Adi Gliga

Adi și Cătălin – „Un ultim concert”

Iată că cei doi cântăreți au ajuns la finalul vizitei lor în America. Cu toate că eu credeam că ultimul lor concert va fi cel de la Biserica Agape din Yorba Linda, CA. (pastor Crinișor Ștefan), se pare că m-am înșelat.

Ajunși în Arizona târziu, sau mai bine-zis spre  dimineață (2:30a.m.), după o călătorie obositoare și o scurtă odihnă de câteva ore, iată-ne ajunși în Aeroport.

photo(6)

Cei din aeroport au remacat repede faptul că băieții aveau cu ei o chitară și i-au întrebat dacă știu să cânte. După ce au aflat că ei tocmai s-au întors dintr-un tur al Americii, i-au rugat să le cânte ceva. Cătălin a scos chitara din cutie si a început să cânte un cintec despre Isus, în limba engleză. Nu nuumai că au fost ascultați cu atenție de toti cei din jur, dar o domnă a început să-i filmeze. La sfârșit s-a bătut din palme și câțiva le-au cerut numele pentru a-i putea asculta pe Youtube. Doamna care i-a provocat să cânte ne-a spus că abia așteaptă să ajungă acasă să-i dea fiicei ei de 13 ani numele lor, fiindca acesteia îi place foarte mult muzica creștină.

photo(7)

Am fost mișcați cu toții de ceea ce s-a întâmplat acolo, de faptul că Dumnezeu i-a folosit pentru câteva momente chiar și în acel loc public. Așa că putem spune într-un fel, că ultimul concert al lui Adi si Cătălin, a avut loc pe Sky Harbor Aeroport din Phoenix Arizona.

 photo(3)

În câteva zile vom posta pe blog utimul interviu cu Adi și Catalin, referitor la turneul lor în Statele Unite. Până atunci să-i purtăm în continuare în rugăciunile noastre.

Totodata dorim să vă anunțăm anticipat faptul ca Dumnezeu i-a dăruit lui Adi un nou cântec, în această perioadă, un cântec inspirat de unele situații prin care Domnul i-a îngăduit să treaca, un cântec pe care nădăjduim să vi-l putem prezenta odata cu interviul.

„La 10 zile de… Arizona”

Mike Olari: Draga Adi si Catalin

Ati trecut de o saptamina de cind ati aterizat pe pamant American. Cum va simtiti; in primul rind spiritual, dar si fizic?
Este America ceea ce v-ati asteptat? Mai mult? Mai putin?
Ce biserici ati vizitat pina acum si cum a fost?
Va rog citeva impresii pentru cititorii blogului nostru.
D-zeu sa fie cu voi in continuare si sa va dea multa izbinda.

Photo 001

Adi Gliga: Am invatat foarte multe lucruri, si am vazut cum Dumnezeu ne sustine peste tot pe unde am fost.

Este mai mult pozitivism. Nu in comunitatile de Romani. Nu cred ca m-am asteptat la ceva anume. Am aflat multe despre cum sunt oamenii in USA si despre sistem. Cred ca vorbind despre sistem, si despre binele de aici, m-am asteptat la altceva.

Am fost in biserica ELIM, la pastorul Steve Boros. Dumnezeu a fost cu noi. Trebuie sa le scriu o scrisoare de multumire pentru generozitatea lor si pentru felul in care s-au deschis in fata Cuvantului lui Dumnezeu. Am fost apoi la Biserica AGAPE, la pastorul Petrica Lascau. A fost locul unde m-am simtit cel mai linistit, si relaxat. M-am simtit ca intr-o familie. abea astept Duminica dimineata sa fim din nou impreuna. Ma gandesc in fiecare zi la Petru Lascau si la felul in care s-a gandit la noi. Noi suntem simpli si nu ne invartim intr-un mediu cu ” cei mari”. Nu stiu de ce Pestrica Lascau s-a coborat la nivelul unor copii, in comparatie cu dansul, dar cred ca in realitate e mai mult om decat Pastor. Cred ca a vazut dincolo de ce se vede si ne-a tratat ca pe niste copii ai lui Dumnezeu. Sincer, sunt impresionat de atitudinea lui. Dumnezeu sa ii dea sanatate si sa ii rasplateasca.
Am fost apoi la Biserica EKKLESIA. Am avut un timp fain cu prietenul nostru Paul, care ne-a facut si invitatia. Ne-am bucurat mult de bucuria oamenilor. Ca de fapt pentru asta suntem in America. Sa aducem speranta si zidire in inimile celor ce ne asculta. Sa reflectam modestia, simplitatea si in mod deosebit Dragostea lui ISUS. A fost un timp ziditor.

Toate aceste Biserici au fost aici in Phoenix Arizona. Ultima la care am fost in acest oras, si la care mai mergem Dumninca seara, a fost Happy Valley. Inainte de a ajunge cu doua zile aici, am avut multe stari si preocupari din motive diferite. Joi cand am ajuns in Biserica, am ramas uimit de frumusetea cladirii. Nu mai vazusem asa ceva.A fost un program foarte spiritual. A fost diferit de ceea ce ma asteptam. A fost chiar ziditor. Aici l-am cunoscut pe Cristi Popa. Daca am ramas cu ceva de la Happy Valley, am ramas cu impresia placuta despre acest om. O sa dau altadata detalii. Am vazut dincolo de un lider, un om. Care are inima pentru Adevarul lui Cristos.

