark has been following me, at every step. When I will meet my Savior, I know I’ll get more than a hug: I will have a conversation with the Savior and I hope to hear those words: “You have finished strong. And now my main concern is to not disappoint my Lord Jesus.

I heard this testimony last week and I have to confess I was very impressed, considering that it comes from a “mere football star”.

Well, this Sunday I was attending an American church where I usually go with my children on Sunday mornings. It is not a very large church, somewhere about 300-400 members. At first sight, nothing that would attract a big football star. Nevertheless, at some point during the service, I was told that Tim Tebow had walked into the church. I looked and was very surprised not only that it really was Tim Tebow, but that he sat down unobtrusively in the back, accompanied only by the family of church members who had brought him. There were no other celebrities, nor even the pastor of the church. I thought surely after the worship the pastor would introduce him and make a big thing out it. No such thing! Everything went as usual, thinking that the pastor hasn’t noticed him, even though the sanctuary is not very large, and not crowded. I was about to learn at the end of the service that the pastor DID notice him, but in his church JESUS is and must remain the only Superstar!

The service ended without a single word about this star of American football. Not only did Tim Tebow not make a big thing about his attending church (I know there are dozens of churches who invite him to speak, thus drawing attendance to them), but the pastor of this church displayed an exceptional maturity, wanting to keep Jesus the center of attention.

When the services ended. I was among the first one to walk into the entrance hall, shake hands and talk with him. He seemed very humble, and paid full attention to what I had to say. Our short conversation ended with a photo then he continued to take pictures with anybody asked him.

photo (1)

photo a

The thing I want to highlight is how God gives grace to the humble. If you remember – those who follow the sport, but not only – in the media was a big deal at that time about Tim Tebow’s success. Indeed some even ridiculed him because he wrote on the cheek “John 3:16″ playing an entire game with that little inscription on the cheeks. And then, after his team won, he knelt on the football field and thanked God in front of tens of thousands of spectators and millions of viewers. Praise God for such people who know how to be humble even when they have success after success, but are not ashamed to give all the glory to God. Tim is a true role model for us all.

The fact that Tim Tebow came unnoticed to the church, only to enjoy God’s presence; the quiet way he entered, and the fact that he agreed to have his picture taken with everyone that wished so, to me was an authentic act of humility.

Another lesson in humility was offered by the pastor, who did not take advantage of the presence of a super star to get publicity for the church. It’ s a lesson I wanted to share with you the readers of this article.

May the Lord help us all to learn to have such complete humility!

Mike Olari

SMERENIE LA PATRAT

Ne este dat foarte rar – sau, mai de loc – să vedem situații în cara ISUS rămane în centrul atenției, chiar și atunci când în anturajul repectiv există oameni foarte importanți (stele), la care nu ai nicio șansă să ajungi, doar că-i vezi la TV, ori citesti despre ei pe internet sau în presă.

Ei bine, despre o asfel de stea doresc să vă comunic prin acest mesaj, un om cu statut de vedetă, care m-a uimit, și prin comportamentul lui, ne-a dat tuturor celor prezenți o lecție de smerenie, cum de puține ori în viață mi-a fost dat să văd.

Săptămâna trecută, îmi povestea unul dintre băieții mei care întâmplător, a participat la seviciile unei biserici din zonă, iar acolo l-a întâlnit pe Tim Tebow, și i-a ascultat mărturia.

 Mai întâi, cine este Timothy Richard „Tim” Tebow: El este un jucător de fotbal american, quarterback  cu numărul 15 al echipei New York Jets, din National Football League. Cu un salariu de 1.942.000 USD în 2012, o carte publicată Through My Eyes (autobiografie, la care este coautor împreună cu Nathan Whitaker), absolvent al University of Florida (2006 – 2009), a fost unul dintre cei mai mediatizați jucători de fotbal american în anul 2012. În pofida succesului, este cunoscut și controversat datorită mărturiei publice în legătură cu credința creștină; în anturajele fanilor, în clinici și spitale, supermarketuri, școli și orfelinate.

 La mărturia depusă în biserică, printre alte întrebari, adresate din parte publicului, i s-a adresat și următoarea întrebare:

     – Spune-ne, un lucru care consideri că a avut cel mai mare impact asupra vieții tale?

