Grupul Harul

Vieți Transformate – William Slovig

“Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor noastre care mărturisesc Numele Lui (Evrei 13:15)”

La vârsta de 35 de ani, într-o zi de iarnă, cu mai mulți ani în urmă, Dumnezeu a găsit cu cale să se atingă de ființa mea și să-mi vorbească clar pentru ca eu să înțeleg voia Lui cu privire la viața pe care am trăit-o până în acel moment și viața pe care va trebui să o trăiesc după acel moment!

De atunci am înțeles care este rostul vieții mele pe pământ, cui trebuie să-i slujesc, pentru ca relația mea cu Creatorul să fie o binecuvântare atât pentru mine, cât și pentru casa mea.

Părinții mi-au dat o educație aleasă, am trăit o copilărie fericită, cum prea puțin copii la vremea aceea aveau parte. Având un bunic în SUA, acesta și-a deschis inima față de noi, și începând cu anii 70 vizitele lui erau frecvente – tot la 2-3 ani – ceea ce pentru noi era un sprijin deosebit!

Tatăl meu m-a trimis la Liceul de muzică unde, în perioada adolescenței, am început să gust din viață. Mergând în localuri, ascultam muzică și încetul cu încetul tendința mea a fost să cânt și eu într-o formație, ceea ce s-a întâmplat mai târziu.

Întorcându-mă acasă, m-a luat valul acestei lumi. Urgent mi-am găsit prieteni, colaboratori domeniul muzicii și ne-am constituit într-o formație, cu care am cântat la nunți și la diverse ocazii. Banii veneau, iar satisfacția cea mai mare părea a fi muzica pe care o interpretam. Atunci, nu știam ce fac și nu știam cui îi slujesc.

Vreme de 20 de ani nu a fost altceva decât destrăbălare! În tot acest timp am cântat la diferite ocazii, nunți, baluri, petreceri, nedei, spectacole, seri distractive, etc., care n-au fost altceva decât nopți pierdute, oboseală, goană după bani și plăceri de moment.

Prin muzica noastră, nu făceam altceva decât să instigăm mulțimea la dezmăț. Așteptam cu atâta nerăbdare ziua de sâmbătă, când, din nou și din nou, împreună cu băieții petreceam, fiind împătimiți, robiți, conduși de păcat spre locul unde, urma să aflăm din Sfânta Scriptură, este chin veșnic. Dar, Dumnezeu a avut milă și îi mulțumesc!

Eu sunt al patrulea membru al renumitei formații Sonor, de pe vremuri, de care Dumnezeu s-a îndurat! Timp de 35 de ani am rătăcit în această lume, la început singur, apoi împreună cu prietenii mei din formație, trăind în pofte, beții, chefuri, desfrânări și multe alte lucruri necuviincioase și pline de păcat.

După ce formația cu care am cântat în lume s-a destrămat, iar prietenii și colaboratorii mei în ale muzicii, Octavian Luncan, Nicu Vinars și Titel Munteanu s-au convertit, mai exact, după ce Dumnezeu le-a schimbat viețile, eu am avut momente de nedumerire, punându-mi tot timpul întrebări de felul: Cărui fapt s-a datorat schimbarea prietenilor mei? De ce au luat-o pe această cale, a pocăinței? Zilnic mă frământam de unul singur și nu găseam răspunsul!

Dumnezeu a îngăduit ca în biserica din Hațeg, unde prietenii mei deja erau membri, să existe un gol în privința părții muzicale prin plecarea în armată a organistului bisericii. Astfel, biserica a rămas cu o poziție descoperită, fiind nevoie de un organist.

Într-una din zile, prietenii mei Titel Munteanu și Nicu Vinars, m-au vizitat. Eu cred și chiar mai mult decât atât, sunt convins că așa a rânduit Dumnezeu lucrurile ca, pe data de 14 februarie 1993, să am o duminică descoperită, neavând nici o nuntă la care să merg cu formația cu care am continuat să mai cânt. Prietenii mei, cu care acum suntem frați în Domnul Isus, au avut îndemnul să vină să mă roage, ca să îi ajut cu partea de acompaniament la o nuntă creștină în municipiul Deva, unde aveam să ne întâlnim și cu Octavian Luncan.

Era necesară o pregătire datorită faptului că eu nu cunoșteam piesele muzicale. Îmi făceam complexe și mă îndoiam că voi reuși, dar, în urma repetițiilor, totul a fost atât de simplu! Ne-am pregătit timp de câteva ore la subsolul bisericii, notându-mi armonia și ritmurile.