Aseara am fost la prima zi de conventie. Am cantat o cantare. Nu o sa ma pronunt deocamdata. Este ceva ce voi scrie mai incolo.

Ca rezumat. Dumnezeu si-a facut Lucrarea cu noi. Deja avem confirmari. Multumim Domnului si ramanem la dispozitia Lui.

Catalin Ciuculescu:

Am avut convingerea interioara inainte de a veni ca Dumnezeu o sa foloseasca ce a pus in noi pentru zidirea oamenilor. Am vazut si am vorbit cu oameni care s-au apropiat de Dumnezeu in urma slujirii noastre – e slava Lui iar asta nu poate decat sa ne bucure. Am invatat si inca invat multe. Le strang “acolo”… Fizic, suntem bine. Ne-am acomodat si cu fusul orar de aici…

America nu e ca in filme… “All is calm, all is bright”… Oricat de ciudat li s-ar parea unora, aici traiesc tot oameni… Iar eu nu stiu vreun om care sa nu aiba probleme… Oamenii sunt aparent fericiti, dar in realitate au o multime de lupte, fie ca sunt in USA, fie ca sunt in Africa… Imi plac drumurile de aici, dar parca nu le-as da pentru cele din Romania. E prea drept tot… Mi-e frica sa nu adorm la volan… In Romania mai dai intr-o groapa, iti mai sare un caine in fata, mai o curba… E actiune.

Sa vestesti Evanghelia fara sa menajezi pe nimeni nu e usor… Nu e usor deloc… Cine e din Dumnezeu, primeste si creste… Cu gandul asta am venit si tot cu asta vrem sa si plecam… Am fost deja in 4 din bisericile din Phoenix – Elim, Agape, Ekklesia si Happy Valley. L-am marturisit pe Dumnezeu iar roadele sunt ale Lui. Stiu ca in Romania sunt multi oameni care se roaga pentru lucrarea pe care Dumnezeu o face prin noi, si, atat Adi, cat si eu, simtim asta. Multumim celor ce ne sustin.

Puteti urmari programul de la Biserica Agape facand click mai jos:

Adi Gliga – povestea vieții (IV)

Viata de strada si cautarea parintilor

Am ajuns sa dorm in scari de bloc, ma milogeam de prieteni, si am dus-o tot mai greu. Am inceput sa gust din ceea ce inseamna foamete, mancam de pe jos, din cosuri de gunoi, furam din magazine si am trait cum am putut. Era toamna spre iarna cand am ajuns pe strazile din Reghin. Era un frig insuportabil. Nu aveam haine groase. Dormeam pe bancile din parc. Uneori pentru ca aveam acces la casa de cultura, dormeam pe hol. Ma inveleam cu un covor pe care il impatruram in doua. Eram slab de tot. Imparteam un sfert de paine in trei, sa imi ajunga dimineata, la pranz si seara.O aveam de la un magazin de la o doamna careia i se facuse mila de mine. Mi-am facut niste prieteni care imi dadeau de baut gratis. Erau singurii mei prieteni…cel putin asa ii vedeam eu. Erau cantareti intr-un local. Uneori ma puneau sa cant o piesa de a lui Stefan Hrusca, „enigmatici si cuminti” . Oamenii dadeau bani penru piesa asta, si imi mai dadeau si mie sa am sa imi permit un sfert de paine. Am ajuns sa imi plang de mila. Eram deja bolnav de la friguri. Nu mai stiam ce sa fac. Tata lumea asta parca era un lagar de concentrare. Nu imi gaseam locul in ea. Oamenii ma evitau din cauza felului in care eram. Eram dispretuit. Ma saturasem de friguri. Era un gand crud cand ma gandeam ca vine din nou seara si eu nu am unde sa dorm. Eram disperat.

Intr-o zi, m-am pus pe o banca din parc. Era mai caldut ca seara. Ma gandeam la ce viata duc. Ma gandeam ce se va intampla cu mine. Am citit la un moment dat dintr-o revista, in care scria despre Dumnezeu. Ca un om care nu mai are incotro s-o apuce, am inceput sa vorbesc cu Dumnezeu. L-am implorat cu ochii plin de lacrimi, sa faca ceva. Plangeam in hohote din cauza disperarii. Simteam ca sunt la limita. I-am promis atunci ca daca ma scoate din situatia aia voi fi mai bun. Voi face tot ce imi cere….si am promis multe.

Spre uimirea mea, in cateva zile, printr-o persoana, Dumnezeu mi-a aratat ca m-a ascultat. Am primit o suma de bani pe care i-am cerut unui preot, sa pot sa merg sa imi caut parintii.