La care Tim Tebow raspunde:

     – Jucam unul dintre meciurile decisive pentru echipa mea. Acest meci decidea, dacă vom juca în playoff, sau nu. Am depus un efort uriaș, amintind echipei mele de sloganul, nostru„Finish strong. In sfirsit, am câștigat, iar după finalul meciului, a venit la mine antrenorul, m-a îmbrățișat, și mi-a zis urmatoarele cuvinte: I love you like a son, you did finish strong.” Acel moment a fost transferat în inima mea și a căpătat o puternică conotație sprirituală. Începând din acea zi, remarca antrenorului mă urmărește zilnic, la orice pas. Atunci când Îl voi întâlni pe Mântuitorul meu, știu că va fi mult mai mult decât doar o simplă îmbrățișare, va fi un dialog cu Mântuitorul meu, în care doresc să aud și acest lucru: AI SFÂRȘIT BINE„. Sunt preocupat de-a nu dezamăgi pe Domnul meu ISUS.

Acasta mărturie am auzit-o săptămâna trecută, și trebuie să mărturisesc faptul că m-a impresionat foarte mult, ținând cont că vine de la o stea a sportului actual.

Ei bine, duminica asta eram prezent la o biserică americană, pe care o frecventez în general duminica dimineața, impreună cu copiii. Doresc să menționez că nu este o biserică foarte mare, care numără aproximativ 300 membri. La prima vedere, nimic din ceea ce ar putea atrage o stea al fotbalului American. Cu toate acestea, la un moment dat cineva îmi atrage atenția, că în biserică a intrat Tim Tebow. M-am uitat și nu mică mi-a fost mirarea să constat; nu numai ca este Tim Tebow, dar se așezase chiar pe ultimul rând de scaune, plus faptul că a intrat în biserică doar însoțit de o familie, membră a acestei biserici, (nefiind însoțit de cine mai știe ce alte vedete, sau chiar împreună cu pastorul acestei biserici). Am crezut că imediat dupa ce se va finaliza partea muzicală a serviciului, pastorul îl va anunța și chiar va face caz de prezența lui. Nici vorba de așa ceva! Totul a decurs normal, ba chiar am crezut că pastorul nici nu l-a observat, cu toate că sanctuarul nu este prea mare, și nici prea aglomerat. Aveam să aflu la sfirsitul seviciului, că pastorul îl văzuse, dar în biserica lor, singura STEA trebuie să fie și să rămână ISUS.

S-a eliberat biserica fără să se zică un singur cuvânt despre aceast star al fotbalului american. De aici și titulul postarii: „SMERENIE LA PĂTRAT”. Nu numai că Tim Tebow n-a făcut caz de venirea lui la aceasta biserică, dar știu că sunt zeci de biserici care-l invită să vorbească și să-și facă reclamă cu el, dar pastorul acestei biserici a dovedit o maturitate extraordinară, deci, ambii au dorit să-l lase pe ISUS sa fie centrul atenției.

La eliberarea bisericii, am ieșit printre primii în holul de la intrare, unde am dat mâna cu el și am povestestit puțin. A fost foarte timid în discuția noastră, dar și foarte atent la tot ce l-am întrebat. Scurta noastră conversație s-a finalizat cu o poză împreună, după care a continuat să facă poze cu toți cei dornici.

Photo_1

Singurul lucru pe care doresc să-l scot în evindență este cum Dumnezeu dă har celor smeriți. Daca vă aduceti aminte – cei care urmariti sportul, dar nu numai – în mass-media s-a făcut mare caz la acea oră în legătură cu succesul lui Tim Tebow,  ba unii chiar l-au ironizat pentru că și-a scris pe obraz Ioan 3-16, a jucat tot meciul cu acea mică inscripție pe obraji, iar mai apoi, dupa ce echipa lui a învins, a îngenunchiat pe terenul de sport și i-a mulțumit lui Dumnezeu în fața a zeci de mii de spectatori și milioane de telespectatori. Slavit sa fie Dumnezeu pentru asfel de oameni, care știu să fie smeriți chiar și atunci când înregistrează suces după succes și nu se rușinează să dea toată gloria lui Dumnezeu. Este un model demn de urmat pentru noi toți.

Faptul că Tim Tebow a venit neinvitat la biserică, doar pentru a se bucura de prezența lui Dumnezeu, modul simplu în care a venit, faptul că el a acceptat atât de ușor să se fotografieze cu toți cei dornici a însemnat pentru mune un act de smerenie autentică.

Aceeași lecție a smereniei am primit-o și din partea pastorului bisericii, care nu a profitat de această ocazie pentru a-și face publicitate, lecție pe care am dorit să o împărtășesc cu dumneavoastră, cititorii.

Doresc să fiu primul care s-o urmez, și m-aș bucura dacă ar mai fi și alții care doresc să și-o însușească.

Domnul să ne ajute!

Mike Olari.