Ne-am prezentat la nunta respectivă, care a fost o nuntă deosebită pentru mine. Pentru prima dată am simțit că eram într-un loc unde predomina o atmosferă a liniștii depline, unde Dumnezeu îți face o cercetare, unde poți să te gândești la viața ta, unde poți să-ți faci o evaluare a rostului vieții tale și să vezi unde te situezi!

Totul a decurs într-o ambianță armonioasă, se cânta, se spuneau poezii spre slava lui Dumnezeu. Aveam timp să-mi pregătesc acompaniamentul de la o cântare la alta. Eram complet eliberat de tensiunea de care, înainte, aveam parte la celelalte nunți.

Am fost deosebit de impresionant când, uitându-mă peste mese, nu am văzut băuturi alcoolice! În sală nu era nici urmă de fum, pentru că nu se fuma! Pentru mine totul a fost o noutate!

După terminarea nunții ne-am împachetat instrumentele, pregătindu-ne să venim acasă. Într-una dintre discuțiile avute cu fratele Octavian Luncan, saxofonistul formației care, în urmă cu câteva luni, a făcut legământ cu Domnul, printre altele m-a întrebat: Îți place cu noi? -Da, îmi place! -Uite, noi avem un Dumnezeu căruia i-ar plăcea tare mult să-l lauzi și tu prin acest dar pe care-l ai de la El, ceea ce ar fi o mare binecuvântare pentru tine. Acest Dumnezeu ne-a schimbat viețile! Noi am găsit pacea, liniștea și mai mult de atât, El ne-a mântuit sufletul!

Am rămas profund impresionat ce mi-a spus Octavian, dar nu am putut să-i dau un răspuns pe moment, doar i-am zis: Dacă Dumnezeu nu-mi spune, nu-mi arată, nu mă ajută să înțeleg că acesta este drumul spre Împărăția lui, atunci eu nu pot să fac pasul acesta, îmi lipsește ceva! În continuare, ca o paranteză, doresc să precizez că provin dintr-o familie romano-catolică. Această religie m-a învățat de mic copil pilde din Biblie. La vârsta de 12 ani am fost confirmat, deci nu eram străin de Cuvântul Domnului. Pe lângă aceasta, eram angajat într-o instituție de învățământ și acest fapt mă obliga la o anumită conduită morală în viața de zi cu zi. În zilele de luni trebuia să fiu prezent la școală. De aceea, în ultima perioadă, mă abțineam de la băutură și de la celelalte practici imorale, la care eram expuși noi muzicanții. Casa era, oarecum, casă.

Fratele Octavian Luncan m-a îndrumat ca, în privința a ceea ce îmi lipsea, să mă rog Domnului, să-I cer în rugăciune și El îmi va da! Acest îndemn, de a-i cere Domnului ceea ce-mi lipsea, m-a urmărit timp de trei zile! Ceas după ceas aveam parte de profunde frământări interioare și tot nu găseam răspunsul!

În data de 17 februarie 1993, Dumnezeu mi-a vorbit și atunci am înțeles ce-mi lipsea! Eu cred că fiecare om are o zi în care Dumnezeu îi vorbește! El cunoaște caracterele noastre și știe modalitatea prin care să lucreze cu fiecare în parte. Prieteni mei s-au întors la Domnul într-un interval de 5-6 luni. Cu fiecare dintre ei, Creatorul a lucrat într-un mod, pe înțelesul fiecăruia în parte.

Una dintre marile minuni este faptul că toți membrii grupului Harul ne-am convertit împreună cu soțiile noastre! Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri pe cale și a găsit de cuviință să-I slujim împreună cu toată casa noastră!

Cele trei zile de frământări, pot să zic că au fost zile de chin, întrucât nu-mi puteam imagina că eu voi face pasul spre pocăință. Îmi era imposibil! A treia zi, după acea nuntă creștină, m-am pus pe genunchi și am rostit prima rugăciune sinceră către Dumnezeu. Doamne, dacă pocăința este de la Tine și eu trebuie să fac acest pas, atunci te rog să-mi vorbești astfel încât să fiu eliberat de acest gând! Vreau un răspuns clar, pe care Te rog să mi-l dai în cel mai scurt timp!

A doua zi am primit răspunsul și mai mult am realizat că ceea ce îmi lipsea, Dumnezeu mi-a dat. M-a făcut să îmi dau seama că sunt un om păcătos, să-mi văd starea în care trăiam și din acel moment mi-a dat putere să-L urmez lăsând în urmă lumea cu toate plăcerile ei!

