Încotro, azi…?!

…ia seama asupra ta și veghează cu luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieții tale, ca nu cumva să uiți lucrurile pe care ți le-au văzut ochii și să-ți iasă din inimă, fă-le cunoscute copiilor tăi și copiilor copiilor tăi (Deuteronom 4:9)

          În viața poporului Israel au existat zile și împrejurări deosebite, când poporul se aduna pentru a-și aminti de intervențiile miraculoase ale lui Dumnezeu de-a lungul istoriei națiunii lor. Dumnezeul cel necuprins și veșnic s-a implicat în derularea evenimentelor, dovedind de nenumărate ori, prin minuni de excepție, că El este singurul Dumnezeu viu, adevărat și atotputernic!

            Privind periodic la o istorie presărată cu minuni unice, dumnezeiești, Israelul trebuia să nu piardă din vedere că era poporul cu care Dumnezeu a încheiat un legământ și astfel să se îmbărbăteze, să își reînnoiască nădejdea, dar și să păstreze vie, în mintea și inima generațiilor tinere, flacăra acestei credințe adevărate.

            Contemplând aceste adevăruri, mă întreb în ce măsură noi, generația de azi a credincioșilor creștini români, ne gândim la necesitatea de a oferi o direcție clară generațiilor ce vor urma? Copii, nepoții și chiar strănepoții noștri, așteaptă, poate cu nedumerire, la intersecțiile vieții, la cumpenele drumurilor, întrebându-se care este direcția corectă spre care trebuie să se îndrepte? Tocmai pentru că în fața lor stă indiscutabil o ofertă excesiv de diversă, pericolul de a alege un drum greșit este imens.

where-to

            Cotidianul face ca adevărurile creștine să fie puse față în față cu filozofiile și învățăturile de nuanță umanist-raționalistă. Doctrine New Age propun tinerei generații diverse experiențe periculoase, de factură ocultă. În fața acestei gigantice provocări trebuie să punem înaintea tinerilor noștri mai mult decât o învățătură sănătoasă, expusă cel puțin teoretic în bisericile noastre. Numai atunci îi vom putea ajuta cu adevărat pe tineri să îl aleagă pe Dumnezeul Bibliei, când alături de învățătura creștină corectă, vom așeza și experiențe avute cu Dumnezeu, adevăruri văzute cu ochi noștri, adevăruri experimentate și trăite, prin îndurarea lui Dumnezeu, chiar în familiile noastre! Miracolele trăite cu Dumnezeu îi vor ajuta pe tineri să vadă în creștinism nu doar o teorie religioasă, îmbrățișată de părinții mei, ci o credință autentică în Dumnezeu, care este viu!

            Meditând la aceste adevăruri, mi-am dat seama că momentul în care m-am decis categoric să urmez calea părinților mei, copil fiind, nu a fost unul în care am priceput mai profund învățăturile creștine (acestă înțelegere am dobândit-o mult mai târziu), ci a fost momentul când am văzut că Dumnezeu ascultă rugăciunile părinților mei, înfăptuind minuni în familia noastră!

            Aveam aproape 10 ani când mama s-a îmbolnăvit grav. După o vreme de tratament și investigații medicale de specialitate, medicii nu au putut să-și exprime decât… neputința de a face ceva. Am auzit de la frații mai mari că mama a fost lăsată acasă și că în curând avea să moară. Pe fețele celor 11 frați se putea citi disperarea! Cu toți știam că nu mai este altceva de făcut decât să ne rugăm. Mama se simțea din ce în ce mai rău. Nu se mai putea nici măcar ridica și vorbea foarte greu. Într-o zi, îmi amintesc și acum foarte bine, a venit la noi un om al lui Dumnezeu, care ne-a transmis următorul mesaj din partea Domnului: Dumnezeu a hotărât ca mama voastră să plece acasă la El! Dar, privind la rugăciunile voastre, Domnul și-a schimbat planul (întocmai ca în cazul lui Ezechia, vezi Isaia 38:5). Sora se va însănătoși și va trăi până când își va vedea toți copiii mari!

            Nici până în ziua de azi, nu știu ce a crezut tata sau ceilalți frați ai mei în acea clipă, dar, în ceea ce mă privea, am fost sigur că Dumnezeu urma să înfăptuiască o minune! Cu adevărat, în zilele care au urmat, cu toți am văzut minunea! După ce mama, timp de câteva săptămâni, nu mâncase aproape nimic… a început să mănânce, iar după câteva zile s-a ridicat din pat. Prin îndurarea lui Dumnezeu, mama a mai trăit 20 de ani!

            După ce am văzut  această minune, petrecută chiar în casa noastră, m-am hotărât să urmez calea credinței părinților mei. Dumnezeul în care tatăl și mama mea și-au pus nădejdea, merită să fie urmat! El este singurul Dumnezeu viu și adevărat!

Perioada copilăriei și adolescenței mele a fost presărată cu multe minuni asemănătoare, care m-au ajutat să-l cunosc în felul acesta pe Dumnezeu!

            Apoi, în decursul anilor, au existat multe situații și în viața propriei familii, când numai Dumnezeu a mai putut să intervină! Toate acele intervenții, minuni ale lui Dumnezeu, le-am accentuat în fața copiilor mei și Domnul a îngăduit să avem parte de multe momente în care cu toții ne-am adus aminte de ele! Dumnezeu mi-a dat harul să constat cu bucurie cum și în viața copiilor mei a rodit aceste experiențe cu El, statornicind încrederea lor în Dumnezeu!

            În anul 1993 călătoream împreună cu una din fiicele mele, care pe atunci avea 9 ani, din Belgia spre România, cu un microbuz adus din America pentru a fi utilizat în lucrarea lui Dumnezeu în țară. Întrucât trebuia să ajung în România să descarc mașina și apoi să mă întorc în timp util la aeroportul din Budapesta, pentru a duce un grup de frați americani, care veneau într-o călătorie misionară în România, fiecare minut conta și făcea parte dintr-un plan bine stabilit. Se înnoptase de-a binelea, când am intrat în regiunea muntoasă a Bavariei din Germania. Am alimentat la ultima stație de benzină, înainte de a intra în munți, urmând să călătorim toată noaptea. Când am vrut să pun mașina în mișcare, un zgomot puternic s-a auzit la transmisie, iar mașina nu s-a mai urnit din loc. Dezamăgit și descurajat, m-am așezat cu capul pe volan, dându-mi seama de profundul dramatism al situației. Imaginile mi se succedau în minte: transmisia automată era defectă, era noapte, eram în munți, orice posibilitate de reparare era exclusă, frații din America așteptau în aeroportul din Budapesta! Alături de mine, fetița s-a oferit să mă ajute zicându-mi: Tata, hai să ne rugăm! Răspunsul meu lapidar a fost: Nici nu a mai rămas altceva de făcut! Am înălțat o rugăciune sinceră, chiar copilărească, în care, cu credință, i-am cerut Domnului ca din imensul număr de îngeri, care Îi stau la dispoziție, să trimită unul specializat în mecanică pentru a ne ajuta! După ce am încheiat rugăciunea, prin credință am pornit motorul, l-am turat la maximum și am pus mașina în mișcare. Însoțiți de un zgomot asurzitor, am început să ne mișcăm încet. După ce am parcurs câțiva zeci de metri în felul acesta, deodată zgomotul s-a oprit. Apoi, ca purtată de o mână nevăzută, mașina a început să ruleze normal!

            Am ajuns la timp în România, unde am descărcat darurile aduse și am plecat la Budapesta. Imediat după ce am intrat în parcarea aeroportului, mașina s-a defectat din nou și de acolo a trebuit să fie remorcată în România. Practic așa mă rugasem, ca Dumnezeu să mă ajute să ajung măcar până la aeroport. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă credința mea ar fi mers mai departe, îndrăznind să cer mai mult de atât în rugăciune?!

            Astfel de experiențe nu trebuie să fie uitate! Ele zidesc credința, o fac să fie practică! În același fel, în care oamenii au nevoie de învățătură corectă, ei au nevoie și de astfel de dovezi vii grăitoare! Ca urmare, este necesar, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, să fim deschiși, lăsând la o parte așa-zisa modestie și să le comunicăm celor ce vin după noi inclusiv lucrurile pe care ochii noștri le-au văzut!

            În nici un caz, astfel de lucrări nu trebuie luate ca pe o laudă personală. Acestea nu ne reprezintă, nici pe noi, nici puterea și înțelepciunea noastră. Mai degrabă ele contrastează puternic slăbiciunea și limitarea umană cu puterea și înțelepciunea fără margini a lui Dumnezeu. Puterea și înțelepciunea divină se desăvârșesc tocmai în situațiile în care apar neputințele omului!

