Iosif Țon

Definirea Împărăţiei lui Dumnezeu (7)

Iosif Țon- Mesaj special pentru Biserica Contemporană!!

Îi mulțumesc fratelui Țon pentru mesajele transmise. Sunt efectiv mirat și profund mișcat, nu numai de actualitatea mesajelor pentru biserica contemporană, dar și de modul în care fratele Iosif a reușit să se mențină „la zi” cu evoluția generației noi, în ciuda vârstei frumoase pe care o are.
Vă rog să urmariti seria celor 7 episoade care vor fi publicate pe blogul noastru, și veți vedea că nu am exagerat deloc prin afirmațiile făcute. Dumnezeu să-i dea fratelui Țon multă sănătate, fiindcă este cu adevarat un izvor nesecat și o sursă binecuvântată pentru orice creștin dornic de a-L cunoaște mai mult și mai bine pe Dumnezeu.

Mike Olari

ITon

Cap.7

Împărăţia lui Dumnezeu – destinul omenirii

Am văzut că sunt trei locuri unde Domnul Isus defineşte Împărăţia lui Dumnezeu. Iată-le din nou.

Matei 5:3. Înpărăţia lui Dumnezeu se instalează acolo unde omul se goleşte de sine şi se lasă umplut de Dumnezeu. Unde omul se dă jos de pe tronul propriei vieţi şi Îl întronează pe Dumnezeu ca Domn şi Stăpân al fiinţei lui.

Matei 6:10. Împărăţia lui Dumnezeu se instalează pe tot pământul atunci când omenirea începe să trăiască după voia lui Dumnezeu, adică după învăţăturile Fiului lui Dumnezeu.

Matei 12:28. Împărăţia lui Dumnezeu se instalează acolo unde Fiul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu alungă din om duhurile răutăţii şi Îşi fac Ei acolo locuinţa, aducând cu Ei trăsăturile de caracter ale lui Dumnezeu: iubirea, bunătatea, adevărul şi dreptatea.

Aceste definiţii se completează şi astfel ne dau o definire de ansamblu a scopului pentru care Dumnezeu Se oferă să devină Domnul şi Dumnezeul nostru.

Cum trebuie să răspundă omul la această ofertă a lui Dumnezeu?

În primul rând, este necesar ca el să o înţeleagă: să vadă clar măreţia ei şi generozitatea ei; să înţeleagă ce schimbări cereşti se vor produce în el prin această Împărăţie; să înţeleagă cum această Împărăţie îi aduce regenerare, renaştere, vindecare, transformare, împlinire, fericire.

În al doilea rând, este necesar ca el să o creadă. A crede înseamnă a fi de acord că aceasta este cea mai dumnezeiască ofertă care i s-ar putea oferi vreodată.

În al treilea rând, este necesar ca el să o primească. Aceasta înseamnă să se deschidă pe sine ofertei lui Dumnezeu, să accepte condiţiile şi să se dăruiască şi să se angajeze fără rezerve şi fără reţineri relaţiei cu Dumnezeu, cu Fiul lui Dumnezeu şi cu Duhul lui Dumnezeu.

Intrarea în această Împărăţie înseamnă, înainte de toate, părăsirea celeilalte împărăţii: cu principiile ei, cu metodele ei, cu modul ei de gândire şi de trăire. Înseamnă, după cuvintele rostite de Dumnezeu prin Isaia, să încetăm să mai facem răul şi să învăţăm să facem binele (Isaia 1:16-17). Iată de ce, Isus ne invită înainte de toate să intrăm în şcoala Lui, să devenim ucenicii (elevii, studenţii) Lui: „Veniţi la Mine… şi învăţaţi de la Mine…” (Mat.11: 28-29).

La început, a deveni creştin însemna să devii ucenic al lui Isus. Acesta era numele creştinilor în cartea Faptele apostolilor.

Dacă ni s-ar fi prezentat creştinismul după modelul acesta, am fi înţeles că prima cerinţă este să învăţăm toată învăţătura Lui, începând cu cele două predici ale lui Isus despre Împărăţie: predica de pe munte (matei 5-6-7) şi cea de pe câmpie (Luca 6 20-49). De cea mai mare importanţă ar fi devenit şi pildele Lui, prin care El explică şi alte aspecte ale Împărăţiei. La acestea ar trebui adăugate învăţăturile Lui profunde din Evanghelia după Ioan.

Isus ne spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (adică, veţi trăi după învăţăturile Mele) (Ioan 14;15). Primul pas în ascultare de noul Meu Împărat este să îmi iau timp şi să învăţ învăţăturile Lui şi să gândesc sistematic cum să trăiesc după ele în toate sectoarele vieţii Mele.

Aici trebuie să ne oprim şi să punem întrebarea crucială: De ce oamenii, când devin „creştini,” nu sar imediat să devoreze Evangheliile, să înveţe învăţăturile lui Isus şi să aibă ca preocupare centrală să trăiască după aceste învăţături?

Răspunsul devine evident: Oamenii nu înţeleg învăţătura despre Împărăţie şi nu o cred!

Cine este de vină pentru eşecul oamenilor de a înţelege învăţătura Domnului Isus despre Împărăţie?