Ar fi foarte multe de spus, dar, pe scurt, ca să puteți înțelege lucrarea Domnului în viața mea, doresc să mărturisesc faptul că la un an de la întoarcerea mea am dorit să emigrez legal în Germania, întocmindu-mi toate formele necesare. Planul a fost al meu, dar Dumnezeu nu a îngăduit acest lucru. De-a lungul timpului, am strâns multă valută. Într-un fel eram tare strâgăreț și econom în tot ceea ce făceam! La fel și soția mea își strângea diverse bijuterii, primite din America, într-un cuvânt, zeci și zeci de grame de aur, constituind o valoare inestimabilă, practic era o comoară de care inimile noastre erau legate!

Dumnezeu a vorbit pe înțelesul meu și a folosit chiar și vase de ocară pentru ca să-mi vorbească și să mă elibereze de tot ceea ce mă putea lega de acest pământ. Acele vase de ocară n-au fost decât două persoane care au venit la mine acasă și Dumnezeu a îngăduit ca prin intermediul lor, eu și soția mea, să fim dezlegați, eliberați de toate aceste comori din aur, argint și pietre prețioase. Toate aceste lucruri de mare preț ne-au fost furate din casă.

În adâncul sufletului meu am simțit cum Creatorul mi-a vorbit! Pe loc am luat decizia de a mă pocăi. Dumnezeu mi-a dat o stare cum nu am mai avut până atunci! Am realizat cine sunt și ce dorește El, de fapt, să fiu! Pentru mine, a fost răspunsul cel mai concludent și pe înțelesul meu!

Soția mea, care în cele momente nu era acasă, când a aflat de ceea ce s-a întâmplat în casa noastră, ca orice femeie, care ține mult la bijuterii, a izbucnit în urlete, creând o stare de disperare. Am încercat să o temperez, dar a fost inutil. Am lăsat-o și după câteva minute mi-a zis: Dacă Dumnezeu îmi vorbește și mie, atunci mă voi hotărâ și mă voi pocăi și eu! În acele momente nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă rog!

A doua zi, soția mea s-a dus la biserică împreună cu soția unuia dintre prietenii mei și prima cântare, cu care s-a deschis serviciul divin, avea următoarele versuri:

Doamne, nu vreau comoară, nici aur nici argint

Vreau să fiu sigur de cer și că sunt mântuit

În carte Ta veșnică, scris pe pagini albe

Spune-mi Isuse, află-se al meu nume?

Ea s-a cutremurat, a plâns, a venit acasă, ne-am strâns în brate, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru că a intervenit la momentul potrivit și de atunci suntem pe calea către cer. “…puneți-Mă astfel la încercare, zice Domnul oștirilor, și veți vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor, și dacă nu voi turna peste voi belșug de binecuvântare.” (Maleahi 3:10)

Am fost de acord cu botezul pe care a trebuit să-l împlinim și într-adevăr, Dumnezeu a turnat peste noi belșug de binecuvântare! Nu putem decât să-i mulțumim Domnului pentru ceea ce a făcut și va face în continuare pentru noi!

Trebuie să credem că El este la cârma tuturor lucrurilor, începând de la cele mai mici, până la cele mai mari. El este Dumnezeu care dă liniștea și pacea interioară cum numai El le poate da!

“Rugați-vă pentru noi; căci suntem încredințați că avem un cuget bun, dorind să ne purtăm bine în toate lucrurile.” (Evrei 13:18)

Tuturor celor care însă mai sunt legați de lucrurile pieritoare de pe acest pământ, lucruri care nu au nici o valoare, față de prețul nespus de mare cu care a plătit Domnul Isus Cristos mântuirea noastră, doresc să le amintesc cuvintele unei cântări:

Poți să ai chiar lumea întreagă, lauri, glorii, bogății,

De nu-L ai pe Domnul Isus, ești pierdut pentru vecii! 

Vieți Transformate – Emanuel Răcătean

            Emanuel Răcătean este un alt membru al grupului Harul. Provenind dintr-o familie de credincioși, el a primit o aleasă educație creștină, dar a dus o viață duplicitară. Duplicitatea lui a fost curmată de Dumnezeu prin moartea fulgerătoare a mamei! Astăzi, el este un credincios, în inima căruia domnește Isus Cristos!