            Este foarte important ce fel de imagine despre Dumnezeu clădim în mintea copiilor noștri. Dacă le vom arăta un Dumnezeu mic, atunci într-un Dumnezeu mic se vor încrede, iar dacă le vom arăta măreția și atotputernicia lui Dumnezeu, atunci o astfel de imagine îi va însoți toată viața!

            Atât în familie, cât și în biserică, trebuie să fie cunoscute experiențele cu Dumnezeu. Dacă mai tot timpul, petrecut de copii în biserică, ei nu vor vedea altceva decât ceremonii, organizate cu diverse ocazii, vor crește cu percepția unui creștinism de paradă, față de care, cu sinceritate trebuie să o recunoaștem, tânăra generație este din ce în ce mai plictisită.

            Nu este justificat să așteptăm indiferenți, sperând că numai Dumnezeu trebuie să se îngrijească de viitorul bisericii. Generația spirituală de mâine va păși pe calea indicată de credincioșii de azi! Acum, tânăra generație se găsește la răscruce de drumuri și ne întreabă: Încotro să pornim? Care este direcția cea bună? Pe unde ați mers voi? Înțelegând acest imperativ, fiecare creștin matur, deci și responsabil, ar trebui să se întrebe AZI care este direcția pentru MÂINE și să se pregătească pentru a o urma! Așadar: ÎNCOTRO, AZI… ?!

Mike Olari

Sursa imagine: AICI

Păcatul fiului… „nerisipitor”

     Una dintre cele mai cunoscute pilde, rostite de Domnul Isus, este Pilda Fiului Risipitor. Această pildă ne oferă un complex de învăţături constituind de secole o deosebită sursă de hrană spirituală. Atât de mulţi s-au regăsit, într-un fel sau altul, ca fii risipitori şi nu puţini sunt cei care şi-au venit în fire şi s-au întors la Dumnezeu. De asemenea, modelul tatălui iubitor a impresionat şi a încurajat de nenumărate ori generaţii la rând.

     În cele ce urmează, doresc să le propun cititorilor să arunce o privire meditativă asupra modelului oferit de fiul cel mare, de fiul nerisipitor. Necesitatea unei astfel de analize izvoreşte din faptul că, în vremurile noastre, trebuie să ne reconsiderăm atitudinea faţă de cei care se reîntorc în biserică, după ce au rătăcit un timp, risipind mai mult sau mai puţin o parte din averea Tatălui Ceresc.

     Cineva afirma că generaţia noastră este o generaţie de creştini reabilitaţi. în mare măsură această afirmaţie este adevărată, iar biserica resimte acest fapt.

     Pe fondul unui profund declin moral un foarte mare număr de oameni, mai ales mulţi tineri, ajung să fie afectaţi de păcătoşenia lumii. Astfel, ei cad pradă păcatelor de natură sexuală, drogurilor, violenţei, asocierilor nefaste, goanei după înavuţire, compromisului, etc. Atunci când aceşti oameni, care au avut oarecare legături cu biserica înainte de declinul lor moral, falimentează din punct de vedere spiritual. Noi, biserica sau altfel spus fiul cel nerisipitor, suntem gata să punem o anume etichetă pe ei. Ne înarmăm cu o atitudine ostilă, care nu îi îndeamnă nicidecum la a se reîntoarce la Dumnezeu. Inima multor creştini simte mult prea diferit faţă de inima tatălui cu privire la fii risipitori. Scuza pe care o avem este dorinţa de a elimina păcatul, de a proteja biserica de influenţe nefaste, de a fi drepţi, etc.

     În Pilda fiului risipitor, fratele măre nu este nicidecum prezentat ca un exemplu pozitiv şi aceasta în ciuda faptului că el nu a plecat de acasă, nu a risipit averea, ci a muncit mult, fără să iasă din cuvântul tatălui.

     Tocmai pentru a nu cădea pradă atitudinii greşite a fiului mare, cred că este bine şi necesar să căutăm să identificăm câteva dintre păcatele fiului nerisipitor:

  1. Justificarea în baza unei neprihăniri proprii. Răspunsul pe care îl dă tatălui său: …eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca… Luca 15:29 demonstrează convingerea fiului mare că el este deosebit de merituos. în inima lui era convins că avea suficiente merite pentru a fi singurul moştenitor al tatălui. Dacă tatăl îi spune …tot ce am eu este al tău… răspunsul nerostit, dar înrădăcinat ca o convingere în inima lui, este: Da, dar eu sunt bun, eu merit să am ceea ce mi-ai dat, eu am totul pentru că eu nu am risipit niciodată. Altfel spus, el pune accentul pe meritele şi bunătatea lui şi nicidecum pe dragostea şi bunătatea tatălui.

     Din nefericire, se vede destul de des prin biserici acest prim păcat al fiului cel mare. Creştinilor care pun accentul pe meritele lor, nu pe bunătatea lui Dumnezeu, li se va părea că ei merită tot binele, şi toate binecuvântările. Aceştia vor fi surprinşi şi nemulţumiţi când vor constata că Dumnezeu se poartă cu bunătate şi cu oameni care nu corespund standardului lor. Uneori, ei spun: Mă aştept să vină în curând mânia lui Dumnezeu peste respectiva persoană, iar dacă se întâmplă ca omul să se întoarcă ia Dumnezeu, tot ei sunt surprinşi şi se simt frustraţi. Cum se poate oare ca Dumnezeu să nu vadă cât sunt eu de bun şi cât de firesc este acesta?

  1. Trudă fără bucurie. Deşi a făcut multe eforturi în casa tatălui, fiul cel mare nu le-a făcut cu bucuria unui fiu moştenitor, ci cu atitudinea unui rob. …eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani… în timp ce muncea cu trudă, el a acumulat multă nemulţumire faţă de tatăl său şi aceasta mocnea în inima lui de multă vreme. Practic, fiul cel mare trăia ca un rob, deşi era fiu. Tatăl său nu lă constrâns să aibă acest mod de viaţă. El’ şi l-a ales singur. Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău. Acest răspuns nu mai lasă loc pentru nemulţumirea fiului mare. Oare nu a dus-o el bine în tot timpul în care fratele lui a trăit în lipsuri şi în mizerie? Tatăl i-a dat tot ce a avut. Nu putea fiul să taie mulţi iezi şi să se bucure cu prietenii? Şi mai ales să se bucure de prezenţa tatălui?

     Din nefericire, din nou trebuie să constatăm prezenţa acestei atitudini greşite la unii creştini. După ce aleg să slujească ca nişte robi în casa Tatălui, fără ca Dumnezeu să-i oblige la acest mod de viaţă, ei acumulează mânie şi nemulţumire, descărcându-se apoi pe fraţi sau chiar pe Dumnezeu. Evident, Dumnezeu nu se bucură în primul rând de faptul că slujim de mulţi ani în biserică precum robii, El vrea să slujim cu bucurie, să ne desfătăm în prezenţa Sa.

Fiul cel mare

  1. Reproşuri faţă de fratele său şi chiar faţă de tatăl. Nemulţumirea generează reproşuri. Mie mi se cuvine mai mult, parcă vrea el să spună. Cu alte cuvinte eşti un tată nedrept dacă-l aşezi pe acelaşi nivel cu mine pe acest destrăbălat. Reproşându-i tatălui faptul că la primit înapoi pe fiul risipitor, el evită să folosească cuvântul frate preferând o formulare dispreţuitoare, şi-anume: …a venit acest fiu al tău…

     Cât de trist este să vezi creştini care sunt gata să se revolte atunci când Dumnezeu primeşte din nou câte un fiu risipitor. Unii sunt gata să nu-l mai considere niciodată frate. Astfel, în timp ce Dumnezeu îi strânge pe păcătoşi, cei sănătoşi şi drepţi încep să se răzvrătească.

  1. Invidie faţă de fratele mai mic. Atunci când robul îl informează spunând: Fratele tău a venit înapoi şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine. El îi comunică acestuia tot ceea ce era esenţial. Cel pierdut s-a întors, tatăl s-a bucurat şi vina i-a fost iertată. Probabil că lucru care l-a deranjat cel mai mult pe fiul cel mare este faptul că tatăl, în dragostea sa îi tratează egal pe cei doi fii ai săi. Poate că s-ar fi bucurat dacă tatăl l-ar fi primit pe fiul cel mic, eventual ca rob. Cum, să fie primit din nou ca fiu? – asta era prea mult pentru egoismul său.