Am luat un tren si am mers sa vad cine e mama mea. Stiam de pe la vreo zece ani ca ei ar fi undeva in Arad, in comuna Horea. Ajuns la Arad, in autogara, am intrebat incotro este comuna Horea. Am aflat ca e prima comuna cum iesi din Arad. Am urcat intr-un autobus si acum aveam o multime de ganduri.

Ma intrebam daca mai locuieste acolo, sau ce va zice daca ma va vedea, daca mai traieste. Nu aveam nici un sentiment fata de mama mea. Despre tata, stiam ca este doar o linie in buletinul meu. Adica nu stiam daca traieste sau nu. Cert este ca fata de parinti nu aveam decat intrebari. Am inceput sa ii caut doar ca sa aflu despe mine mai multe, sau sa aflu niste explicatii de la ei.

Am ajuns in com. Horia si am inceput sa intreb de o anumita familie Gliga. Dupa o vreme, cineva mi-a explicat unde sta….si ca nu o mai cheama Gliga ci Tomoioaga. S-a recasatorit. Am ajuns la ultima casa de pe ulita. Am batut in poarta si a iesit o doamna. Mi-am dat seama ca era mama pentru ca avea trasaturile fetei ca ale mele. Cand m-a vazut, m-a intrebat:

– Vasile, tu esti?

– Da, i-am raspuns eu.

M-a invitat in casa. M-a intrebat daca mi-e foame. Nu era nici o expresie de bucurie pe fata ei. Era tacuta. Se vedea ca se simte vinovata. Nu avea curaj sa imi zica nimic. Imi punea intrebari mai mult balbaindu-se.

Nu i-am povestit nimic. M-a intrebat de ceilalti frati. I-am zis ce stiam despre fiecare. Si intre timp au aparut doi copii. Erau Marius si Cristi. Aveau 7 si 8 ani. E erau ultimii mei frati. L-am cunoscut intre timp pe tatal lor, care venea de la servici din Arad. Vasile il chema. Lucra la spital. Imi parea foarte amabil. Era barbatul cu care s-a casatorit ultima data. Era tata lui Cristi si Marius. Ne-am imprietenit eu cu Cristi si cu Marius. Doua zile cat am stat in Horia, i-a bucurat pe amandoi. Amandoi doreau sa doarma cu mine. Doreau sa ma joc cu ei. Erau fratii mei. Am pus multe intrebari mamei. Nu a vrut sa imi zica nimic. Am intrebat cine e tatal meu. Nu a vrut sa imi zica. Mi-a ascuns multe. Eu fumam. Dar fata de ea ma ascundeam. Nu stiu de ce. Dar m-a vazut Cristi si cu Marius si i-au zis lui maica-mea. M-am suparat tare. Totusi…la un moment dat, s-a scapat si mi-a zis ca pot sa ii zic mama. Lucru pe care nu il facusem deloc. M-am intaratat si a doua zi am inceput sa imi fac bagajul. Nu puteam sa ii zic mama unei femei care pentru mine era un strain. Aveam douazeci de ani. Eram barbat. Si pentru mine, in acesti cincisprezece ani, nu a exsistat vreodata acest termen „ mama”. Pretentia aceasta de a-i spune mama a fost cam exagerata. Am plecat inapoi spre Baia Mare.

Mi-am infiintat o trupa de muzica pop, pop-folk. (cam ce cant azi) Am cunoscut-o pe Mihaela Dunga, care era actrita la teatrul de papusi. Ea a devenit vocalista trupei si prin ea i-am cunoscut pe restul membrilor. Am facut treaba buna timp de aproximativ doi ani. Salile se umpleau la concertele noastre. Eram invitati la diferite actiuni. Am avut un impresar care ne rezolva concertele.

Stateam la vechiul internat al liceului Mihai Eminescu. Fundatia PROVITA care se ocupa cu tineri care au iesit din orfelinate, m-au primit si pe mine. La acest internat inchiriasera ei cateva camere pentru noi. Intre timp…am uitat ce am promis lui Dumnezeu pe banca din parc, in orasul Reghin.

Odata cu fundatia PROVITA, au aparut si primele sentimente pentru Dumnezeu. Dar despre acestea…mai incolo.

Va urma…

Adi Gliga – povestea vieții (III)

ADOLESCENȚA ÎN BAIA MARE

In acea perioada, am dorit mult sa imi depun dosarul la liceul de muzica din Baia Mare. Nu am fost incurajat. Mi se spunea ca nu o sa fac fata si tot felul de idei descurajatoare. Oarecum, am pus mana pe dosar, si urma sa il depun personal cand ajungeam la Baia Mare. Din nefericire pentu mine, atunci, unul din colegii mei, cu care faceam concurenta cand venea vorba de cine e primul din clasa, fiind gelos, mi-a luat dosarul pe ascuns si l-a dat asistentului social. Acesta l-a depus la o scoala profesionala la profilul tamplar universal. Asa se face ca am avut parte de trei ani in care faceam ce nu imi place.

imagesCA99M7G0

Pentru mine, acesti trei ani, au fost ani grei. Aveam un rand de haine si o pereche de tenisi rupti, din care imi ieseau degetele de la picior. De la internatul unde stateam, era drum lung pana la scoala. Era un chin pentru mine in acele zile de toamna, sa parcurg acest drum prin ploi marunte si reci. Imi curgea nasul, si eram ud leoarca la picioare. Mergeam si stateam in clasa fara incalzire cate opt ore. Cand mergeam la internat, aveam frigul pana in maduva oaselor. Aici, la internat, eram privit ca un ciudat. La fel si la scoala. Colegii mei erau prieteni unii cu altii…dar eu eram mai retras…de altfel, nu avea nimeni motive sa se apropie de mine. Din cand in cand mai schimbam si eu cate o vorba cuiva…dar aveam destule motive sa ma simt jenant fata de cei din jur.