Racatean
            Pe mine, Dumnezeu m-a căutat în altă parte, m-a căutat într-o biserică! M-am născut și am crescut într-o familie de credincioși – oameni ai lui Dumnezeu – care au sădit în noi o învățătură creștină, biblică, învățându-ne să ne rugăm, să cântăm și să ne purtăm frumos.
            Nu a fost îndeajuns că într-o zi am fost dus pe brațe le binecuvântare, înaintea lui Dumnezeu. Toată învățătura, pe care am primit-o de la părinții mei, am citit-o și în Sfânta Scriptură, înainte chiar să citesc abecedarul. Știam mult, aveam capul mare, dar inima mică.
            La vârsta de 16 ani, pentru că trebuia să plec la școală, departe de casă, părinții mi-au spus: Băiete, ar fi bine să te botezi, ar fi bine să te pocăiești, pentru că vei pleca departe de casă și nu știm ce va fi cu tine! Mi-am dat seama că nu-i lucru rău. După binecuvântare, să fii și botezat într-o religie e un lucru bun. Așa am gândit și așa am făcut, dar… nu a fost suficient!
            Am plecat la școală, departe de casă, în Târnăveni, județul Mureș. M-am pomenit între sute de elevi, colegi de ai mei, fiecare având diferite apucături: băutură, țigări, anturaje, discotecă. Atunci mi-am spus: Acum e momentul! Nu mă vede nimeni… să îmi trăiesc viața! A fost greu până am pus în gură prima țigară. Tare mult am mai tușit după ea! Dar am ajuns, în jumătate de an, să fumez aproape două pachete de țigări pe zi! Greu a fost până am băut prima gură de bere. Primul pahar a fost atât de amar, cum dealtfel e păcatul! Apoi, după câteva luni, nu îmi mai ajungeau băuturile tari. Le ceream celorlalți să-mi aducă băutură! Voiam să beau mult, doream să recuperez – așa spuneam eu.
            Îmi amintesc că, odată, întorcându-mă acasă din oraș, am surprins-o pe mama, în camera părinților, pe genunchi, cu Scriptura în mână, plângând și rugându-se Domnului: Doamne Isuse, mi-ai dat trei copii și nu trăiesc pentru altceva în această lume, decât pentru Tine și pentru ei! Doamne, nu știu ce se întâmplă cu băiatul meu! Ceva se întâmplă! Doamne, eu nu știu, dar Tu știi! Doamne, rugăciunea mea este să ai milă de el, să-l scoți din stările rele în care a ajuns! Și Doamne, te mai rog ceva, dacă e nevoie ca pentru mântuirea lui să mă zdrobești pe mine, Doamne, fă-o! Nu-mi pare rău, dar știu că pentru mântuirea fiului meu trebuie să mă zdrobești!
            Când am auzit această rugăciune, m-am speriat! Cum poate mama mea să spună așa ceva? Mama, la 50 ani, fără nici un fir de păr alb în cap, cum să o ia Dumnezeu? Eu, am 18 ani, n-am intrat încă în viață, am mare nevoie de ea!
            Am terminat școala, am venit acasă, au trecut zilele, dar pofta și păcatul, care deja mă înlănțuiseră, nu-mi dădeau pace! Încercam duminica să fiu un bun creștin, dar în celelalte zile numai eu și Dumnezeu știam pe unde îmi petreceam viața. Părinții nu puteau să facă altceva, decât să se roage și să strige la Dumnezeu pentru mine! Știau că trebuie să se întâmple ceva, nu știau CE, nu știau CUM, dar au pus înaintea lui Dumnezeu mântuirea copilului lor!
            Cu trei zile înainte de a-mi sărbători ziua de naștere, Dumnezeu a început să lucreze! Mă angajasem la un atelier de tâmplărie. Îmbrățișasem această meserie, pe care și Domnul nostru Isus Cristos a avut-o în tinerețe, până când a început lucrarea misionară pe pământ.
Racatean3
        În ziua de 27 iulie 1990, cam în aceiași perioadă în care Dumnezeu începuse să-i vorbească și fratelui Octavian Luncan, saxofonistul grupului, ieșind de la serviciu, m-am întâlnit cu o vecină, care m-a întrebat: Ai fost acasă? N-am fost acasă! Nu te du acasă, du-te la spital, mama ta este în comă! N-am putut să înțeleg, nu am putut să cred! Parcă tot cerul căzuse pe mine! Mama? Nu se poate! De dimineață, mama m-a binecuvântat în Numele Domnului Isus și mi-a spus: Du-te dragul meu, du-te să-ți câștigi pâinea. Domnul să fie cu tine! Cu aceste imagini, încă vii în memorie, mi-am tot spus: Nu se poate, nu se poate!