     Tatăl dovedeşte că i-a iubit la fel pe cei doi fii. Aşa cum a alergat înaintea celui tânăr, acum a ieşit la cel mai mare, rugându-l să intre. Acest lucru accentuează faptul că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi.

     Concluzia acestei învăţături este aceea că, deşi fiul cel mare este un exemplu negativ, iar atitudinile sale sunt în total dezacord cu dragostea tatălui, îndemnul adresat acestuia este ca el să-şi schimbe atitudinea şi să se bucure împreună cu întreaga familie a tatălui.

     Fie ca această concluzie să ne slujească drept învăţătură.

     În ceea ce ne priveşte, prin intermediul revistei Credinţa în Acţiune am încercat să-l prezentăm mereu pe Dumnezeu aşa cum este, mai ales ca pe un Tată iubitor care se interesează de toate nevoile noastre, şi care ne iubeşte, chiar şi atunci când nimeni nu ne mai ia în seamă.

     Doresc să ilustrez bunătatea Iui Dumnezeu manifestată chiar prin situaţii aparent nesemnificative, prezentând o experienţă pe care am avut-o cu Dumnezeu în anul 1986. Pe atunci, treceam printr-o încercare destul de mare, fiind pe punctul de a-mi pierde casa. Pentru a salva situaţia aveam nevoie de 1700 de dolari. Această sumă reprezenta mult pentru mine atunci, având în vedere faptul că eram relativ recent sosit în America, iar soţia nu avea serviciu.

     Cu toate insistenţele mele nu am reuşit să adun mai mult de 1550 de dolari. A doua zi, până la orele 15:00 trebuia să achit cei 1700 de dolari. Cu puţin înainte de expirarea timpului limită, mă îndreptam spre locul unde trebuia să plătesc, având doar 1550 de dolari. Mergeam prin credinţă, gândindu-mă că Dumnezeu îmi va rezolva într-un fel problema. În timp ce conduceam pe autostradă, mi-am adus aminte de Ps.50:15 Cheamă-Mă în ziua necazului, şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi! Atunci, am zis: Doamne, pentru mine ACUM este o zi a necazului! Imediat am primit îndemnul să părăsesc autostrada la următoarea ieşire, îndreptându-mă spre locul de muncă al unui român pe care îl cunoşteam. Nu mă aşteptam să fiu ajutat de el cu bani, întrucât era cunoscut pentru faptul că nu ajuta pe nimeni.

     Tocmai de aceea, odată ajuns acolo, l-am salutat şi am început să discutăm diverse alte lucruri. La un moment dat, el scoate din buzunar nişte bani, zicându-mi: Ţine aceşti bani! Am rămas foarte mirat, apoi i-am mulţumit omului şi am plecat. Ajungând la destinaţie, cu doar zece minute înainte de ora limită, am scos din buzunar banii primiţi. Erau nici mai mult, nici mai puţin decât 150 de dolari, l-am mulţumit lui Dumnezeu pentru ajutorul Său.

     Continui să cred că Dumnezeu este acelaşi şi ieri, şi azi, şi în veci. Oricine îl crede pe Dumnezeu în felul acesta poate să experimentze şi el asemenea minuni!

Mike Olari

POPULARITATEA – factor de compromitere a adevărului!

Una dintre principalele caracteristici pe care oamenii le au în vedere, atunci când dau valoare lucrurilor, realizărilor sau chiar semenilor este POPULARITATEA.

Popularitate

Atunci când anumite lucruri sau persoane au devenit populare, apreciate de toţi, se întâmplă că, de cele mai multe ori, lumea tinde să nu mai verifice nimic cu privire la respectivele lucruri sau persoane, mulţumindu-se să afirme că „este ceva bun”. Bunăoară, îmi amintesc de vizita cântăreţului american Michael Jackson în România. Popularitatea şi faima lui au fost suficiente pentru a crea o puternică impresie. Peste tot se puteau auzi numai cuvinte de apreciere la adresa lui. Spre surprinderea mea, am constatat că şi unii creştini erau la fel de impresionaţi de popularitatea acestui om. În acea perioadă am stat de vorba cu o persoană care avea numai cuvinte de laudă la adresa vedetei americane. Atunci când am început să-mi împărtăşesc parerea şi lucrurile pe care le ştiam despre cântăreţ, persoana respectivă a rămas pe gânduri, zicând doar cu jumătate de gură: „ Eu am crezut altceva… ”

Desigur că lumea, care are propriile ei valori, are şi propriile metode de a recunoaşte aceste valori. Popularitatea este una dintre ele! Însă, copii lui Dumnezeu trebuie nu numai să aibă valori diferite de valorile lumii, ei trebuie şi să recunoască aceste valori într-un mod diferit. Popularitatea nu este una dintre metodele biblice de a da valoare lucrării sau oamenilor lui Dumnezeu!

Aceste gânduri îşi trag originea dintr-o discuţie avută cu un frate, un vechi slujitor în ogorul Evangheliei. În ce mă privea, chiar eram indignat de faptul că o anumită revistă creştină începuse să atace constant, chiar ironic, lucrarea Duhului Sfânt, afirmând deschis că vorbirea în alte limbi nu este un fenomen care s-a repetat în istoria bisericii. Însă, ceea ce m-a surprins a fost reacţia acestui frate slujitor, care mi-a spus: „Să ştii frate, că această revistă este populară şi este citită de foarte mulţi creştini!” Acest răspuns nu a făcut altceva decât să-mi provoace multă amărăciune, mai ales pentru faptul că răspunsul venea din partea unei voci autorizate, care ar fi trebuit să ia atitudine! De exemplu, am întâlnit şi situaţii în care nu s-au luat măsuri faţă de anumite persoane sus-puse, din ierarhia bisericească, deşi existau suficiente dovezi că viaţa lor era compromisă. Faptul că o persoană este foarte cunoscută, deci populară, determină de prea multe ori tolerarea păcatului, chiar şi în biserică.

Privind serios la ceea ce se petrece în unele dintre bisericile noastre, avem motive să ne îngrijorăm! În prezent, la toate nivelurile de slujire, pot fi găsiţi oameni a căror viaţă lasă foarte mult de dorit! Situaţia este cunoscută şi recunoscută! Cu toate acestea, pentru simplul fapt că sunt populari, oamenii sunt lăsaţi mai departe pe poziţiile lor. Câţi predicatori nu propovăduiesc încă de la amvoanele bisericilor, numai pentru că sunt „populari“ sau pentru că au reuşit o „bună politică bisericească” şi astfel, ocupă o poziţie privilegiată în ierarhia religioasă? De asemenea, există destui cântăreţi care nu mai au aproape nimic în comun cu Dumnezeu şi cu viaţa creştină, însă sunt buni la muzică, sunt populari şi prin urmare sunt acceptaţi. Surprinzătoare este disponibilitatea noastră de a accepta aceste compromisuri de ordin moral!

Church popularityTotodată, se pare că însăşi Biserica este avidă de popularitate. Avem nevoie de cineva foarte „popular”, fie el cântăreţ, predicator sau lider creştin, care să ne promoveze imaginea în lume! Dorim ca biserica să fie mai apreciată, mai recunoscută, mai acceptată, mai în „rând cu lumea”! Dar câţi dintre noi ne gândim serios la faptul că această atitudine, de a ne lăsa influenţaţi de popularitate, compromite rolul bisericii de a fi „…stâlp şi temelie a adevărului…” Atunci când accept de dragul popularităţii, ca anumite persoane să ocupe anumite poziţii, ne gândim oare la faptul că exemplul personal negativ, dat de aceştia celor pe care îi conduc şi care îi consideră modele „demne de urmat“, îi compromite profund şi pe cei conduşi?

Aproape întotdeauna, când se are în vedere o atitudine corectă, care ar trebui luată faţă de oamenii compromişi, dar populari, susţinătorii lor au următoarea motivaţie: „Să nu judecăm noi pe nimeni, lasă să-i judece Dumnezeu”. În opinia mea, dacă ştim bine că viaţa unora nu este în concordanţă cu voia lui Dumnezeu, dar în ciuda acestei evidenţe continuăm să-i susţinem în locurile de frunte, datorită „popularităţii“ lor, dovedim, fie faptul că, într-o oarecare măsură, suntem şi noi compromişi, fie lipsa de curaj, alimentată de frică şi comoditate. Această disponibilitate spre compromiterea adevărului, de dragul popularităţii, este un atentat la sfinţenia lui Dumnezeu! Noi avem de-a face cu un Dumnezeu sfânt, care cere şi de la noi sfinţenie!