In internat, trebuia sa fii smecher. Sa fii tare. Trebuia sa ai ceva special ca sa poti fi la un nivel cu cei mai multi. Neavand nimic deosebit, am fost pentru unii chiar o sluga. Le spalam hainele, sau mergeam pentru ei sa rezolv anumite probleme. Eram un fricos. Singura mea placere, era cand mergeam prin oras si ma uitam in vitrina magazinelor, la multimea de lucruri expuse. Eram singur si ma gandeam cum ar fi daca as avea din lucrurile expuse in vitrina. Imi faceam tot felul de planuri…daca as avea aia, ar fi asa si asa. Dar erau doar ganduri. Uneori eram tentat sa fur doar pentru a avea. Erau mari lupte in interiorul meu. In disperarea care ma apasa, vorbeam cu Dumnezeu, sperand ca va face sa fie mai bine, mai usor. Dar totul era tacere. Imi aduc aminte ca era un mod in care eram linistit. Tamplarul internatului era si cantaret. Avea chitara si uneori i-o mai ceream. Cand voiam sa ma linistesc sau sa ma simt implinit, mergeam si cantam ore in sir la chitara. Imi imaginam ca sunt in sali mari de concerte si cant. Era unicul mod in care eram desfatat(implinit).

Da…cantam. Am invatat in orfelinat cand aveam cheile de la sala festiva, unde erau multe instrumente. Mergeam si stateam mult in acea sala….si asa am invatat sa cant la chitara, si putin la vioara.

La internat, am avut ocazia la un moment dat, sa cunosc o doamna. Era speciala. Era femeie de servici. Fata ei era neobisnuit de senina pentru mine. Pe fata ei se citea o blandete…profunda blandete. In prezenta acestei doamne eram linistit. Am aflat la un moment dat ca este baptista. Nu ma interesa asta. Ne-am imprietenit. Cateodata ma ducea la ea acasa. Avea o chitara pe care am cantat mult. Uneori mi-o imprumuta si la internat. Am numai amintiri frumoase cu aceasta damna si familia ei. Ea mi-a aniversat prima zi de nastere. Ea m-a facut sa fiu mai increzator. Ma baga in seama si vorbeam cu ea diverse chestii. Dupa doi ani, m-am mutat la un alt internat, din Baia Mare. Internatul liceului Mihai Eminescu. Era chiar in centru orasului, mai aproape de scoala.Aici am dus-o mai bine. Am intrat prima trupa si mi-am facut primii prieteni. „PROOROCK” se numea trupa si era un gen de muzica greu. Hard Rock. Texte vulgare, si influente satanice. Nu eram eu asa, dar am intrat in rand cu ceilalti pentru a fi de ai lor. Am acceptat sa imi calc multe din principii doar pentru ca mi-am facut prieteni. Nu voiam sa ii dezamagesc. Asa ca am facut tot ce faceau si ei.

Mi-am dat seama dupa aceea ca aceasta tragedie se intampla cu cei mai multi adolescenti. De dragul de a fi intr-un anturaj, din dorintea de a fi ca unii sau ca altii, cei mai multi adolescenti isi calca toate principiile pe care l-eau avut de la parinti. Bunul simt dispare, rusinea dispare, caracterul devine dur, si dintr-un copil cu principii, devine un smecher, un arogant care defapt nu cauta decat atentie. Aici pierd cei mai multi tineri. Cand incearca sa fie ca alte persoane, care defapt la randul lor ,au facut aceeasi greseala. Cautau atentie. Astfel, au devenit oameni cu criza de identitate.

Nu incerca sa fii ceea ce nu esti…pentru ca te vei scufunda si nu se stie daca se va gasi vre-o mana care sa te ridice. Fii tu insuti. Tine-ti principiile morale si nu incerca sa fii ca alti oameni care la radul lor sunt la fel de vulnerabili ca si tine.

Mai tarziu, trupa s-a desfintat.. Unii din colegi, au plecat in Cluj la facultate.

Intre timp, am terminat profesionala si am intrat la zi la liceul nr.2 pana cand dintr-o prostie, m-am imbolnavit si am ramas aproape un semestru intreg in pat. Am pierdut mult si din cauza asta am fost exmatriculat. Pe cand am ajuns cu dovada la scoala eram deja exmatriculat. De aici a inceput greul.

