Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig!

„Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.” FILIPENI. 1:21
Iată care trebuie să fie ţelul fiecărui credincios care-L iubeşte pe Domnul Isus. Pentru Pavel, centrul vieţii lui era Domnul Hristos. Şi noi cităm adesea: „…pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig…” dar în realitate suntem departe de starea de spirit a lui Pavel; este doar o formulă, idee abstractă, un clişeu frumos dar nereal. Cine prezintă o astfel de copie care nu se potriveşte cu realitatea, vrea să atragă atenţia asupra lui însuşi. Este uşor să te strecori de la slujirea Domnului Isus şi să treci la slujirea de tine însuţi. Putem să fim foarte activi şi totuşi în realitate să nu-I slujim Lui. Putem sluji idealuri, principii, adevăruri, metode, oameni, şi totuşi să nu slujim Domnului. Putem face multe lucrări, dar cu dragostea dintâi părăsită. Este bine să ne liniştim şi să ne gândim sincer dacă în adevăr slujim Domnului, dacă viaţa noastră este Hristos. Când Pavel a spus cuvintele de care ne ocupăm, el era deplin convins că Domnul Isus nu Şi-a dat numai trupul pentru el, ci S-a dat pe Sine însuşi, cu inima Lui cu tot. Numai atunci a putut să aibă o astfel de exclamaţie: pentru mine, Hristos este totul! Şi aşa a fost toată viaţa lui. Să ne gândim că noi suntem în Hristos Domnul; noi îl reprezentăm pe El în lumea aceasta în timpul absenţei Lui. Ce cinste enormă ni s-a dat, dar şi ce răspundere! Ni s-a dat favoarea să stăm aici ca martori ai Domnului Isus având acelaşi conflict, aceeaşi luptă pe care a avut-o El. Nu este uşor să mergi pe urmele Lui. Este într-adevăr o luptă şi nu uşoară, dar este şi bucuria de a trăi pentru El. Oricine ar dori să aibă un câştig din ceea ce face, dar câţi sunt dintre aceia care, ca Pavel, să-şi facă un câştig din moarte? Oamenii în general se agaţă de viaţă, oricât de mizerabilă ar fi ea şi caută orice posibilitate care li se oferă ca să-şi mai lungească puţintel exisistenţa. Ce nebunie! Să vrei să mai trăieşti în suferinţe trupeşti, în necazuri de tot felul şi într-o lume care nu a găsit pentru Domnul Isus decât o cruce, mai ales când Scriptura ne spune ce aşteaptă pe cei credincioşi după înviere: slavă, bucurie şi fericire veşnică, nu suferinţă, nu lacrimi, nu dureri, dar mai ales cel mai scump lucru, de a fi mereu, fără întrerupere, fără sfârşit, în prezenţa Aceluia care ne-a iubit atât de mult şi care a zis: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu…” (Ioan 17:24). Nu numai undeva în cerul imens, ci împreună cu El, să-L contemplăm toată veşnicia, să-I sorbim cuvintele şi să-L adorăm în adevăr aşa cum se cuvine. Iată gloriosul câştig care ne aşteaptă! Ce ne-ar mai putea reţine pe pământul acesta? Da, ne reţine dragostea pe care Domnul nostru o are pentru toţi oamenii şi pe care vrea s-o manifeste prin noi care spunem că: „…pentru mine a trăi este Hristos.” Câştigarea sufletelor pentru Dumnezeu, zidirea credincioşilor sunt lucruri preţioase pentru El, dar ţinta noastră este Domnul Hristos, El este răsplata noastră cea foarte mare. Ce adevăr sublim este în cuvintele: „Vom fi ca El.”! „Pentru a renunţa la noi înşine, trebuie să avem un alt obiectiv decât „sine” şi acesta este Hristos.” J.N.D.
FamToFam

Îndrăzneala in slujire!