Dacă privim cu seriozitate Sfintele Scripturi, vom constata că Dumnezeu nu este impresionat nici de popularitatea unuia, nici de mulţimile adunate în jurul altuia. Ceea ce are preţ în ochii lui Dumnezeu este sfinţenia! Biblia spune: „Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei care intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află.“ (Matei 7:13-14). În vremea lui, Noe şi familia sa nu erau decât o minoritate. Este oare posibil ca Dumnezeu să privească dezinteresat spre mulţimi de oameni care pier şi să salveze cu milă doar câteva persoane? Ce anume a făcut diferenţa între Noe şi familia sa, faţă de ceilalţi? In Geneza 6:9 citim: „Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui…” Atunci când Dumnezeu şi-a declanşat mânia, nu a contat nici numărul de oameni adunaţi în jurul lui Noe, nici popularitatea lui, ci numai neprihănirea lui!

Iosua şi Caleb sunt alţi doi bărbaţi, care se aflau în minoritate, dar care erau întrutotul de partea lui Dumnezeu. La un moment dat, cei mulţi erau pe punctul de a-i linşa pe cei doi. În cele din urmă însă, Dumnezeu şi-a spus cuvântul. Singurii care au intrat în ţara promisă au fost Iosua şi Caleb!

Regele Saul acceptă compromisul în viata sa. Cu toate că devenise deosebit de popular, iar succesul său era incontestabil, acestea nu îl impresionează pe Cel Atotputernic. Dumnezeu nu ia în calcul numele, poziţia sau influenţa lui Saul! Toate acestea înseamnă prea puţin, în comparaţie cu ascultarea de El! Verdictul divin pentru regele mai înalt cu un cap decât toţi ceilalţi, pentru liderul care ţinea toată naţiunea, este clar: „…l-am lepădat…” Îmi aduc aminte de două nume care, în urmă cu câţiva ani, erau deosebit de sonore în America. Este vorba de tele-evangheliştii Jimmy Swaggart şi Jim Bakker. Ei deveniseră atât de populari şi erau cunoscuţi în întrega lume. Dumnezeu nu a fost impresionat de popularitatea lor şi atunci când ei au încetat să-L mai asculte, Dumnezeu i-a smerit! Gândindu-ne la cele de mai sus, consider că ar trebui să luăm în serios Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l aplicăm în orice condiţii şi împrejurări, indiferent de popularitatea persoanelor aflate în cauză!

Ţinta noastră trebuie să fie dreptatea lui Dumnezeu! În Mica 6:8 El spune: „Ţi s-a arătat omule ce este bine şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate…” Este trist atunci când, de dragul păcii, în bisericile noastre renunţăm la dreptatea lui Dumnezeu. Singura pace, acceptată de Dumnezeu, este pacea care are la bază dreptatea Sa. Acest adevăr este valabil în privinţa mântuirii fiecăruia dintre noi. Dumnezeu mântuieşte o persoană şi face pace cu ea, numai după împlinirea dreptăţii Sale, cu privire la acea persoană, în jertfa lui Isus Cristos. Acest principiu trebuie să stea la baza păcii şi în comunităţile noastre! Dacă vom tolera tot felul de păcate, în scopul de a menţine pacea în biserică, doar pentru faptul că nu ne putem atinge de unele persoane „cu influenţă“, „populare“ atunci slujirea noastră nu este după voia lui Dumnezeu!

Dacă vom continua să dăm valoare persoanelor, lucrurilor şi realizărilor după modelul lumii, având ca reper popularitatea nu adevărul şi sfinţenia, atunci bisericile vor deveni tot mai lumeşti. În vremurile pe care le trăim, Dumnezeu ne cheamă la sfinţenie şi veghere, pentru a nu permite ca standardele lumeşti să deturneze biserica şi valorile ei biblice, inestimabile şi veşnice!

Adi și Cătălin – „Un ultim concert”

Iată că cei doi cântăreți au ajuns la finalul vizitei lor în America. Cu toate că eu credeam că ultimul lor concert va fi cel de la Biserica Agape din Yorba Linda, CA. (pastor Crinișor Ștefan), se pare că m-am înșelat.

Ajunși în Arizona târziu, sau mai bine-zis spre  dimineață (2:30a.m.), după o călătorie obositoare și o scurtă odihnă de câteva ore, iată-ne ajunși în Aeroport.

photo(6)

Cei din aeroport au remacat repede faptul că băieții aveau cu ei o chitară și i-au întrebat dacă știu să cânte. După ce au aflat că ei tocmai s-au întors dintr-un tur al Americii, i-au rugat să le cânte ceva. Cătălin a scos chitara din cutie si a început să cânte un cintec despre Isus, în limba engleză. Nu nuumai că au fost ascultați cu atenție de toti cei din jur, dar o domnă a început să-i filmeze. La sfârșit s-a bătut din palme și câțiva le-au cerut numele pentru a-i putea asculta pe Youtube. Doamna care i-a provocat să cânte ne-a spus că abia așteaptă să ajungă acasă să-i dea fiicei ei de 13 ani numele lor, fiindca acesteia îi place foarte mult muzica creștină.

photo(7)

Am fost mișcați cu toții de ceea ce s-a întâmplat acolo, de faptul că Dumnezeu i-a folosit pentru câteva momente chiar și în acel loc public. Așa că putem spune într-un fel, că ultimul concert al lui Adi si Cătălin, a avut loc pe Sky Harbor Aeroport din Phoenix Arizona.

 photo(3)

În câteva zile vom posta pe blog utimul interviu cu Adi și Catalin, referitor la turneul lor în Statele Unite. Până atunci să-i purtăm în continuare în rugăciunile noastre.

Totodata dorim să vă anunțăm anticipat faptul ca Dumnezeu i-a dăruit lui Adi un nou cântec, în această perioadă, un cântec inspirat de unele situații prin care Domnul i-a îngăduit să treaca, un cântec pe care nădăjduim să vi-l putem prezenta odata cu interviul.

COMPROMISUL DIN BISERICĂ – O MOŞTENIRE SPIRITUALĂ?!

Într-una din conversațiile pe care le-am purtat cu ceva timp în urma cu un pastor, acesta aducea argumente încercând să convingă cu privire la faptul ca în orice domeniu al existentei umane compromisul este absolut necesar. Pot fi compromisuri tehnice sau politice sau religioase sau de orice altă natură. Arta compromisului a dus mereu lumea înainte, deci trebuie uneori sa folosim cu diplomație această artă a compromisului şi în biserică/religie – spunea el.

Compromis

Am meditat mult la această conversație şi am ajuns la concluzia că deşi acest mod de acțiune este aplicat din plin în biserică, el nu are susținere în Cuvântul lui Dumnezeu. Nu ni-L putem imagina pe Isus acționând cu diplomația compromisului pentru a face să meargă lucrurile bine.

Fiind preocupați de asemenea de declinul spiritual al bisericii am încercat să înțelegem în ce măsură acesta se datorează deschiderii ei spre compromis. Constatarea noastră este aceea că în biserica românească avem o predispoziție accentuată spre compromis, realitate determinata de istoria recentă a bisericii, care a încercat să traverseze perioada comunistă supraviețuind, mai de graba bazându-se pe compromisuri făcute cu statul comunist decât pe manifestarea puterii lui Dumnezeu. De fapt, chiar la nivelul întregii societăți româneşti se poate vedea această predispoziție spre compromisuri de tot felul, multe dintre acestea fiind de neimaginat în societatea vestică. Zicala “Fa-te frate cu dracul până treci puntea” a devenit un fel de motto al românului în perioada comunistă şi se pare că nu ne putem debarasa de filosofia din spatele ei.

            Dacă analizăm prin comparație compromisul bisericii, prin liderii ei cu statul comunist şi compromisul actual al bisericii cu puterea economică a sponsorilor, putem vedea cum aceste compromisuri au şi asemănări şi deosebiri. Toate însă au slăbit în cele din urma biserica, deşi justificarea lor era tocmai pentru a facilita bunul mers al ei.

Compromisurile acceptate de biserică în perioada comunistă au fost rezultatul constrângerii liderilor de către instrumentele opresiunii politice, exterioare bisericii şi anume Securitatea. Se pare că motivația acceptării de către lideri a compromisurilor cu statul comunist nu a fost una financiară, deşi au fost lideri care au beneficiat inclusiv financiar de pe urma colaborării (vezi cartea „Răscumpărarea Memoriei”). Motivația colaborării a fost dorința liderilor de a-şi păstra slujbele şi locul de frunte, sau dorința de a ține bisericile deschise şi de a facilita evoluția lor. Uneori singura motivație a colaborării cu securitatea era şantajul şi compromiterea murdara a liderilor de către Securitate.

