Duhul Sfant

Definirea Împărăţiei lui Dumnezeu (2)

Iosif Țon- Mesaj special pentru Biserica Contemporană!!

Îi mulțumesc fratelui Țon pentru mesajele transmise. Sunt efectiv mirat și profund mișcat, nu numai de actualitatea mesajelor pentru biserica contemporană, dar și de modul în care fratele Iosif a reușit să se mențină „la zi” cu evoluția generației noi, în ciuda vârstei frumoase pe care o are.
Vă rog să urmariti seria celor 7 episoade care vor fi publicate pe blogul noastru, și veți vedea că nu am exagerat deloc prin afirmațiile făcute. Dumnezeu să-i dea fratelui Țon multă sănătate, fiindcă este cu adevarat un izvor nesecat și o sursă binecuvântată pentru orice creștin dornic de a-L cunoaște mai mult și mai bine pe Dumnezeu.

Mike Olari

iosif-ton-71

 

Cap.2

Ce am pierdut…

Când Isus a fost întrebat despre permisiunea pentru divorţ dată în legea lui Moise (Deut.24:1), a răspuns: „Din cauza împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele, dar de la început n-a fost aşa” (Matei 19:8).

O „inimă împietrită” este o inimă rece, insensibilă, nepăsătoare, o inimă plină de răutate. Dar „la început” a fost altfel: atunci inimile oamenilor erau pline de bunătate. Ce s-a întâmplat de oamenii şi-au pierdut bunătatea originară şi s-au umplut de răutate?

Poate că descoperind cum am pierdut, ceva, vom descoperi şi modul în care am putea să recăpătăm ce am pierdut. Merită să facem efortul şi să facem această investigaţie.

În Geneza capitolele doi şi trei descoperim frânturi de informaţii despre situaţia care exista la început. Să încercăm să le sistematizăm.

  1. Dumnezeu venea în răcoarea dimineţii şi stătea de vorbă cu omul. Exista o prietenie şi o comunincare directă între Dumnezeu şi om.
  2. Dumnezeu l-a făcut pe om stăpân (domn, autoritate) peste toate animalele şi plantele de pe pământ. Omul le studia şi le dădea nume care prindea esenţa naturii fiecăreia.
  3. Omul avea o poziţie şi o slujbă care îi dădeau semnificaţie şi împlinire.
  4. Dumnezeu i-a formulat omului o singură inderdicţie: Nu încerca să defineşti tu însuţi ce este bine şi ce este rău; acestea rămân în stăpânirea Mea. De aici vedem că Dumnezeu avea Domnie (stăpânire, autoritate) asupra omului.
  5. Sub umbrela Domniei (stăpânirii, autorităţii) lui Dumnezeu, omul avea siguranţă, avea pace, era fericit.
  6. Când Dumnezeu S-a uitat la tot ce crease, a dat verdictul că toate sunt bune. Bunătatea era starea definitorie a întregii Creaţii. Starea originară a omului era bunătatea.

Dumnezeu l-a creat pe om ca pe o fiinţă liberă, adică l-a înzestrat cu capacitatea de a gândi, de a discrimina şi de a alege. Pentru a-i crea omului posibilitatea de a-şi exercita dreptul de a alege, Dumnezeu i-a permis şarpelui să-i ofere omului alternativa. Esenţa opţiunii contrare era aceasta:

De ce să decidă Dumnezeu pentru tine ce este bine şi ce este rău? De ce să nu gândeşti tu pentru tine însuţi?

Ceea ce era pus în discuţie era Domnia (autoritatea, stăpânirea) lui Dumnezeu.

Când omul a ales să facă altfel decât i-a cerut Dumnezeu, el a decis să iese de sub Domnia lui Dumnezeu, declarându-şi independenţa.

Cu alte cuvinte, omul L-a detronat pe Dumnezeu şi s-a întronat pe sine, s-a aşezat pe sine însuşi pe tronul inimii sale.