(va urma)

Adi Gliga – povestea vieții (II)

ORFELINATUL DIN SIGHET

Dupa un drum ametitor, de la serpentinele Muntilor Gutinului, am ajuns in sfarsit la destinatie: Sighet. Fiind vorba de o schimbare, credeam ca va fi mai bine, nebanuid insa ce urma sa se intample.Anii care au urmat au fost un groaznic cosmar, care parca nu se mai termina.

Am ajuns in fata unei porti uriase. Era din fier si iti inspira o stare de teama amestecata cu nesiguranta, fiori reci furnicandu-ma parca pe moment. In poarta aceasta mare, s-a deschis una mai mica si educatoarea care ne insotea ne-a facut semn sa intram.

Tovarasa Mirela(asa o numeam, pe atunci inca eram in regimul communist) avea un chip placut, senin, si iti inspira incredere. O respectam foarte mult condsiderand-o de departe cea mai buna si frumoasa persoana din preajma noastra. …era alinarea noastra. In patimirile noastre din viata de la orfelinat, ea a insemnat un adevarat suport pentru noi. Iubea muzica …stia sa cante la chitara si acest lucru care o facea deosebita de toti ceilalti ce se ocupau de supravegherea si educarea noastra. Cand incepea sa cante, ne strangeam toti copii pe langa ea si greu ne dezlipeam de ea. Cu siguranta ca voi mai vorbi despre ea!

Revenind la momentul intrari pe acea poarta ciudata si a starii de teama ce ma domina, am ramas placut surprins atunci cand am facut primii pasi in orfelinat. Un grup de baieti ne asteptau si de indata ce am am intrat pe poarta au inceput sa aplaude… Am zambit placut impresionat dar defapt aplauzele erau pentru doamna Mirela, fiind apreciata de toti cei de acolo. Acel ropot de aplauze a creeat o atmosfera placuta de moment si mi-a redat increderea in ceea ce va fi sperand ca totul va fi bine. Si asa a fost…primele luni.

Toate bune si frumoase ca la inceput, dar a venit si momentul in care perdeaua era data la o parte si adevarul vietii de orfelinat a inceput sa ne loveasca.

Ma consideram un copil normal, dar pentru multi dintre copiii de acolo felul in care aratam, expresivitatea fetei, a creeat o stare de antipatie unii injurandu-ma, altii strigandu-mi tot felul de nume si porecle. Eram asa de urat, incat reactiiledin jur erau deseori violente. Astfel, am inceput sa am in mine o stare de teama si eram terorizat de idea aceasta, ca asa vor fii anii mei de viata…tot timpul ma asteptam ca cineva sa dea in mine..si starea aceea de teama indemna parca pe cei mai mari sa ma loveasca.Asa am dus-o primii patru ani aproximativ.

Unii parinti, veneau sa isi duca copii acasa pentru sfarsitul saptamanii. Si in mintea mea de copil, visam si eram sigur ca mama va veni sa ma ia si pe mine. Timp de doi ani, fugeam la poarta orfelinatului, sperand ca va veni sa ma ia si pe mine acasa, sperand astfel sa scap de ororile ce se intamplau pe sfarsit de saptamana. Am trait doi ani de zile cu aceasta speranta in suflet dar s-a dovedit doar un vis care nu s-a realizat.

La varsta de noua ani, am fost internat la infirmeria orfelinatului (salonul pentru bolnavi). beneficiind astfel de un moment de liniste.Intins pe pat, am inceput sa ma gandesc la ce se intampla in jurul meu. Pentru prima data, am inceput sa ma resemnez, acceptand gandul ca sunt abandonat si nimanui nu-i mai pasa de mine. Au iceput sa imi curga lacimile…plangeam amarnic si aveam o stare de disperare in suflet. Am realizat intr-un tarziu ca plangeam fara sa mai am lacrimi.

Gandul la ceea ce va fi cu mine in anii urmatori printre acesti copii, ma facea sa ma simt ca

intr-o jungla. Am inceput sa imi impun ca trebuie sa accept ca asta e soarta mea. Gandeam ca m-am nascut degeaba. Eram nedumerit si ma intrebam pentru ce m-a creat Dumnezeu?