În ceea ce priveşte compromisul bisericii cu puterea economică a sponsorilor, am dezvoltat acest subiect pe larg în articolul “Biserica sub opresiunea celor care o finanțează”. Continuând analiza comparativa a celor două tipuri de compromis acceptat oarecum de biserică, putem spune că ambele se justificau prin dorința de a facilita dezvoltarea bisericii. Problema este că biserica trebuie sa se dezvolte, sa progreseze, exclusiv prin asistența Duhului Sfânt, prin intervenția lui Dumnezeu în istoria omului, nu prin asistenta şi intervenția omului în istoria lui Dumnezeu.

O altă asemănare este aceea că în ambele situații, presiunea se exercita aproape exclusiv asupra liderilor.

Presiune asupra liderului

Dacă în trecut Securitatea a recrutat lideri cu o oarecare slăbiciune de caracter dispuși să negocieze anumite compromisuri pentru a obține unele facilități pentru biserică, în prezent conducătorii continuatori ai liderilor de atunci s-au format păstrând aceeaşi predispoziție de a compromite anumite valori, pentru a facilita un succes de fațadă a bisericii măsurat prin grandoarea clădirilor, confortul membrilor, etc.

Acest comportament al liderilor a condus la deformarea standardelor după care creştinii înțeleg să măsoare succesul bisericii. Astfel, am ajuns să nu mai considerăm standarde de succes valori precum trăirea unei vieți morale şi dedicate pentru Dumnezeu, integritatea, implicarea creştinilor în vederea câştigării oamenilor din jur pentru Hristos. Am redefinit gradul de succes al bisericii prin standardele societății cum ar fi: cât de mulți spectatori participă la serviciu divin, cât de mult a impresionat predicatorul prin elocvența discursului său, cât de talentați şi pregătiți sunt cântăreții, cât de bine este organizat programul, cât de mare este colecta şi cât de grandioasă este clădirea.

Noi considerăm că unul din cele mai mari rele aduse de conducătorii colaboraționişti ai regimului trecut este tocmai această deturnare a valorilor adevărate ale bisericii. De aceea ne exprimam nu atât condamnarea, ci mai mult părerea de rău, pentru faptul că aceşti conducători din timpul comunismului, nu au ştiut să rezolve problema colaborării cu Securitatea într-un fel demn de cineva care cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. Felicitări celor ce au făcut-o!

O acțiune de mărturisire publică ar fi reaşezat în conştiința creştinilor din biserici adevăratele valori şi standarde de succes şi ar fi lăsat o moştenire profund spirituală noii generații de lideri. Din păcate moştenirea spirituală lăsată de aceşti conducători este o predispoziție spre compromis atât a noilor conducători cât şi a creştinilor de rând. Aici cred că trebuie considerată imensa responsabilitate pe care şi-au asumat-o prin lipsa lor de pocăința: MOŞTENIREA SPIRITUALA LĂSATĂ BISERICII. Este posibil ca în particular ei să-şi fi rezolvat problema mântuirii şi a relației lor cu Dumnezeu, dar problema serioasă a moştenirii spirituale pe care o lasă nu se rezolva decât prin mărturisire publică, tocmai datorită faptului că nu este vorba de creştini de rand, ci de conducători. Suntem convinşi că toți creştinii sinceri i-ar fi iertat şi respectat foarte mult, iar beneficiul pentru biserică ar fi fost imens.

            Pe de altă parte putem remarca faptul că în prezent, compromisul conducătorilor bisericii cu sponsorii are circumstanțe agravante în comparație cu trecutul. Astfel dacă în trecut liderii erau constrânşi să facă anumite compromisuri, astăzi ei le fac de buna voie, sau chiar le cauta, considerându-se “binecuvântați” dacă întâlnesc nişte oameni cu bani, dispuşi să investească în afaceri religioase. De asemenea, dacă în trecut presiunea venea din afara bisericii, astăzi ea vine din interior, sponsorii fiind oamenii din biserică. Ori istoria ne învață că întotdeauna biserica a fost mai uşor de învins din interior decât prin constrângeri din exterior.

Luând în considerare legea creşterii si a înmulțirii, trebuie să vedem cum micile compromisuri din trecut au crescut devenind astăzi mari compromisuri şi puținele compromisuri din trecut s-au înmulțit devenind multele compromisuri din prezent. Credem de asemenea că recuperarea memoriei prin pocăința liderilor din perioada comunistă tinde să devină ceva de domeniul trecutului datorită încrâncenării şi refuzului acestora de a se pocăi public, reparând astfel moştenirea spirituală care o lasă urmaşilor.

Tocmai de aceea, considerăm că a sosit timpul ca generația actuală de lideri să-şi asume responsabilitatea viitorului bisericii. Astfel, liderii care nu au avut nimic a face cu perioada comunistă ar trebui să părăsească moştenirea spirituală lăsată de înaintaşi, o moştenire compromisă, şi să se pocăiască public în numele acestora așa cum Daniel, Ezra, Neemia au făcut-o la vremea lor (vezi Daniel cap.9:1-19)

Ruperea compromisului

Aceasta înseamnă că actualii conducători ar trebui să nu mai construiască peste lucrările compromise lăsate de înaintaşi, ci sa aibă curajul de a sta înaintea Domului pentru a porni lucrări noi, necompromise, bazate pe o viziune nouă, dată de Dumnezeu. Aceste lucrări trebuie să reafirme adevăratele valori ale Bisericii lui Isus Hristos. Trebuie să ne dezicem de blestemul falselor valori prin care am fost învățați să măsurăm succesul bisericii, valori ieftine de dragul cărora unii din înaintaşii noştri s-au compromis. Pur şi simplu nu putem să ne mai permitem să ne investim viețile continuând să clădim acele lucrări şubrede, la fundația cărora stă compromisul, începute de înaintaşii noştri în condițiile în care ei au refuzat să le repare prin pocăință. În cele din urmă, actualii conducători ar trebui să se simtă responsabili de ce fel de moştenire spirituală lasă la rândul lor celor care vin.

Noi credem că dezicerea de moştenirea spirituală a trecutului a devenit nu doar posibilă ci şi absolut necesară pentru ca Dumnezeu să binecuvinteze lucrarea noastră, iar binecuvântarea Lui este de neînlocuit. În ultima instanţă succesul lucrării nu depinde de “binecuvântarile oamenilor”.

Mike Olari și Gigi Furdui

Sindromul slujitorului perfect

Începând cu articolul de mai jos intenționăm să publicăm pe blog o serie de articole scrise de Mike Olari și Gigi Furdui, membri ai bordului Fundației Family to Family Romania, colaboratori apropiați și la producerea materialelor publicate în revista Credința în Acțiune, publicație care a fost fondată și susținută financiar de Family to Family Romanian Outreach.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

    „Dacă e vorba să mă laud, mă voi lăuda numai cu lucrurile privitoare la slăbiciunea mea.”         (2 Corinteni 11:30)

Ne-am propus ca, pentru un timp, să aducem în atenţia cititorilor noștri anumite aspecte legate de practica vieţii de partăşie din biserici, aspecte legate de organizare sau modul de conducere, aspecte care, din punctul nostru de vedere, ar trebui schimbate radical. Transformarea spre care ne orientăm este în primul rând una de mentalitate, adică o transformare foarte greu de realizat. Din nefericire, apelurile noastre constante au fost uneori greşit înţelese, mai ales de unii lideri. În spatele acestor atitudini, se poate desluşi o anume mândrie spirituală, o aroganţă religioasă, care pare să spună: „Ce schimbări? Ce reorganizare? De ce mentalităţi diferite? Noi suntem perfecţi! Nu avem nimic de schimbat! Dacă unii vor anumite schimbări, atunci noi nu avem timp de pierdut cu ei, fie că aleg să se conformeze, renunţând la opiniile lor „destabilizatoare”, fie că vor pleca.”

Deci, în cadrul acestui articol vă propunem spre dezbatere o anumită atitudine care tinde să devină o „epidemie” printre conducătorii creştini, cu consecinţe dintre cele mai grave în rândul credincioşilor. Această „afecţiune spirituală” este, de fapt, esenţa respingerii oricăror argumente în favoarea unor schimbări. lată de ce, această afecţiune spirituală, luată în discuţie, s-ar putea numi „sindromul slujitorului perfect”. Putem vedea, fără prea mari eforturi, mulţi lucrători creştini a căror slujire este substanţial dependentă de realizările şi succesul lor în faţa oamenilor. Ei sunt gata să facă orice pentru ca ceilalţi colegi ai lor, dar şi credincioşii din biserică, să vadă ce mare succes au.