            Nu știu cum am ajuns la spital. Îmi aduc aminte doar că am intrat în salon și m-am prăbușit lângă patul ei! N-am avut cum să comunicăm. Mama era întinsă în pat, fără vlagă și conectată la aparate. Eu am început să strig: Am să mă lupt cu Dumnezeu! Să spun: Doamne de ce mie?! Doamne, Tu știi! Încercam să aduc înaintea lui Dumnezeu meritele pe care eu le aveam. Doamne, Tu știi că eu citesc în Sfânta Scriptură. Știi că din când în când mă mai și rog. Știi că merg duminica la biserică, unde cânt în cor! Doamne, Tu le știi, cum îmi faci mie așa ceva!
            Atunci în disperarea mea, m-am gândit că nu există Dumnezeu. Dacă ar exista Dumnezeu, mie nu mi-ar face așa ceva! Acesta este haos! Acesta este un dezastru! Acesta este un rezultat al întâmplării! Nu există Dumnezeu, care să conducă lucrurile! Mama a mai trăit aproximativ 10 ore, după care s-a dus la Domnul ei, pe care l-a iubit și pe care l-a slujit toată viața!
            Au fost trei zile grele! Trei zile în care am plâns ca un disperat! Nu găseam nici o alinare la nimeni! Parcă nu mai doream să-i văd pe oamenii care veneau să mă mângâie, să mă întărească, îmi era scârbă de ei. Mă simțeam rănit în mândria mea! Mă simțeam orfan! Simțeam că începea să-mi fugă pământul de sub picioare, că nu mai am adăpost și nu mai am pe nimeni!
            La înmormântarea mamei mele, Dumnezeu mi-a vorbit prin fratele care a vestit Cuvântul lui Dumnezeu, citind un pasaj din cartea Ezechiel, capitolul 24, unde cuvântul Domnului, care era atunci pentru Ezechiel, astăzi este pentru mine: “Fiul omului, iată, îți voi răpi printr-o lovitură ce ți-e mai scump în ochi. Dar să nu te jelești, nici să nu plângi și să nu-ți curgă lacrimile pentru ea.”(Ezechiel 24:16) Iată – spunea predicatorul din Cuvântul lui Dumnezeu – în ziua când ți se vor întâmpla aceste lucruri va veni la tine fugarul ca să-ți dea de știre și în ziua aceea, când va veni fugarul și-ți va da de știre, tu vei vorbi și nu vei mai fi mut și ei oamenii, vecinii, colegii, poporul de lângă tine, vor ști că Eu sunt Domnul Dumnezeu! Era Cuvântul pe care atunci n-am putut să-l înțeleg, nu aveam cum să-l înțeleg, eram mult prea trist și mult prea deznădăjduit. Dar, de dorul mamei mele, după aceea, am vizionat caseta, am ascultat și în timp ce vedeam imaginile mamei mele, în urechi îmi răsuna acel Cuvânt viu: Fiul omului, ție îți voi deschide gura!
            După ce am lăsat-o pe mama într-o groapă rece a cimitirului, am venit acasă mai trist ca niciodată! Ceilalți plecaseră la casele lor. La noi, rămăsesem doar… doi oameni singuri, eu și tatăl meu. Tatăl meu îl avea pe Dumnezeu! A fost și este un slujitor al lui Dumnezeu, aici în Valea Hațegului. Dar eu? Eu ce eram? Un nimeni, un orfan, un deznădăjduit! Nu o mai aveam pe mama! Dar ce era mai rău, nu mai aveam alt sprijin. Nu-l aveam nici măcar pe Dumnezeu! Însă, întors acasă îmi era așa de dor de mama! Nu mai știam ce să fac! Simțeam că sunt între patru pereți și nici aer să respir nu mai aveam! Ce puteam să fac? La cine puteam să strig? Eram în camera părinților mei și în același loc, unde cu ani în urmă mama plângea și se ruga pentru mine, ea mama nu mai era, dar era ceva – Biblia mamei! Știam că pe mama nu am să o mai văd niciodată, dar îmi rămăsese ceva de la ea! Ceva ce ea iubise tare mult, Cuvântul lui Dumnezeu! Plângând am luat Scriptura în mână. Nu mai puteam, umblam prin camera și vorbeam, mă