Vorbind despre evenimentul acesta, apostolul Pavel spune că omul nu L-a păstrat pe Dumnezeu „în cunoaşterea lui”, adică în gândirea lui, în mintea lui şi atunci Dumnezeu i-a dat libertatea de a-şi guverna viaţa conform propriei lui gândiri (Romani 1:28), adică i-a recunoscut şi i-a respectat dreptul la independenţă.

Dar Dumnezeu a plecat de la om. A rupt prietenia cu omul. A încetat să mai vină la întâlniri. L-a lăsat pe om singur.

Ce a pierdut omul?

  1. A pierdut prietenia (comuniunea, părtăşia) cu Dumnezeu.
  2. A pierdut Domnia lui Dumnezeu şi, prin aceasta a pierdut umbrela protecţiei lui Dumnezeu, manifestată prin faptul că l-a cuprins frica şi s-a ascuns.
  3. A pierdut el însuşi domnia (stapânirea) asupra lucrurilor de pe pământ, care au intrat automat în posesia diavolului. El însuşi a intrat sub domnia (stăpânirea, autoritatea) celui rău.
  4. A pierdut semnificaţia şi satisfacţia de a fi împlinit.
  5. A pierdut pacea şi fericirea.
  6. Fiind dominat acum de egoism, s-a umplut de răutate, care îi vine de la „cel rău”.

Să observăm că elementul cheie pe care l-a pierdut a fost Domnia lui Dumnezeu. Toate celelalte se leagă organic de aceasta. Prin urmare, se vede clar că dacă omul vrea să regăsească, să recapete, să recâştige tot ce a pierdut, trebuie să restaureze Domnia lui Dumnezeu asupra întregii lui fiinţe.

Definirea Împărăţiei lui Dumnezeu

Iosif Țon- Mesaj special pentru Biserica Contemporană!!

Îi mulțumesc fratelui Țon pentru mesajele transmise. Sunt efectiv mirat și profund mișcat, nu numai de actualitatea mesajelor pentru biserica contemporană, dar și de modul în care fratele Iosif a reușit să se mențină „la zi” cu evoluția generației noi, în ciuda vârstei frumoase pe care o are.
Vă rog să urmariti seria celor 7 episoade care vor fi publicate pe blogul noastru, și veți vedea că nu am exagerat deloc prin afirmațiile făcute. Dumnezeu să-i dea fratelui Țon multă sănătate, fiindcă este cu adevarat un izvor nesecat și o sursă binecuvântată pentru orice creștin dornic de a-L cunoaște mai mult și mai bine pe Dumnezeu.

Mike Olari

iosif-ton-71 

Cap.1

Duhul Sfânt şi Împărăţia lui Dumnezeu

„Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14:17).

Apostolul Pavel face aici legătura directă între Împărăţia lui Dumnezeu şi persoana Duhului Sfânt.

Subiectul este de mare importanţă şi oferim aici un studiu biblic pe această temă.

În Galateni 5:16-25, Pavel discută despre

  1. Trăirea după îndemnurile firii pământeşti (carnea), sau
  2. Trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Pentru a ne face să înţelegem subiectul, Pavel ne prezintă lucrurile la care ne îndeamnă firea pământească (faptele firii) şi apoi lucrurile spre care ne călăuzeşte Duhul Sfânt (roada Duhului). Între acestea două, Pavel înserează acest avertisment: Cei ce fac lucrurile firii (Galateni 5:21).

Avertismentul acesta ni-l dă Pavel şi în 1 Cor.6:9:

„Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu?”!

Şi în Efeseni 5:5:

„Căci ştiţi bine că nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere

Este necesar să explicăm conceptul de „moştenire” din Biblie.

În cartea lui Iosua, citim că după cucerirea unei mari ţara Canaan, Iosua a împărţit ţara pe seminţii, pe familii şi pe indivizi, prin tragere la sorţi. În limbajul nostru, acest act se numeşte „împroprietărire”. Este foarte important să ştim că evreii, în loc de „proprietate” folosesc cuvântul de „moştenire”.