The perfect leader

Stau înaintea fraţilor având postura slujitorului perfect, care nu greşeşte niciodată, care are întotdeauna dreptate, care are cele mai semnificative daruri spirituale, care nu poate fi niciodată contrazis. Acest tip de lideri sunt conducătorii sfinţi, situaţi deasupra oamenilor pe care îi conduc, aceştia nefiind altceva decât nişte unelte cu ajutorul cărora ei îşi clădesc şi consolidează imperiul propriilor interese.

Desigur că toţi oamenii se confruntă cu tendinţa de a-şi ascunde ‘ gândurile şi simţămintele. De la grădina Edenului încoace, parcă oamenii se simt mai în siguranţă dacă… se ascund! Cu toţii încercăm teama de a nu fi respinşi. Ne temem că dacă oamenii ne vor cunoaşte, aşa cum suntem, ne vor respinge, ne vor desconsidera, nu ne vor mai susţine, ne vor părăsi. Datorită acestei temeri, de a nu fi respinsi, mulţi dintre conducătorii creştini se ascund în fiecare zi în spatele unei măşti a perfecţiunii, cu ajutorul căreia îşi acoperă toate punctele slabe, încercând să scoată mereu în evidenţă doar punctele tari. Purtarea sistematică a acestor măşti de slujitori perfecţi va domina, încetul cu încetul, vieţile acestor oameni. Ei nu numai că îşi pierd propria unicitate, dar vor pretinde şi credincioşilor pe care îi conduc să nu mai fie ei înşişi, curmând astfel diversitatea şi creativitatea din biserică.

Este regretabil că modelul de lider creştin care se promovează în mediul evanghelic românesc este „modelul conducătorului perfect”. Conducătorul perfect va cere oamenilor din biserica lui să se conformeze întocmai stilului şi personalităţii sale. El va dori, cu orice preţ, să facă din ceilalţi credincioşi „copii” ale sale, cerându-le, direct sau indirect, negarea de sine. Acest fenomen poate fi numit promovarea „cultului personalităţii”. Mesajul lui Pavel: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos” (1 Corinteni 11:1) nu înseamnă: „Modelaţi-vă după mine.”, ci: „Modelaţi-vă după Cristos!”

Unitatea bisericii este pretextul „biblic” (sau mai degrabă nebiblic) care justifică acest mod de slujire. Unitatea biblică nu are nimic de-a face cu conformarea după anumite reguli religioase. Dumnezeu nu ne-a creat asemeni unor copii trase la indigo! El ne-a creat cu personalităţi diverse, oferindu-ne libertatea de a ne exprima diferit. Dumnezeu este creativ şi El însuşi lucrează în diversitate, nu după „tipare”. Dragostea lui Dumnezeu se exprimă în mod creativ prin Biserică, adică nu doar prin oameni diferiţi, dar şi în moduri diferite.

Duhul religiei promovează unitatea religiei, a regulilor, a statutelor, a tiparelor, a formalităţilor de tot felul. De aceea, unitatea religiei reflectă o unitate firească, asemănă­toare modului în care angajaţii unei companii sau membrii unui partid politic acţionează unit. Duhul religios impune conformarea faţă de reguli, generând teama.

În schimb, unitatea biblică este diferită! Duhul Sfânt promovează o unitate exprimată printr-o grijă şi apreciere profundă a fiecărui frate şi soră. Unitate biblică înseamnă a ne stima unii pe alţii, apreciind sincer valorile pe care Dumnezeu le-a pus în fiecare dintre noi, în contextul Trupului lui Cristos, îmbinându-ne armonios tăria şi slăbiciunile. Duhul Sfînt nu poate să fie impresionat de masca noastră de perfecţiune! Dimpotrivă, El apreciază capacitatea de a fi noi înşine caracterizaţi de sinceritate. Unitatea biblică este o unitate a diversităţii, care nu doreşte a ne conforma unii altora, ci a ne accepta unii pe alţii în dragoste.

Revenind la „sindromul slujitorului perfect”, trebuie să observăm că acest tip de conducător va sta, pe cât posibil, la distanţă de oameni. lacov, în epistola sa, spune că llie, profetul cu duh de foc, care a avut parte de o deosebită chemare, „a fost un om ca noi”.

Apostolul Pavel, care, indiscutabil, a fost un mare lider creştin, nu s-a temut să spună: „Ştiu, în adevăr că nimic bun nu locuieşte fn mine… pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac.” (Romani 7:18,19).

Unul dintre cele mai uimitoare lucruri pe care le găsim în Biblie este faptul că Dumnezeu nu uită să menţioneze defectele oamenilor mari cu care El a lucrat. Minunea lucrării lui Dumnezeu cu noi este tocmai faptul că, prin nişte oameni imperfecţi, El zideşte o împărăţie perfectă! De fapt, folosindu-se de noi, nişte vase foarte slabe, Dumnezeu îl umileşte profund pe diavol. Pavel afirma că puterea lui Dumnezeu se face desăvârşită în slăbiciunile noastre. Inversul acestei afirmaţii pauline este adevărul că, în înălţarea noastră, puterea lui Dumnezeu nu se poate desăvârşi! Cea mai mare barieră, pe care oamenii o pot pune în calea puterii lui Dumnezeu, este mândria spirituală.

Când motivaţia slujirii unui conducător creştin nu este voia lui Dumnezeu, înseamnă că lucrarea nu este a lui Dumnezeu, ci a lui, iar motivaţia slujirii sale este succesul personal, mărimea bisericii sau onorurile primite constant de la alţii.

Dacă sunt slujitori care aduc roade veşnice pentru împărăţia lui Dumnezeu, ei trebuie să înţeleagă că aceasta nu constituie un prilej de afirmare a calităţilor şi priceperii lor. Aceasta este lucrarea harului, puterea ungerii lui Dumnezeu peste vieţile lor. Profetul Zaharia spune că lucrarea lui Dumnezeu nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Domnului.

Dumnezeu urăşte păcatul, dar îi iubeşte pe păcătoşi, pe oamenii sinceri, răniţi, zdrobiţi şi imperfecţi. Afirmaţia răspicată pe care o facem aici este aceea că absolut toţi slujitorii creştini încă mai au probleme de rezolvat în vieţile lor. Ei nu sunt perfecţi! Chemarea lui Dumnezeu în slujire este un har, nu un merit câştigat ca răsplată a neprihănirii personale. Dumnezeu îi va binecuvânta pe acei slujitori cinstiţi şi smeriţi, care sunt gata să arate oamenilor că ei nu sunt superiori lui llie şi lui Pavel, că sunt oameni cu slăbiciuni asemeni tuturor celorlalţi fraţi ai lor. Toţi creştinii, inclusiv liderii, sunt într-un continuu proces de sfinţire!

Atât Dumnezeu, cât şi oamenii, îl vor aprecia pe acel slujitor care nu se ascunde în spatele unei măşti a perfecţiunii. Oricum, atât Dumnezeu, cât şi credincioşii din biserică, cunosc greşelile şi eşecurile conducătorilor. O slujire transparentă este aceea prin care ochii oamenilor sunt îndreptaţi spre Isus, nu spre „persoana din frunte”. Un adevărat conducător creştin se bucură de dragostea lui Dumnezeu, nu de laudele şi onorurile primite de la oameni.

Un adevărat slujitor este gata să stea în faţa Bisericii Domnului şi să le spună oamenilor că folosirea lui de către Dumnezeu este un har divin, nu un merit personal. El va fi oricând gata să accepte că nu este mai mult decît un om care se confruntă cu aceleaşi încercări, ispite, temeri, slăbiciuni sau chiar căderi, întocmai ca şi ceilalţi credincioşi. Masa de oameni dintr-o astfel de biserică va înţelege limpede că Dumnezeu poate să-i binecuvânteze şi să lucreze şi prin vieţile lor. Ei vor înţelege că nu trebuie să aştepte să ajungă la o stare de perfecţiune care, dealtfel, aici este de neatins.

Desigur că, în acest cadru, nu dorim să spunem că slujitorii trebuie să vorbească mereu de la amvon despre lipsurile şi greşelile lor. Este necesar însă ca liderii creştini să se vindece de „plaga slujitorului perfect”. Este nevoie de slujitori sinceri, care să demoleze zidurile mândriei ridicate între ei şi bisericile în care slujesc. Este nevoie de slujitori care să reintroducă în vocabularul lor expresia: „Am greşit, îmi pare rău, vă rog să mă iertaţi” – expresie de care să se poată folosi, inclusiv în public. Nu se poate ca un slujitor să afirme că este smerit înaintea Domnului, dar, că, înaintea bisericii, trebuie să stea cu „demnitate” (a se citi mândrie). Oricât de imatură, din punct de vedere spiritual, ar fi biserica la un moment dat, totuşi, ea este Trupul lui Cristos! Acei slujitori care pretind că îşi mărturisesc greşelile în cămăruţa lor, dar care afişează apoi o atitudine de perfecţiune înaintea bisericii, nu sunt cinstiţi.