„Pentru că de orişicine se va ruşina de Mine şi de Cuvintele Mele în acest neam adulter şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul Omului cînd va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.” MARCU 8:38

Cuvintele acestea stît printre cele mai solemne pe care le-a pronunţat Domnul nostru. El declară că este posibil ca cel credincios, chiar ucenicul Său, să-i fie ruşine de El şi de cuvintele Lui. Se poate întîmpla ca, deşi purtînd Numele Lui şi pretinzînd a crede în lucrarea de la cruce, să refuzăm să ne asumăm răspunderea pe care o implică faptul acesta, fiindu-ne teamă să ne identificăm în totul cu El înaintea lumii sau în Biserică.Cauza lui Dumnezeu poate fi combătută de un potentat ca Faraon; ea poate fi atacată de un om de stat ca Haman; dar, vai, ea poate fi trădată şi din lăuntru de un ucenic „care a devenit vînzător”, căruia îi este ruşine de Domnul Hristos, ruşine de a se compromite (la serviciu) pentru cauza Sa şi are o reţinere de a apăra Cuvîntul Său în public sau în Biserică. Cînd ne păstrăm înfăţişarea de credincios şi biata noastră viaţă religioasă liniştită, fugind de ocară şi de lupta pentru cauza Sa, să fim siguri că asta însemnează că ne este ruşine de Domnul Hristos. Atunci am părăsit tărîmul crucii, tărîmul dăruirii adevărate şi totale de sine. În felul acesta viaţa continuă cu aparenta linişte exterioară dar cu mizeriile şi nimicnicia lăuntrică; de aici înainte sîntem ucenici care trădează pe Domnul lor.Totuşi El cunoaşte orice lucru şi este scris că El va da fiecăruia după faptele lui. În momentul întoarcerii Sale pe pămînt, slava şi măreţia Sa vor străluci şi vor umple universul de splendoarea lor. În faţa mulţimii cereşti de îngeri, în prezenţa mulţimii de oameni de pe pămînt cuprinşi de panică, Domnul Se va opri, pentru fiecare, în acel moment suprem, să poată să-L vadă că şi Lui fi este ruşine de „…ai Săi…”, de cei cărora le-a fost ruşine de El cînd El a fost lepădat. Dacă Petru după lepădarea lui, n-a putut suporta privirea Domnului, ce va fi cu „…ai Săi…” care L-au tăgăduit? Ce vom fi atunci depinde de ce facem astăzi din viaţa noastră, din mărturia noastră în mijlocul acestei generaţii stricate în care trăim.Dumnezeu să ne trezească la realitate, căci acum putem să renunţăm la noi înşine, să ne ruşinăm nu de El ci de noi înşine, să renunţăm la pretenţiile şi închipuirile pe care le avem, şi să acceptăm crucea cu tot ce însemnează ea: lepădare de sine, dispreţ, ruşine, suferinţă, moarte şi să mergem pe urmele Lui consacrîndu-ne restul vieţii cauzei Lui şi a Evangheliei.”Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” (Mat. 16:24).
FamToFam

Mă duce la ape liniştite!

Psalmul 23.2
Apele liniştite vorbesc despre liniştea inimii, nu neapărat pentru că împrejurările sunt liniştite, ci despre pacea şi liniştea inimii indiferent care ar fi împrejurările. Vă aduceţi aminte de acel pasaj minunat: „Tu vei păzi în pace desăvârşită mintea care se sprijină pe Tine, pentru că se încrede în Tine“? Nu spune: «Tu o vei aşeza într‑un mediu plin de pace». Înseamnă că noi putem avea o pace desăvârşită în mijlocul împrejurărilor care par a ne fi cu totul împotrivă.
Avem un exemplu în Însuşi Domnul Isus. Să ne amintim de acea întâmplare de la Marea Galileii când s‑a stârnit o furtună mare. Vânturile băteau şi valurile se izbeau cu furie de mica barcă în care călătorea El; părea că barca urma să fie sfărâmată şi nimicită de furtună. Toţi cei din barcă, deşi marinari experimentaţi, erau cuprinşi de teamă, cu excepţia Unuia.
De ce nu s‑au strâns ucenicii lângă El, ca să primească şi ei din pacea care umplea inima Lui binecuvântată? Ei L‑au trezit din somn, iar El, cu un cuvânt, a redus la tăcere toate acele talazuri vijelioase, la picioarele Lui, aşa cum un om îşi poate aduce câinele la picioarele lui. Însă acei ucenici au fost tot atât de mult la adăpost în timpul furtunii pe cât au fost atunci când o linişte mare a coborât deasupra mării; şi nu exista niciun motiv care i‑ar fi putut împiedica să împărtăşească pacea Lui. Domnul dă pacea Sa inimilor noastre, dar noi vom avea nevoie de „un căpătâi“, de o pernă pe care să ne punem capul, altfel nu ne vom bucura de pace. Ce fel de pernă a fost aceea pe care Isus Şi‑a pus capul? Perna cunoştinţei dragostei de neschimbat a Tatălui! El ştia că mâna Sa ţinea frâiele şi Se putea odihni în cunoştinţa dragostei de neschimbat a Tatălui Său. El ne dă şi nouă aceeaşi dragoste în care să ne odinim. „Toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu“. Dar noi ne putem bucura de acest fapt doar atunci când El ne conduce. Dacă ne depărtăm de la faţa Sa, atunci suntem măcinaţi de griji şi lipsiţi de odihnă. J. T. Mawson
FanToFam