Era totusi, o stare interesanta care ma facea sa mai sper.Stiam ca nu sunt singurul in aceasta situatie. Mi-au vazut ochii orori care mai de care mai diabolice… chipuri de copii desfigurate, zdrobite de la bataile la care eram supusi . Lucruri pe care nu le pot scrie…care multi din voi nu vi le imaginati. Ne puneau cate doi, fata in fata, si ne fortau sa ne batem pana unul din noi cadea zdrobit. Inca mai vad imagini pline de sange imprastiat in stanga si in dreapta. Nimeream de cele mai multe ori sa ma bat cu colegul meu de grupa si de clasa…Valentin il chema. Trebuia sa ne batem…nu stiam sa ma bat. Daca dadeam in el, cei mai mari , ma loveau de ce am dat in el. Daca nu dadeam, capatam de la el. M-am format cu o stare de frica, am rabdat atata umilinta si brutalitate, incat am ajuns foarte singuratic.Eram necomunicativ, eram ca o stana de piatra. Nu mai aveam lacrimi, nu mai aveam sperante, nu mai aveam nimic. Eram sluga celor din jurul meu, bataia lor de joc,pentru mine tot ce era legat de viata asta era confuz. Singura realitate era durerea, pe care oricat voiam nu puteam sa o alung. Seara asteptam sa adoarma toti. Si ma refugiam la baie intr-un loc unde puteam sa stau fara ca sa ma gaseasca cineva, desi era riscant. O usa care stiam ca era tot timpul deschisa, acoperea un spatiu gol in perete. Aici, in acest spatiu, ma ascundeam pana la miezul noptii cand stiam ca dorm toti. Asa evitam portia de bataie cu care era incepusem sa ma obisnuiesc inaninte de culcare. In dormitoare, erau intre zece si cateva zeci de copii, impreuna cu sefii de dormitor, care erau dintre cei mai mari. Noi eram amuzamentul lor. Ne luau in brate, si ne aruncau in sus, fara sa ne mai prinda. Cand ma gandesc acum, simt parca impactul dintre podea si dantura sau anumite zone ale fetei. Un sentiment mai mult decat groaznic. O durere care te face sa delirezi, o durere care iti amorteste simturile. Ceva, mai presus de mine, de puterea mea de intelegere, ma tinea constient. Nu imi explicam cum rezistam fara sa inebunesc, imi doream sa se termine. Eram fara vlaga. Mi-au pus mana pe perna, sa nu aiba unde merge si mi-au dat lovituri in palma cu sarma impletita, si se opreau cand vedeau ca sangele tasneste. Un sadism fara pricepere.

Imi aduc aminte de anumiti supraveghetori de noapte si educatori, care stateau, se uitau si se amuzau. Incerc sa inteleg ce era in inima lor. Stiau ce se intampla, dar nu interveneau. Unii erau mai tot timpul la discutiile lor in jurul cafelei. Daca se intampla sa spunem ce ni se intampla, sau cum ne schilodesc cei mai mari… si daca cineva lua masuri, represaliile asupra celor care au avut curaj sa spuna, erau din cele mai dure.Si atunci trebuia sa inventam accidente care mai de care mai stupide care pareau credibile la prima vedere., dar multi din supravegehtoti erau constienti ca nu era adevarat. Era o teroare imensa care provoca acea stare de frica in care chiar daca tanjeai sa spui cuiva nu indrazneai. Batjocura pe care o aveam de la cei mai mari din orfelinat la scoala,cand ma umileau de fata cu colegii mei si ne puneau sa ne batem, pe mine si pe Valentin, colegul meu de clasa, poreclele colegilor de grupa, bataile care le luam de la unii din ei pentru ca nu le placea fata mea, dispretul unora dintre colegi pentru ca eram de la orfelinat si altele, se adauga la toata povestirea de mai sus…astea au fost motive suiciente sa ma intorc impotriva lui Dumnezeu. Sa nu imi doresc un astfel de Dumnezeu.

Ironia ironiilor, a fost ca intre timp, am auzit despre Isus. Era parintele Ieremia un om exceptional, bland, intelegator, dornic sa ajute. Venea la orfelinat si ne invata sa ne rugam. El ne rupea putin de la realitatea in care eram, punandu-ne sa citim in niste carti cu rugaciuni. Acum, ironia era ca ne invata rugaciunile astea, si noi le spuneam in fata unui tablou, care era de fapt o icoana. Oricat ma rugam sa inceteze ororile, parca ele veneau mai des. Si atunci mi-am zis eu:ce fel de Dumnezeu este acesta, care nu asculta?

Am auzit despre El ca ne-a creat..desi la scoala am invata ca suntem ceva soi de maimuta. Imaginati-va ca stiam ca exista Dumnezeu, dar nu aveam nevoie de El. M-am impietrit, pentru ca nu aveam nevoie de un Dumnezeu care ingaduia atata suferinta si parca nu se mai oprea. El, Dumnezeu…ma urmarea, si eu simteam asta uneori. Dar veninul care s-a adunat in mine, nega toata interventia Lui. Apoi mai eram si copil…si nu prea intelegeam mare lucru despre chestiuni spirituale.

Aveam toate motivele sa nu il iubesc pe Dumnezeu la cata amaraciune a lasat in viata mea, cui ii trebuie un astfel de Dumnezeu? Nu am avut un motiv sa fac ceva pentru El, pentru ca aparent, El nu facea nimic pentru mine, decat sa ma distruga prin suferinta.

Totusi realitatea este ca El stia tot despre mine, dar mi-au trebuit aproape cincisprezece ani sa inteleg asta. Ma asculta si atunci cand ma rugam dar eu nu stiam ca deja a facut ceva pentru mine, pana am inteles sensul jertfei pe care a facut-o pe cruce, fiind rastignit pentru a ma salva pe mine de iad, care e la el de real cum au fost suferintele mele…doar ca suferintele din iad vor dura vesnic. Acum inteleg de ce s-au petrecut toate astea, dar vom vorbi mai tarziu despre asta.