Trăim vremuri în care mulţi slujitorii sunt dependenţi de succesul exterior văzut de oameni. Pe unii, acest succes personal, îi domină într-atât, încât nu mai pot să vadă în copii lui Dumnezeu decât nişte „unelte” sau „resurse”. Pentru ei „oile” se reduc la nişte instrumente care le susţin slujirea. Dependenţa lor de succes poate să meargă până la punctul în care ei îi vor distruge chiar pe aceia cărora Dumnezeu le-a cerut să le dăruiască propriile vieţi.

Slujitorii care sunt gata să se lupte pentru putere, rang sau prestigiu, doresc să ia cu forţa ceea ce Dumnezeu nu le-a dat încă! Adeseori, inimile lor sunt pângărite de teamă şi invidie. Adeseori, astfel de slujitori ridică valuri de tensiuni, lupte şi neîncredere, care lovesc direct în Trupul lui Hristos.

Oare câţi dintre slujitorii actuali sunt gata să se alăture lui David, care a rostit una dintre cele mai impresionante rugăciuni scrise în Biblie strigând după vindecarea lui Dumnezeu astfel: „Cercetează-mă, Dumnezeule şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Ps.139:23,24).

Biserica sub opresiunea celor care o finanţează

În ultimii doi ani am asistat la formarea a două noi biserici – una în România la Arad și alta în Statele Unite în Phoenix, Arizona. În ambele cazuri pastorii seniori, cu ani de vechime în acele biserici sau chiar fondatori, dedicați lucrării într-un mod deosebit au trebuit să părăsească biserica unde au slujit, renunțând oarecum la toată munca lor și au luat totul de la început.

Fiind oarecum apropiat de acești doi păstori, mi-am putut da seama de ce au trebuit să ia aceste decizii radicale. Motivul de bază a fost acela că bisericile au ajuns în situația de a nu mai puteau fi conduse după principii biblice, ci după pretențiile sau interesele celor care le sponsorizau.

Yes or No

Am observat de asemenea că de cele mai multe ori ambii pastori au fost apreciați negativ pe majoritatea blogurilor creștine lăsând impresia ca cei ce aduc comentarii nu sunt interesați de adevăr.

Provocarea lor a fost fie să continue pe direcția greșită a manipulării și compromisurilor, fi să ia o decizie radicală și să schimbe totul. Sunt bucuros să constat că ambii au ales corect cu toate că prețul plătit a fost foarte mare. Îmi place să cred că mai sunt situații de felul acesta, în care  pastorii iau decizii radicale pentru a se elibera de compromisurile în care au ajuns, de multe ori cu bune intenții și chiar fără să-și dea seama. Felicitări tuturor celor care  sunt gata să plătească prețul  acestei eliberări.

No or Yes

         Eu cred că majoritatea slujitorilor pornesc bine în lucrarea de slujire, dar pe parcurs ei își schimba gândirea și prioritățile lăsându-se seduși de ideea că succesul se măsoară în realizări materiale cum ar fi clădiri, confort, resurse etc. Datorită acestui fapt ei se înconjoară cu tot felul de oameni dispuși să susțină financiar anumite proiecte ce necesită bani mulți, mai mulți decât comunitatea poate să dispună în condiții obișnuite. Adesea însă acești sponsori sunt lipsiți de spiritualitate, și hotărâți să controleze ce se face cu banii lor ca și cum ar fi investiți într-o afacere ce trebuie neapărat sa aducă profit fie el și de imagine sau publicitate. De fapt chiar așa și este, ei investesc bani în afaceri religioase. Păstorul însă, ajunge să nu fie atât de mult interes de condiția lor spirituală atâta timp cât ei sunt dispuși să dea bani mulți la biserică, bani de care el are nevoie pentru ași susține proiectele. Cei mai multi pastori care au construit clădiri mari, sunt supuși condițiilor, controlului sau manipulării persoanelor care au finanțat aceste proiecte. Ar fi bine dacă totul ar lua sfârșit la finalul construcției dar in cele mai multe situații, cei ce contribuie financiar cel mai mult vor rămâne cei ce vor influenta cel mai mult direcția acelei biserici O clădirea mare odată construită are nevoie de multi bani pentru întreținere.

Dacă apreciați că exagerez, vă propun să urmăriți cine are influența cea mai mare asupra păstorului din biserica voastră.

Pastorii care s-au încrezut în Dumnezeu în orice situație, au rămas în picioare și continuă să meargă înainte cu valorile biblice, dar cei care și-au pus nădejdea în oameni pentru succes (construcție, salarii, întreținere, proiecte) vor fi robi lucrurilor firești, fără valoare.

Mai poate oare un astfel de slujitor să predice sau să ia atitudine împotriva celor care adună averi prin înșelătorie și minciună, când aceștia le-au construit și susțin financiar micile sau poate marile lor regate religioase? Mai poate un astfel de păstor să ia atitudine față de membrii familiilor unor astfel de sponsori atunci când ei trăiesc în păcate sau compromisuri morale câtă vreme părinții lor încă sunt cei mai puternici finanțatori pentru păstrarea clădirilor dobândite tot prin compromisuri. Aceste biserici sunt condamnate ruinării spirituale, iar celor duhovnicești li se închide gura ușor amintindu-le mereu de bani pe care acești frați finanțatori i-au donat pentru construcție și care îi dau lunar pentru susținerea lucrării. În aceste biserici totul se rezumă la cum să adunăm mai mulți bani. Metodele de multe ori nici nu mai contează.

Ne mirăm apoi de faptul că biserica nu mai are nici o influență la cei necredincioși când noi apreciem exact aceleași valori și folosim aceleași metode pe care le regăsim în lumea de afara, când modelul ar trebui să fie Cuvântul lui Dumnezeu. Mai putem fi noi lumină pentru cei din lume?

Nu cred că ne putem permite să ignorăm la nesfârșit aceste situații. Cred că e timpul să spunem lucrurilor pe nume dar și să ne întrebăm cum să ieșim din această situație negativă.

            În primul rând cred că ar trebui să redescoperim adevăratele valori biblice ale bisericii.

Din punctul de vedere biblic, biserica locală nu este clădirea în care ne adunăm pentru programele noastre săptămânale ci este grupul de credincioși născuți din nou care se adună împreună pentru a celebra prezența reală și vie a lui Isus în mijlocul lor. Cu toate că recunoaștem la nivel teoretic această valoare la nivel practice adesea identitatea unei biserici locale este dată de clădirea ei.

            O altă valoare biblică abandonată la nivel practice este preoția universală. Asta înseamnă că păstorul nu este mai preot decât oricare credincios născut din nou. Acest adevăr trebuie coborât de pe piedestalul teoriilor frumoase la nivelul experienței și practicii creștine din biserică prin descentralizarea slujirii.

            Călăuzirea Duhului este o altă valoare pe care am redus-o la teorii, în practică cele mai multe biserici sunt călăuzite de ideile oamenilor influenți, de ambiții, dorințe deșarte sau orice altfel de lucruri lumești. Este drept că biserica locală se manifestă în contextul lumii materiale, fizice, dar ea este o instituție divină și legile ce o guvernează în ultimă instanță trebuie să fie legi spirituale care nu au relevanță în lumea fizică și ne sunt puse la îndemână prin Duhul Sfânt.

În al doilea rând cred că trebuie să părăsim sistemul lumesc de valori atunci când apreciem sau promovăm oameni sau lucrări. Cum s-a ajuns la situația de astăzi când cei mai mulți oameni din bisericile noastre pun bază pe clădiri și prosperitate lumească? Dacă suntem sinceri, putem să vedem că cei mai mari lideri în timpurile noastre sunt apreciați pe criterii lumești cum ar fi clădirea bisericii, numărul de membrii etc. Despre un astfel de lider spunem că are succes, este un bun administrator și merită să fie luat ca model.

Prin acest articol doresc să fac o provocare celor care încă se mai lasă provocați. De fapt provocarea nu-mi aparține mie cât adevărului biblic.

Dilema

Acest articol nu țintește vreo biserică locală anume, ci o stare generală de lucruri  pe care,  pe alocuri o consider chiar ca fiind disperată. De asemenea văd puține șanse de schimbare deoarece atât lucrătorii cât și membrii din cele mai multe biserici se complac și considera ca totul este OK. Totuși cred că Dumnezeu va conduce Biserica Sa și va ridica slujitori care se vor elibera de opresiunea sponsorilor.