Am zis: „îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!

Psalmul 32:1-7
Am zis: „îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Si Tu ai iertat vina păcatului meu. Psalmul 32:5
FRUNZE PRĂFUITE
Planta ornamentală pe care am adus-o soţiei a adăugat o notă de viaţă în casa noastră. Frunzele sale mari, luxuriante, păreau că se întind cu gesturi de bun venit. Dar într-o dimineaţă am observat că frunzele îi atârnau veştede. Nu i-am spus nimic soţiei, dar mă întrebam ce s-o fi petrecut cu planta noastră. Când am sosit acasă pentru masa de prânz, planta era cu totul alta. O culoare sănătoasă revenise în frunzele ei mari, care se întinseseră ca mai înainte. Când am întrebat-o pe Dorothy despre ea, mi-a spus că tocmai citise despre plantele de apartament, cum să le menţii vii şi proaspete. Se spunea că praful acumulat pe frunzele plantelor împiedica pătrunderea luminii. Aşa că este necesar ca frunzele plantei să fie şterse cu regularitate. Soţia făcuse astfel şi rezultatul era evident.Trăind în lumea aceasta, particule fine din „praful” păcatului se aştern peste vieţile noastre. Resentimente, cuvinte dure, gânduri necurate, atitudini egoiste, toate îşi iau vama pe seama vitalităţii noastre spirituale. Dacă nu sunt mărturisite, ele formează un strat de „praf” care ne împiedică să experimentăm lumina harului lui Dumnezeu în inimile noastre. Cei din jurul nostru vor simţi că este ceva râu cu noi. Dacă păcatele acumulate prin nemărturisire ţi s-au adunat în suflet, fă ca David – mărturiseşte-le Domnului. Şterge astfel „frunzele prăfuite” ale vieţii şi bucură-te din nou de razele glorioase ale dragostei lui Dumnezeu. – D.J.D.
‘Naintea Crucii Lui, Celui ce-a murit,
Mă prăbuşesc în lut neputincios,
Să-mi ierte tot păcatul săvârşit.
Totul în toţi să fie doar Cristos. Bridges
Mărturisirea păcatelor este pămantul in care creste iertarea lui Dumnezeu.
FamToFam

„Stăruie… la timp şi ne la timp !