Asa mi-am petrecut copilaria. Au fost si momente placute, dar asa de putine incat nu se observa. Un moment placut era cand mergeam la masa, si nu ne luau cei mai mari mancarea, sau cand erau sarbatori, cum ar fi Nasterea Domnului, cand primeam daruri, Mai era pastele, cand mancam oua rosii, plimbarile de la gradina Morii(un parc din Sighet), momente cand aveam ocazia sa iesim din orfelinat cu doamna Mirela, momentele cand ea ne canta si ne citea subtitrarea de pe povestile pe diafilm.

As fi schimbat oricand soarta mea cu a unui copil care a avut parinti.si as fi dat orice sa am parinti. Mi-aduc aminte ca ma ingramadeam la poarta orfelinatului la sfarsitul saptamanii si strigam la parintii care veneau dupa copii, sa ma ia si pe mine numai sa scap din orfelinat.. Acum inteleg de ce a trebuit sa trec prin toate astea suferinti

Cert este faptul ca va fi o zi, cand cei care nu si-au respectat parintii, vor regreta. Chiar daca unii din parinti sunt mai dificili, bucurati-va de ei. Pretuiti ceea ce ati primit. Azi, undeva in lumea aceasta, sunt copii care si-ar dori sa aibe mama si tata. Nu au ei aceasta bucurie dar voi, o aveti…bucurati-va de acest dar minunat a lui Dumnezeu.

La un moment dat, in decembrie 1989, a venit revolutia. Eram in clasa a patra. Revolutia din ’89, a adus cu ea si o schimbare…in bine. Au durat vre-o doi ani aproximativ pana sa se simta aceasta schimbare. Am crescut, am devenit unul din baietii cei mari,

Cei care treceau peste optsprezece ani, trebuiau sa paraseasca orfelinatul ceea ce era bine pentru cei mai mici. Am sa va povestesc ce a urmat dupa ce am plecat din orfelinat.

(va urma)

Adi Gliga – povestea vieții (I)

Înainte de a-l lăsa pe Adi Gliga să ne destăinuie povestea vieții lui, vreau să vă spun în ce împrejurări l-am cunoscut.
Imediat dupa ce am început lucrarea în penitenciarul de minori din Craiova, m-am gândit să invit pentru evanghlizarile pe care le organizam acolo, oameni care ar putea sa-i înțeleagă cel mai bine pe cei de acolo, și care ar avea un impact mai mare, în împărtășirea Evangheliei.
Așa se face că i-am invitat pe frații Vasile Tofan din Galati, și Irinel Ștefan din Timișoara, pentru vestirea evangheliei, și cântare și încurajare decât Adi Gliga, ajutat de colaboratorul său, Cătălin Ciuculescu.
Adi a fost extrem de bine primit, nu numai datorita talentului muzical, sau datorita faptului că este foarte aproape ca vârstă de cei de acolo, dar prin mărturia vieții lui, a reușit să-i facă pe toți participanții să se indentifice cu el, într-o mai mică, sau mai mare măsură…

La scurt timp după această evanghelizare, a urmat și un botez în apă, la care Adi și Cătălin au participat din nou. La acel botez, unde ne-am bucurat enorm de mult pentru faptul că Dumnezeu primea în împaratia Sa noi suflete, Adi a fost atât de atins de ce se întâmpla acolo, încât m-a rugat să-l fac parte din această lucrare cât se poate de mult. Desigur că m-am bucurat de acest lucru și-i mulțumesc lui Dumnezeu, care adaugă la echipa noastră de lucrare din penitenciar tot felul de slujitori, plini de dragoste pentru cei mai de jos păcătoși.

Povestea vieții lui Adi Gliga, pe care o veți putea citi aici în câteva episoade, o prezentăm cu acordul lui, așa cum el însuși a scris-o pe blogul său. Dupa ce veți citi mărturia vieții lui, îmi veți da dreptate, că Adi este unul dintre cei mai potriviți să lucreze cu oamenii din penitenciar.
Dumnezeu sa-i binecuvinteze pe Adi și pe Cătălin în tot ceea ce fac, dar și pe dumneavoastră care veți citi istoria pe cât de tristă, pe atât de înălțătoare spiritual. Se poate vedea cum MAREA DRAGOSTE A LUI DUMNEZEU, poate să ridice din cele mai de jos locuri pe cineva, care din punct de vedere omenesc nu are nici o șansă, și să-l pună alături de vedetele contemporane. Slăvit să fie Domnul pentru acest lucru.Toată slava vrem să i-o dăm doar LUI!

imagesCA99M7G0

Si acum, Adi Gliga povestește…

Nu stiu ce vor aduce zilele ce urmeaza. Stiu doar ca am cresut vazand multe lucruri si bune si rele. Uneori eu am gresit, alteori mi s-a gresit. Acum, la 28 de ani am multa amaraciune in inima din cauza celor ce au vrut sa nu-i mai incurc….mai bine zis care nu puteau sa isi faca mizeriile din cauza mea. Am fost chemati de Dumnezeu la dreptate….cat atarna de mine, imi dau silinta, dar urasc cand cineva rosteste cuvinte pompoase despre Adevar si Dreptate dar cu faptele arata cat sunt de infectati de cel rau. As vrea sa pot sa am cuvinte de bine despre toti oamenii…dar nu se poate…cum nu se poate ca toti sa vorbeasca despre mine doar de bine, din moment ce si eu am parti in care nu sunt tocmai grozav…asta arata ca sunt si eu om.