Iată cum îi vorbeşte Dumnezeu lui Iosua: „Dă ţara aceasta de moştenire prin sorţi lui Israel, cum ţi-am poruncit” (Iosua 13:6).

Prin tragere la sorţi, Iosua a făcut această împărţire, dând fiecărei seminţii o parte din ţară, folosind peste tot termenul de „moştenire”. Se face şi precizarea că seminţiei lui Levi „nu i-a dat parte de moştenire”, rămânând ca jertfele de ardere de tot să constituie mijlocul lor de trai: lucrul acesta a fost „a fost moştenirea lui” (Iosua 13:14).

În felul acesta trebuie să înţelegem limbajul lui David, care scrie:

„Domnul este partea mea de moştenire şi paharul meu. Tu îmi îndrepţi sorţul meu. O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţ; o frumoasă moşie mi-a fost dată” (Psalmul 16:5-6).

În limbajul nostru, David ar spune: Dumnezeu este averea mea, este proprietatea mea. Şi o avere mai frumoasă ca aceasta nu poate să existe.

Psalmistul Asaf se plânge: „Dumnezeule, au năvălit naţiunile în moştenirea Ta” (Ps.79:1), ceea ce înseamnă că, prin cucerirea făcută de Nebucadneţar, ţara lui Israel, care era proprietatea lui Dumnezeu, a fost călcată în picioare de străini.

Să înţelegem acum că pentru un evreu cine nu avea „moştenire”, adică proprietate în ţara Israel, nu aparţinea lui Israel, sau nu avea cetăţenie în Israel.

Când vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu, Pavel, un bun evreu, foloseşte limbajul evreiesc: În loc să spună că cine trăieşte în păcat, adică nu trăieşte după voia lui Dumnezeu, nu are cetăţenie în Împărăţia lui Dumnezeu, sau nu aparţine Împărăţiei lui Dumnezeu, el scrie că nu are moştenire în Împărăţia lui Dumnezeu.

Să încercăm să ne obişnuim cu folosirea termenului de „moştenire”, care înseamnă proprietate. În Biblie, el este folosit când se vorbeşte despre mine şi despre relaţia mea cu Dumnezeu. Dumnezeu „m-a cumpărat” la Calvar şi eu sunt proprietatea (moştenirea) Lui. El Şi-a făcut locuinţa în mine: Duhul Lui locuieşte în mine şi, deci, eu sunt templul lui Dumnezeu, templul Duhului Sfânt (vezi 1 Cor.3:16-17; 6:17-60 şi 2 Cor. 6:14-20).

Pe de altă parte, aşa cum se exprimă David, „Domnul este partea mea de moştenire”, adică el El este comoara mea, este bunul meu cel mai de preţ.

Altceva tot atât de important: Duhul Sfânt „adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi glorificaţi împreună cu El” (Rom.8: 16-17).

Textul capătă sens dacă ştim că în limbajul ebraic „moştenire” înseamnă „proprietate.” Deci, dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, atunci tot ce are Dumnezeu este şi al nostru. Isus a declarat: „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl meu” (Matei 11:27). Şi Ioan Botezătorul a declarat: „Tatăl Îl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui” (Ioan 3:35). Şi Pavel face acest raţionament logic: „El (Dumnezeu), care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8: 32). Adică, aşa cum i-a dat lui Isus „toate lucrurile”, aşa ne va da şi nouă toate lucrurile.

Pavel face şi mai clar lucrul acesta când le scrie corintenilor:

„Nimeni să nu se fălească dar cu oamenii, căci toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie lucrurile viitoare; toate sunt ale voastre şi voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu” (1 Corinteni9 3:21-23).

Acestea toate le înţelege Pavel când ne spune că „suntem moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos.”

Cu toate acestea în gând, ne întoarcem la cele trei declaraţii ale lui Pavel, că cei ce ascultă de îndemnurile firii pământeşti, cei ce cruvesc, cei ce sunt lacomi şi cei nedrepţi:

„nu vor moştenii Împărăţia lui Dumnezeu”! şi (Gal.3:19, şi 1 Cor.6:9)

n-au parte de moştenire în Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu”! (Efeseni 5:5).