„La 10 zile de… Arizona”

Mike Olari: Draga Adi si Catalin

Ati trecut de o saptamina de cind ati aterizat pe pamant American. Cum va simtiti; in primul rind spiritual, dar si fizic?
Este America ceea ce v-ati asteptat? Mai mult? Mai putin?
Ce biserici ati vizitat pina acum si cum a fost?
Va rog citeva impresii pentru cititorii blogului nostru.
D-zeu sa fie cu voi in continuare si sa va dea multa izbinda.

Photo 001

Adi Gliga: Am invatat foarte multe lucruri, si am vazut cum Dumnezeu ne sustine peste tot pe unde am fost.

Este mai mult pozitivism. Nu in comunitatile de Romani. Nu cred ca m-am asteptat la ceva anume. Am aflat multe despre cum sunt oamenii in USA si despre sistem. Cred ca vorbind despre sistem, si despre binele de aici, m-am asteptat la altceva.

Am fost in biserica ELIM, la pastorul Steve Boros. Dumnezeu a fost cu noi. Trebuie sa le scriu o scrisoare de multumire pentru generozitatea lor si pentru felul in care s-au deschis in fata Cuvantului lui Dumnezeu. Am fost apoi la Biserica AGAPE, la pastorul Petrica Lascau. A fost locul unde m-am simtit cel mai linistit, si relaxat. M-am simtit ca intr-o familie. abea astept Duminica dimineata sa fim din nou impreuna. Ma gandesc in fiecare zi la Petru Lascau si la felul in care s-a gandit la noi. Noi suntem simpli si nu ne invartim intr-un mediu cu ” cei mari”. Nu stiu de ce Pestrica Lascau s-a coborat la nivelul unor copii, in comparatie cu dansul, dar cred ca in realitate e mai mult om decat Pastor. Cred ca a vazut dincolo de ce se vede si ne-a tratat ca pe niste copii ai lui Dumnezeu. Sincer, sunt impresionat de atitudinea lui. Dumnezeu sa ii dea sanatate si sa ii rasplateasca.
Am fost apoi la Biserica EKKLESIA. Am avut un timp fain cu prietenul nostru Paul, care ne-a facut si invitatia. Ne-am bucurat mult de bucuria oamenilor. Ca de fapt pentru asta suntem in America. Sa aducem speranta si zidire in inimile celor ce ne asculta. Sa reflectam modestia, simplitatea si in mod deosebit Dragostea lui ISUS. A fost un timp ziditor.

Toate aceste Biserici au fost aici in Phoenix Arizona. Ultima la care am fost in acest oras, si la care mai mergem Dumninca seara, a fost Happy Valley. Inainte de a ajunge cu doua zile aici, am avut multe stari si preocupari din motive diferite. Joi cand am ajuns in Biserica, am ramas uimit de frumusetea cladirii. Nu mai vazusem asa ceva.A fost un program foarte spiritual. A fost diferit de ceea ce ma asteptam. A fost chiar ziditor. Aici l-am cunoscut pe Cristi Popa. Daca am ramas cu ceva de la Happy Valley, am ramas cu impresia placuta despre acest om. O sa dau altadata detalii. Am vazut dincolo de un lider, un om. Care are inima pentru Adevarul lui Cristos.

Aseara am fost la prima zi de conventie. Am cantat o cantare. Nu o sa ma pronunt deocamdata. Este ceva ce voi scrie mai incolo.

Ca rezumat. Dumnezeu si-a facut Lucrarea cu noi. Deja avem confirmari. Multumim Domnului si ramanem la dispozitia Lui.

Catalin Ciuculescu:

Am avut convingerea interioara inainte de a veni ca Dumnezeu o sa foloseasca ce a pus in noi pentru zidirea oamenilor. Am vazut si am vorbit cu oameni care s-au apropiat de Dumnezeu in urma slujirii noastre – e slava Lui iar asta nu poate decat sa ne bucure. Am invatat si inca invat multe. Le strang “acolo”… Fizic, suntem bine. Ne-am acomodat si cu fusul orar de aici…

America nu e ca in filme… “All is calm, all is bright”… Oricat de ciudat li s-ar parea unora, aici traiesc tot oameni… Iar eu nu stiu vreun om care sa nu aiba probleme… Oamenii sunt aparent fericiti, dar in realitate au o multime de lupte, fie ca sunt in USA, fie ca sunt in Africa… Imi plac drumurile de aici, dar parca nu le-as da pentru cele din Romania. E prea drept tot… Mi-e frica sa nu adorm la volan… In Romania mai dai intr-o groapa, iti mai sare un caine in fata, mai o curba… E actiune.

Sa vestesti Evanghelia fara sa menajezi pe nimeni nu e usor… Nu e usor deloc… Cine e din Dumnezeu, primeste si creste… Cu gandul asta am venit si tot cu asta vrem sa si plecam… Am fost deja in 4 din bisericile din Phoenix – Elim, Agape, Ekklesia si Happy Valley. L-am marturisit pe Dumnezeu iar roadele sunt ale Lui. Stiu ca in Romania sunt multi oameni care se roaga pentru lucrarea pe care Dumnezeu o face prin noi, si, atat Adi, cat si eu, simtim asta. Multumim celor ce ne sustin.

Puteti urmari programul de la Biserica Agape facand click mai jos:

Adi Gliga, turneul din Statele Unite

paşi spre lumină

Adi turneu

Adi Gliga și Cătălin Ciuculescu vor face un turneu în câteva orașe din Statele  Unite, începând din 19 mai, la invitația Bisericii Agape Christian Church, din Peoria, Arizona. Ei vor cânta și la Conferința Tinerilor Penticostali Români de pe Coasta de Vest a Americii, care va avea loc între 24 și 27 mai la Phoenix, organizată de Biserica Maranata Assemblies of God, pastor Nelu Filip.

Vezi articolul original

The National Day of Prayer

The National Day of Prayer (Ziua Naţională a Rugăciunii) se ţine în fiecare an în prima zi de joi a lunii Mai, fiind decretată ca o zi  a întoarcerii înspre Dumnezeu, în rugăciune şi meditaţie”, încpând din anul 1952 (în forma actuală), la o iniţiativă a Congresului American.

Duerer-Prayer

Tomorrow May 2, 2013

– Prayer walk at The Capital at 7:00 am and much more on the lawn following –

1Tim 2:1…………Heavenly Father, I give thanks for our government.

1 Tim 2:2………..I pray for all men and women having authority over us in any way.

Acts 2:21……….Let them call on the name of the Lord and be saved.

Prov. 1:23……….Pour out Your Spirit upon them and make Your Word known to them.

Ps 25:21………..Cause them to be men and women of integrity, obedient concerning us,

1 Tim 2:2………..that we may lead a quiet and peaceable life, in all godliness and honesty.

Prov. 2:10……….Let wisdom enter their hearts, and let knowledge be pleasant to them.

Prov. 2:11……….Let discretion preserve them and understanding keep them,

Prov. 2:12……….to deliver them from the way of evil and from evil men.

Psalm 1:1……….Make their hearts and ears attentive to godly counsel,

2Chr 20:32………doing what is right in your sight.

Prov. 2:21……….Let the upright dwell in our government.

Heb 12:27……….Cause there to be a shaking in all areas.

Prov. 2:21……….Let those complete and blameless before You stay.

Prov. 2:22……….and cut off the wicked. Let the unfaithful be rooted out.

1Cor 4:5…………Bring to light what is hidden in darkness,

1Cor 4:5…………and expose the secret aims of the hearts.

Rev 2:5………….Let this nation remember from where they have fallen,

Rev 2:5………….repenting, and returning to doing their first works,

1Chr 22:19……..setting their hearts and their souls to seek the Lord,

2Chr 7:14……….humbling themselves, praying, and turning from their wicked ways.

2Chr 7:14……….Then hear them, O Lord, and forgive their sins and heal our land.

Acts 26:18……..Open their eyes and turn them from darkness to light.

Heb 3:13………..Soften the hearts that are hardened through the deceitfulness of sin.

Ps 107:20……….Deliver them from their destructions.

2Pet 3:9…………Father, You have been longsuffering toward us,

2Pet 3:9…………not willing that any should perish,

2Pet 3:9…………but that all should come to repentance.

Isa 49:22………..Raise up a standard in this nation.

Zech 10:1……….Cause the rains of Your Spirit to flood this land

Hab 3:2………….and revive Your work in the midst of us.

Isa 59:16………..Raise up intercessors for this nation

2Cor 10:4……….to pull down strongholds over this land.

Isa 40:5…………And let the glory of the Lord be revealed!

AMEN