Oricum….am decis sa scriu despre toate aceste experiente…bune si rele….multe adevaruri socante,despre lucruri care mi s-au dat sa le vad si mi-au tulburat profund inima…despre viata aceasta care defapt nu e viata….pentru mine viata fiind ce-a de dupa moarte, adica Raiul. Despre oameni buni si rai, despre tot ceea ce au vazut ochii mei si auzit urechile mele. Nadejdea mea este ca unii vor invata din toate acestea si sper sa foloseasca spre salvare tuturor celorce citesc aceste scrisori.

Voi incepe cu viata mea si pe parcursul acestor scrieri voi vorbi despre toate lucrurile pe care le-am trait pana acum…bune sau rele.

Abandonul si casa de copii prescolari din Baia Mare

In copilaria mea, gandeam ca viata nu are o foarte mare valoare pe acest pamant si nu intelegeam de ce Dumnezeu ingaduie ca un om sa se nasca si mai apoi sa sufere pentru greselile altora .

Dar sa incepem cu inceputul.

M-am nascut pe Valea Borcutului, un cartier la marginea orasului Baia Mare si-mi aduc aminte foarte vag de momentele primilor mei ani de viata . Imi amintesc familia noastra se lupta cu saracia si adeseori mama ma trimitea la vecini sa mai cer de mancare.

Pe cand implinisem cinci ani, parintii m-au abandonat lasandu-ma in grija unei case de copii pentru prescolari .Motivul acestui gest extrem cred ca a fost dificultatea pe care o intampinau in a se intretine pe ei insusi si bineinteles pe mine, si acum uitandu-ma in urma fara sa-i judec , acest gest nu este justificat.

Aici in aceasta casa de copii, tin minte ca ma mai vizitau cei din familia mea, mai putin tata despre care nu stiu nimic. Mama, impreuna cu unchi si cateva matusi au venit intr-o zi de paste sa ma viziteze. Atmosfera de acolo era interesanta…un miros intens de parfumuri amestecate, pentru ca educatoarea care i-a intampinat a fost parfumata cu o multime de spray-uri. Era acel obicei de Paste, stropitul .

Am primit un pachet de la cei dragi ce ma vizitau, pe care am fugit sa-l pun in dulapul meu si am venit inapoi sa mai petrec timp cu ei. Eram bucuros si profitam din plin de prezenta lor, bucurandu-ma ca orsice copil in acele zile de sarbatoare. Dupa ce au plecat, m-am dus inapoi la dulap sa ma bucur de pachetul primit de la parinti dar nu mai era. Am fost foarte dezamagit. Cineva l-a luat…

Am mai fost vizitat doar odata dupa acest eveniment dar atunci eram la programul de somn de dupa masa. Dupa ce m-am trezit, educatoarea mi-a spus ca m-a cautat mama dar ca nu a vrut sa ma trezeasca din cauza ca dormeam . Am inceput sa plang si sa regret faptul ca am dormit. Totusi, nu aveam de ales caci somnul era obligatoriu . Aceea a fost ultima vizita a mamei mele insa am putut constata asta prea tarziu ca sa mai pot repara ceva…

Intr-o zi, in sala unde era grupa mare de copii, imi amintesc ca am asistat la o discutie a oamenilor mari, in jurul unei cafele si una dintre educatoare spunea ca atunci cand voi creste, voi ajunge ceva mare. Nu am inteles mare lucru atunci, dar acea discutie inca imi mai suna si acum in urechi.

Am cantat pentru prima data solo, la casa de cultura din Baia Mare,intr-o sala cu oameni multi si se spunea ca atunci cand eram mic, aveam vocea ca de inger. Desi nu stim ce voce au ingerii, acum am inteles ce voiau sa zica prin acea remarca.

Intre educatoarele pe care care le stiam foarte bine era o persoana noua, o educatoare de la Sighetul Marmatiei si urma sa ne fie educatoare timp de patru ani, din clasa intai pana in calasa a patra. A venit si ziua cand impreuna cu alti copii de la orfelinat am fost urcati in masini , in graba mare fara sa inteleg ce se intampla.

Ni s-a spus ca mergem la scoala. Nu intelegeam mare lucru. Dar cu masinile ne-au dus la autogara din Baia Mare si acolo am urcat intr-un autobus.

Eram in drum spre Sighetul Marmatiei….

(va urma)

În final, ascultați (sau reascultați) una dintre melodiile interpretate de Adi cu talentul cu care l-a binecuvântat Dumnezeu, pentru a sluji eficient pentru Împărăția Sa.

(click pe nume)

Adi Gliga