A nu avea parte de moştenire, adică a nu avea proprietate în Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă că eşti străin de Împărăţia lui Dumnezeu, nu ai nimic de a face cu Împărăţia lui Dumnezeu.

Aceasta ne este confirmat de modul în care vorbeşte şi apostolul Petru. În Samaria, vrăjitorul Simon, i-a oferit bani ca să capete şi el darul de a da altora darul Duhului Sfânt prin punera mâinilor. Petru a fost indignat de o asemenea cerere şi i-a zis: „Banii tăi să piară împreună cu tine pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta prin bani! Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu” (Faptele ap. 8:20-21). Petru avea în gând „moştenirea căpătată prin sorţi” şi-i spune de fapt lui Simon: Tu eşti străin de credinţa noastră, sau tu nu ai nimic de a face cu lucrarea lui Dumnezeu.

Faptul că Pavel foloseşte timpul viitor în expresia „nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” nu înseamnă că el se referă la o Împărăţie viitoare. Să se observe că trăirea după îndemnurile firii şi trăirea după călăuziera Duhului sunt lucruri prezente şi asta impune să înţelegem că primii nu au nimic de a face cu Împărăţia lui Dumnezeu şi că numai cei ce trăiesc după călăuzirea Duhului (au roada Duhului) aparţin aceste Împărăţii. Acest lucru ne este confirmat în Efeseni 5:5, unde totul este puc la prezent: „nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere… n-are parte de moştenire în împărăţia lui Dumnezeu”, adică este străin de această Împărăţie, sau, el nu este în această Împărăţie, ci este într-o altă împărăţie.

Lucrul acesta ne este confirmat de întreaga discuţie din Matei 12:22-49 şi 13:1-43, la care trecem acum.

Totul începe când Domnul Isus vindecă un demonizat mut şi orb. Fariseii, ca să anihileze efectul uriaş al acestei minuni, afirmă că Isus scoate demonii cu ajutorul domnului demonilor, adică Satan. Isus le arată că afirmaţia lor nu este logică: ar însemna că El luptă împotriva lui Satan cu ajutorul lui Satan. Aceasta ar însemna că împărăţia lui Satan este dezbinată şi, în cazul acesta, nu mai poate să continue. Aici este sigura dată în toată învăţătura Lui, când Domnul Isus vorbeşte despre „împărăţia” lui Satan în contrast cu Împărăţia lui Dumnezeu. În acest context, Domnul Isus face o declaraţie de cea mai mare importanţă:

„Dar dacă Eu scot afară demonii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” (Matei 12:28).

Să medităm la această declaraţie. Duhul Sfânt a venit peste Domnul Isus îndată ce a fost botezat (Luca 3:21-22). De atunci încolo, Duhul Sfânt nu L-a mai părăsit. Astfel, când s-a dus în pustie ca să aibă confruntarea cu diavolul, tot Luca ne spune că S-a dus acolo „plin de duhul Sfânt” (Luca 4:1). Ceva mai târziu, în sinagoga din Nazaret, Isus declară, citând un text din Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine” (Luca 4:18). Acum, în discuţia din Matei 12, Isus declară că El alungă demonii din oameni cu puterea Duhului Sfânt. Dar lucrul cel mai important este că Isus spune: Faptul că Eu îl biruiesc pe diavolul prin puterea Duhului Sfânt înseamnă că „Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi.”

În Matei 6:10, Isus a definit împărăţia lui Dumnezeu ca locul de pe pământ unde se face voia lui Dumnezeu aşa cum se face în cer. Acum căpătăm o nouă definiţie a Împărăţiei lui Dumnezeu: Împărăţia lui Dumnezeu este locul de pe pământ unde acţionez Eu în unire cu Duhul lui Dumnezeu! Putem lărgi definiţa spunând că oriunde este Fiul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu, acolo este Împărăţia lui Dumnezeu.