2 TIMOTEI 4:2
„Stăruie… la timp şi ne la timp”.
Duhul Sfînt, în acest text inspirat, ne îndeamnă stăruitor, să propovăduim Cuvîntul lui Dumnezeu, în orice ocazie, favorabilă sau chiar nefavorabilă. Aceasta nu înseamnă, negreşit, să ne cocoţăm cu toţii la amvon, şi să ne instalăm ca predicatori; mulţi din cei ce fac aceasta, nu au nici măcar o cunoştinţă mai temeinică a Scripturii Sfinte. Dar absolut fără excepţie, toţi putem şi trebuie să-L propovăduim pe Domnul Isus ca pe Acela care ne-a cîştigat mîntuirea sufletelor noastre. Şi aceasta în mod activ şi consecvent, din pricina judecăţii care vine, cînd oamenii nu vor mai avea nici o nădejde de a fi salvaţi. Pentru că vremea s-a scurtat, apostolul inspirat ne îndeamnă înaintea lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos să insistăm pe lîngă sufletele oamenilor. El însuşi a fost un exemplu al unei vieţi dedicate în privinţa aceasta. Este o lucrare pe toată viaţa; nu avem niciodată vacanţă; sîntem totdeauna la datorie pentru Domnul. Ducele de Wellington a întrebat odată pe un soldat britanic care, fiind în uniformă, mergea bălăbănindu-se: „De ce mergi într-o poziţie atît de nepotrivită?” Sînt în timpul meu liber, domnule, a răspuns el. „Un soldat britanic nu este niciodată neglijent şi indiferent în timpul său liber” a spus Ducele. „Reiaţi poziţia militară”. Tot astfel şi un credincios în slujba împăratului împăraţilor, nu este niciodată „în timpul său liber”, ci gata întotdeauna să împartă la alţii Evanghelia lui Isus Hristos. Dumnezeu nu vrea timpul nostru liber, ci timpul nostru preţios. Apostolul Pavel ne îndeamnă în Numele Aceluia care va judeca vii şi morţii, în numele teribilei realităţi a veşniciei, să stăruim pe lîngă cei care resping salvarea oferită gratuit prin credinţa în jertfa Domnului Isus pe cruce. Să nu spunem că mu avem ocazii să-L vestim pe Mîntuitorul nostru; aceasta n-ar fi adevărat. Dar chiar dacă într-adevăr nu am avea nici un prilej de a-L mărturisi pe Domnul Hristos, să căutăm noi acest prilej şi să fim siguri că vom găsi nenumărate şi bune ocazii pentru aceasta. Un singur lucru trebuie însă, ca mărturia noastră să fie însoţită de pilda unei vieţi care să-L prezinte pe Acela pe care îl propovăduim. Altfel, mărturia noastră se va întoarce spre ocara Domnului Isus. O, să fim sinceri; de cîte ori am tăcut pentru că eram „ocupaţi” sau mai de grabă pentru că ne era ruşine şi ne întrebam: „ce va spune, cum va reacţiona cel căruia îi voi vorbi şi astfel poate, prin raţionarea şi ruşinea noastră, am pierdut cinstea de a cîştiga suflete pentru Dumnezeu. Dar Domnul Isus a zis: „de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele… se va ruşina şi Fiul Omului cînd va veni în slava Tatălui Său…” (Marcu 8:38).
Iubiţi copii ai lui Dumnezeu, să nu uităm că El ne-a lăsat încă aici pe pămînt ca să fim martorii lui credincioşi şi de asemenea să nu uităm că dacă toţi credincioşii ar fi tăcut şi n-ar fi mărturisit pe Domnul Isus, noi n-am fi ajuns niciodată să-L cunoaştem pe Domnul Isus ca pe Mîntuitorul nostru personal. Să rugăm însă pe Tatăl nostru să ne dea dragoste şi milă pentru sufletele oamenilor.

Tatăl este cu Mine!

Nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine.
(Ioan 16:32)
Cu siguranţă nu mai este necesar să spunem că transformarea convingerii în acţiune necesită un mare sacrificiu. Poate însemna renunţarea sau separarea noastră de anumiţi oameni sau de anumite lucruri, rămânând cu un sentiment straniu de deposedare şi de singurătate. De aceea omul care în cele din urmă se va înălţa ca un
vultur spre înălţimile zilei fără nori şi va trăi în lumina soarelui lui Dumnezeu trebuie să se mulţumească să trăiască o viaţă de relativă singurătate.
Nu există păsări care să trăiască în atâta solitudine ca vulturii, pentru că ei nu zboară niciodată în stoluri. Rareori pot fi văzuţi doi vulturi împreună. Şi o viaţă care este dedicată lui Dumnezeu cunoaşte părtăşia divină, indiferent cât de multe prietenii omeneşti au trebuit să fie pierdute pe drum.
Dumnezeu caută „oameni vulturi“, pentru că nimeni nu va ajunge vreodată la împlinirea deplină a celor mai bune lucruri ale lui Dumnezeu în viaţa lui spirituală fără să înveţe să umble singur cu El. Îl vedem pe Avraam singur „în ţara Canaan, în timp ce Lot a locuit în cetăţile din câmpie … până la Sodoma“ (Gen. 13:12). Moise, deşi educat în toată înţelepciunea Egiptului, a trebuit să petreacă patruzeci de ani singur cu Dumnezeu în deşert. Şi Pavel, care era plin de toată cunoştinţa grecilor şi care a stat „la picioarele lui Gamaliel“ (Fapte 22:3), i s-a cerut, după întâlnirea cu Domnul Isus, să meargă imediat „în Arabia“ (Gal. 1:17) ca să înveţe viaţa de deşert cu Dumnezeu.
Să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne izoleze, dar prin aceasta nu înţeleg izolarea într-o mănăstire. Ci acea experienţă a izolării prin care Domnul creează o independenţă a vieţii şi a credinţei astfel încât sufletul să nu mai depindă de ajutorul, rugăciunile, credinţa şi grija permanentă a altora. Sprijinul şi inspiraţia de la alţii sunt necesare, şi ele au locul lor în creşterea unui credincios, dar la un moment dat ele pot să devină efectiv o piedică în calea credinţei şi a propăşirii unui om.
Dumnezeu ştie cum să schimbe împrejurările noastre ca să ne izoleze. Şi odată ce ne dăruim Lui şi El ne trece prin experienţa izolării, noi nu mai suntem dependenţi de cei din jurul nostru, deşi continuăm să-i iubim la fel de mult ca înainte. Atunci realizăm că El a făcut o lucrare nouă în noi şi că aripile sufletului nostru au învăţat să se înalţe tot mai sus.
Trebuie să îndrăznim să fim singuri, în felul în care Iacov a trebuit să fie singur pentru ca Îngerul lui Dumnezeu să-i şoptească la ureche: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel“ (Gen. 32:28); în felul în care Daniel a trebuit să fie lăsat singur ca să vadă viziunile cereşti; şi în felul în care Ioan a trebuit să fie exilat pe insula Patmos ca să primească şi să înregistreze „descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu“ (Apocalipsa 1:1).
El singur a „călcat în teasc“ (Isaia 63:3) pentru noi. De aceea, suntem noi pregătiţi mai degrabă pentru un timp de „glorioasă izolare“ decât să-L
FamToFam

Şi să cunoaşteţi dragostea lui Christos!

Şi să cunoaşteţi dragostea lui Christos, care întrece orice cunoştinţă.
Efeseni 3:19
Dragostea lui Christos, în tot farmecul, plinătatea, măreţia şi credincioşia ei, depăşeşte cunoştinţa omenească. Ce limbă poate descrie dragostea neîntrecută, incomparabilă, pe care o are faţă de copiii oamenilor? Este atât de vastă şi nemărginită încât, asemeni unei rândunele care atinge apa din zbor dar nu se scufundă, cuvintele noastre descriptive ating doar suprafaţa, nu adâncurile. Bine a spus poetul „O dragoste, abis de neînţeles!”, fiindcă dragostea lui Christos este nemăsurată şi insondabilă; nimeni nu-i poate atinge fundul. Înainte să avem o idee lămurită despre dragostea lui Isus, trebuie să-I înţelegem slava anterioară din înălţimea cerului şi încarnarea pe pământ, în adâncurile ruşinii. Dar cine poate vorbi despre maiestatea lui Christos? Pe tronul cerurilor, era Dumnezeu din Dumnezeu. Prin El au fost făcute cerurile şi toată oştirea lor. Braţul Său atotputernic a făcut stelele. Lauda heruvimilor şi serafimilor Îl înconjura în fiecare clipă; corurile slăvite ale universului cântau neîncetat în faţa tronului Său. El domnea peste întreaga Sa creaţie, Dumnezeu atotputernic, binecuvântat pentru totdeauna (Romani 9:5). Cine poate descrie înălţimile slavei Sale de atunci? Și cine poate spune cât de jos a coborât? Nu a fost de ajuns să devină Om, a devenit Om al durerii. A venit ca să sângereze, să moară şi să sufere – foarte mult pentru El, Fiul lui Dumnezeu; dar să sufere o agonie nemăsurată – să îndure o moarte rușinoasă, părăsit de Tatăl Său — este o dragoste care te face să înmărmureşti de uimire. Aceasta este dragostea! Într-adevăr, este o dragoste „care întrece orice cunoştinţă”. Fie ca această dragoste să ne umple inimile de recunoştinţă, şi să ne ajute să-i manifestăm practic puterea!
FamToFam

CURĂŢIE DESĂVÂRŞITĂ!

Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe.

Apocalipsa 3.5

Ostaş al crucii, la luptă! Nu te odihni până ce biruinţa va fi deplină, căci o răsplată veşnică va fi plata meritată a luptelor tale.Haide, neprihănirea deplină este a ta. Câţiva din Sardes nu şi-au mânjit hainele şi răsplata lor este să umble în haine albe. Sfinţirea desăvârşită este preţul chemării noastre cereşti. Să nu ne lipsim de această răsplată. Apoi, te vei bucura. Vei fi îmbrăcat într-o haină de sărbătoare ca la nuntă; vei fi îmbrăcat cu veselie mare şi vei străluci de fericire. Luptele grele vor fi sfârşite şi le vor lua locul pacea şi bucuria Domnului. Apoi, biruinţa. Vei fi învingător. Ramura de finic şi cununa împreună cu hainele albe vor fi podoaba ta; vei fi primit ca un biruitor, ca şi Mântuitorul Însuşi.În sfârşit, iată un veşmânt de preot. Tu vei sta în faţa Domnului în veşmântul fiilor lui Aron; îi vei aduce ca jertfe mulţumiri, şi te vei apropia de Domnul cu tămâia laudei. Cine nu s-ar lupta pentru un Stăpân care făgăduieşte asemenea onoruri chiar celui din urmă slujitor credincios al Său? Cine n-ar vrea să fie considerat nebun pentru Domnul Isus, pentru ca apoi să îmbrace haina Sa de slavă?
FamToFam

M-am dus la locul meu de strajă

M-am dus la locul meu de strajă, şi stam pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul. (Habacuc 2:1)
Fără nădejdea noastră vigilentă, ce sens mai are să aşteptăm ajutor de la Dumnezeu? Nu va fi nici un ajutor fără ea. Dacă vreodată nu reuşim să primim putere şi protecţie din partea Lui, este doar pentru că nu am căutat aceasta. Ajutorul ceresc este oferit deseori, şi totuşi trece pe lângă noi. Îl pierdem pentru că nu stăm în turn, privind atent la orizont după vreun semn al apropierii lui, şi apoi nu suntem pregătiţi să deschidem larg porţile inimii noastre ca să poată intra. Omul care nu aşteaptă nimic şi deci nu este numai ochi şi urechi, va primi puţin ajutor. Urmăreşte-L pe Dumnezeu în evenimentele vieţii tale.Este o veche zicală care spune: „Cei care urmăresc providenţa lui Dumnezeu nu vor lăsa niciodată ca providenţa lui Dumnezeu să-i caute pe ei”. Şi mai putem interpreta această zicală, spunând: „Cei care nu urmăresc niciodată providenţa lui Dumnezeu, nu vor fi niciodată urmăriţi de providenţa lui Dumnezeu”. Dacă nu pui vasele pentru apă afară când plouă, nu vei colecta niciodată apă.Trebuie să fim mai practici şi să folosim bunul simţ cu Dumnezeu în revendicarea promisiunilor Lui. Dacă un om ar merge la bancă de mai multe ori pe zi, şi-ar pune cecul la geamul casierului, şi apoi l-ar lua şi ar pleca cu el fără să-l încaseze, n-ar trece mult timp şi banca l-ar soma să iasă din local.Oamenii care merg la bancă, merg cu un scop. Ei îşi prezintă cecul, primesc banii cash, şi apoi pleacă, efectuând astfel o tranzacţie reală. Ei nu-şi pun cecul pe tejghea, discutând despre frumuseţea semnăturii şi arătând cât de frumos este desenul de pe el. Nu, ei vor să primească bani pentru cecul lor şi nu vor fi satisfăcuţi fără acest fapt. Aceştia sunt oamenii care întotdeauna sunt bine primiţi la bancă, nu cei care pur şi simplu irosesc timpul casierului.Din nenorocire, un foarte mare număr de oameni se joacă de-a rugăciunea. Ei nu se aşteaptă ca Dumnezeu să le dea un răspuns, şi astfel ei îşi risipesc pur şi simplu timpul de rugăciune. Tatăl nostru ceresc doreşte să facem tranzacţii reale cu El în rugăciunea noastră. Charles H. Spurgeon
Nu ţi se va tăia nădejdea.   Proverbe 23:18
FamToFam

Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig!