puneam pe genunchi, nu-mi găseam  locul, mă ridicam și vorbeam singur cu Dumnezeu: Doamne în primul rând vreau să te rog să mă ierți! Nu știu cum am putut să spun că nu exiști. Eu știu că exiști și Doamne, știi de unde știu că exiști? Mi-a spus-o mama mea! Ea nu m-a mințit niciodată! Am 19 ani, îi împlinesc chiar în ziua înmormântării ei și nu m-a mințit niciodată! Mi-a spus că avem un Mântuitor viu, care și-a dat viața pentru noi! Că avem un Dumnezeu în ceruri, care ne iubește mai mult decât orice în această lume! Doamne, dacă mai ai puterea, să mai faci ceva și pentru mine, Te rog să mă ierți!
            Simțeam că nu-i destul, că nu am spus tot, am zis: Doamne, dacă ești Dumnezeu despre care mi-a spus mama, te rog în aceste moment să-mi vorbești. Numai Tu știi să o faci! Te rog să-mi dai un cuvânt care știi Tu! Eu am citit Biblia Ta de atâtea ori și nu știu ce ai putea să-mi vorbești, dar Doamne, Tu ești Dumnezeu, Te rog să-mi vorbești!
            Poate a fost printre puținele situații în care am deschis sincer Cuvântul lui Dumnezeu și am zis: Doamne, numai Tu poți să dai mângâiere! Și Cuvântul lui Dumnezeu s-a deschis la Psalmul 73. Primul meu gând a fost: Ce ar putea Dumnezeu să-mi spună de aici să mă mângâie? Și am căzut cu ochii pe versetul 23, în partea de sus a paginii, și cu ochii în lacrimi am început să citesc: “Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi, mă vei primi în slavă!” Când am citit aceste cuvinte, m-am prăbușit, spunând: Doamne, oare asta merit eu? Dacă mi-ar fi spus Dumnezeu, prin deschiderea Scripturii, un verset în care să găsesc scris așa: Blestemat să fii tu, că mi-ai întors spatele! Te-ai dus în lume în plăceri și destrăbălare – nu avea dreptate să spună Dumnezeu așa? Avea! N-am ascultat de glasul Lui. Am plecat în lume. Am plecat să-mi găsesc plăcerea în băutură, în tutun, în discoteci, nicidecum în calea Domnului!
Dar, Dumnezeu, care este îndurare și bunătate, mi-a spus: Sunt cu tine! Nu te-am părăsit niciodată! Și mai mult de atât, într-o zi “… te voi primi în slavă!” De atunci, și până astăzi, versetul 28 din Psalmul 73, este pentru mine:“fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu. Pe Domnul Dumnezeu îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale! ”
            Au fost cuvintele care m-au îmbărbătat și care de atunci mi-au îndreptat inima, mintea și toată trăirea mea spre un singur punct, acela de a trăi pentru Dumnezeu, de a-l iubi pe Dumnezeu! Am găsit, în sfârșit, un punct de sprijin, în această lume nesigură!
Racatean2
            De atunci, au trecut mai bine de două decenii! Pot să spun că am început să trăiesc! Mi-a dat Dumnezeu tot ce n-aș fi gândit. În primul rând mi-a dat pacea în inimă, pacea în suflet și nădejdea că într-o zi voi fi cu EL și că mă voi întâlni chiar și cu mama mea!
            Dumnezeu mi-a dat o soție minunată! N-am cuvinte să-I mulțumesc pentru ea! Mi-a dat doi copii minunați! Într-un cuvânt mi-a dat tone și vagoane de fericire! Consider că din viața mea, doar Dumnezeu a putut să mai scoată un mărgăritar! Din viața mea, doar Dumnezeu a putut să mai facă ceva! Îi mulțumesc că s-a îndurat de mine și de frații mei!
            Și dacă avem această lucrare, care nu-i pentru o biserică, ci pentru toți aceia care îl caută pe Isus Cristos, cu adevărat, pot spune că pe mine Dumnezeu m-a scos dintr-o RELIGIE, ca să am o RELAȚIE! Nu mai am nevoie de o religie. Religia e de la oameni! Eu am avut și am nevoie de o relație cu Dumnezeu, cu Isus Cristos, care a murit pentru mine! Când m-am întâlnit cu Dumnezeu, cuvintele Bibliei au prins viață în sufletul meu. Îi mulțumesc că și pentru mine a avut har!
Surse foto: AICI, AICI, și AICI