.” FILIPENI. 1:21
Iată care trebuie să fie ţelul fiecărui credincios care-L iubeşte pe Domnul Isus. Pentru Pavel, centrul vieţii lui era Domnul Hristos. Şi noi cităm adesea: „…pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig…” dar în realitate suntem departe de starea de spirit a lui Pavel; este doar o formulă, idee abstractă, un clişeu frumos dar nereal. Cine prezintă o astfel de copie care nu se potriveşte cu realitatea, vrea să atragă atenţia asupra lui însuşi. Este uşor să te strecori de la slujirea Domnului Isus şi să treci la slujirea de tine însuţi. Putem să fim foarte activi şi totuşi în realitate să nu-I slujim Lui. Putem sluji idealuri, principii, adevăruri, metode, oameni, şi totuşi să nu slujim Domnului. Putem face multe lucrări, dar cu dragostea dintâi părăsită. Este bine să ne liniştim şi să ne gândim sincer dacă în adevăr slujim Domnului, dacă viaţa noastră este Hristos. Când Pavel a spus cuvintele de care ne ocupăm, el era deplin convins că Domnul Isus nu Şi-a dat numai trupul pentru el, ci S-a dat pe Sine însuşi, cu inima Lui cu tot. Numai atunci a putut să aibă o astfel de exclamaţie: pentru mine, Hristos este totul! Şi aşa a fost toată viaţa lui. Să ne gândim că noi suntem în Hristos Domnul; noi îl reprezentăm pe El în lumea aceasta în timpul absenţei Lui. Ce cinste enormă ni s-a dat, dar şi ce răspundere! Ni s-a dat favoarea să stăm aici ca martori ai Domnului Isus având acelaşi conflict, aceeaşi luptă pe care a avut-o El. Nu este uşor să mergi pe urmele Lui. Este într-adevăr o luptă şi nu uşoară, dar este şi bucuria de a trăi pentru El. Oricine ar dori să aibă un câştig din ceea ce face, dar câţi  sunt dintre aceia care, ca Pavel, să-şi facă un câştig din moarte? Oamenii în general se agaţă de viaţă, oricât de mizerabilă ar fi ea şi caută orice posibilitate care li se oferă ca să-şi mai lungească puţintel exisistenţa. Ce nebunie! Să vrei să mai trăieşti în suferinţe trupeşti, în necazuri de tot felul şi într-o lume care nu a găsit pentru Domnul Isus decât o cruce, mai ales când Scriptura ne spune ce aşteaptă pe cei credincioşi după înviere: slavă, bucurie şi fericire veşnică, nu suferinţă, nu lacrimi, nu dureri, dar mai ales cel mai scump lucru, de a fi mereu, fără întrerupere, fără sfârşit, în prezenţa Aceluia care ne-a iubit atât de mult şi care a zis: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu…” (Ioan 17:24). Nu numai undeva în cerul imens, ci împreună cu El, să-L contemplăm toată veşnicia, să-I sorbim cuvintele şi să-L adorăm în adevăr aşa cum se cuvine. Iată gloriosul câştig care ne aşteaptă! Ce ne-ar mai putea reţine pe pământul acesta? Da, ne reţine dragostea pe care Domnul nostru o are pentru toţi oamenii şi pe care vrea s-o manifeste prin noi care spunem că: „…pentru mine a trăi este Hristos.” Câştigarea sufletelor pentru Dumnezeu, zidirea credincioşilor sunt lucruri preţioase pentru El, dar ţinta noastră este Domnul Hristos, El este răsplata noastră cea foarte mare. Ce adevăr sublim este în cuvintele: „Vom fi ca El.”!„Pentru a renunţa la noi înşine, trebuie să avem un alt obiectiv decât „sine” şi acesta este Hristos.” J.N.D.
FamToFam