Ca să răspundem la această întrebare ar trebui să mergem din nou în istorie şi să vedem ce alte învăţături au înlocuit această învăţătură.

Am făcut lucrul acesta în mai multe din predicile noastre de până acum şi nu-l mai repetăm aici.

Aici doar vrem să accentuăm că adevăratul creştinism este învăţătura Domnului Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu şi trăirea după această învăţătură.

Urmează să vedem din câte direcţii şi în câte moduri vom fi atacaţi datorită acestor afirmaţii.

Noi vom rămâne îndârjiţi în hotărârea noastră de a afirma că prin ascultarea de învăţătura lui Isus se va schimba şi individul, şi familia, şi biserica, şi lumea de afaceri şi economia, şi politica şi educaţia şi artele, şi întreaga noastră ţară. Căci învăţătura lui Isus a fost concepută de Dumnezeu pentru ca prin ea să schimbe toate naţiunile.

Cei care înţeleg şi cred lucrul acesta ni se vor asocia şi vom alcătui armata lui Isus care va produce cea mai mare renaştere din toată istoria omenirii. Vom fi armata Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, agenţii Sfintei Treimi pentru biruinţa iubirii, a bunătăţii, a adevărului şi a dreptăţii pe tot pământul.

 

Definirea Împărăţiei lui Dumnezeu (6)

Iosif Țon- Mesaj special pentru Biserica Contemporană!!

Îi mulțumesc fratelui Țon pentru mesajele transmise. Sunt efectiv mirat și profund mișcat, nu numai de actualitatea mesajelor pentru biserica contemporană, dar și de modul în care fratele Iosif a reușit să se mențină „la zi” cu evoluția generației noi, în ciuda vârstei frumoase pe care o are.
Vă rog să urmariti seria celor 7 episoade care vor fi publicate pe blogul noastru, și veți vedea că nu am exagerat deloc prin afirmațiile făcute. Dumnezeu să-i dea fratelui Țon multă sănătate, fiindcă este cu adevarat un izvor nesecat și o sursă binecuvântată pentru orice creștin dornic de a-L cunoaște mai mult și mai bine pe Dumnezeu.

Mike Olari

ITon

Cap.6

A treia definiţie a Împărăţiei lui Dumnezeu

„Dacă Eu scot afară demonii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” (Matei 12:28).

Cu alte cuvinte, Domnul Isus ne spune: Împărăţia lui Dumnezeu se instalează în omul din care Eu, Fiul lui Dumnezeu, şi Duhul lui Dumnezeu am alungat afară duhurile rele, sau duhurile răutăţii.

Textul acesta este de importanţă crucială pentru înţelegerea învăţăturii Domnului Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu. El nu poate fi înţeles decât dacă privim la întreg capitolul 12 din Matei şi ne lăsăm captivaţi de tot ce ne spune Domnul Isus în capitolul acesta.

Isus făcea vindecări extraordinare şi elibera oamenii de tot felul de duhuri rele. Matei explică acţiunile acestea spunându-ne că Isus este personajul vestit de profetul Isaia, cu şapte sute de ani înainte: „Iată Robul Meu pe care-L sprijinesc, Alesul Meu în care Îşi găseşte plăcere Sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El. El va vesti naţiunilor judecata… El nu Se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ; şi insulele (adică popoarele din cele mai îndepărtate părţi ale lumii) îşi vor clădi existenţa pe Legea (învăţătura) Lui” (Matei 12:15-20, citat din Isaia 41: 1-4. Redat de noi după textul ebraic din Isaia).

Fariseii contestă autoritatea divină a lui Isus afirmând că El lucrează în alianţă cu Satana. Ca ripostă la această teribilă acuzaţie, Isus vorbeşte de „împărăţia lui”, adică a lui Satana. Este prima şi unica dată când Isus vorbeşte direct despre împărăţia celui rău. În contrast cu aceasta vorbeşte Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu. Satana este unul „tare”, care îşi păzeşte cu îndârjire posesiunile; dar Isus, în unire cu Duhul lui Dumnezeu, a venit să-i jefuiască casa, adică să elibereze omenirea de sub stăpânirea celui rău.

Încă din „predica de pe munte” Isus a spus că oamenii sunt răi şi că scopul Lui este să-i facă oameni buni ca Dumnezeu din ceruri.

Aici, în Matei 12, Isus declară că în lupta dintre aceste două împărăţii nu există neutralitate: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea” (v.30); şi fiecare om se poate uni cu Isus şi atunci „adună”, ori când rămâne departe de El, atunci „risipeşte”.

Apoi adaugă lucrul cel mai esenţial în toată discuţia:

„Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău; căci pomul se cunoaşte după roadele lui… Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui” (v.33 şi 35).

Domnul Isus în unire cu Duhul Sfânt vin să alunge duhurile răutăţii din fiecare om. Dar fiecare om, mai întâi, trebuie să accepte să fie eliberat. El trebuie „să înţeleagă” învăţătura despre cele două împărăţii şi să aleagă să rămână cu cel rău în împărăţia lui, sau să se deschidă pentru noua Împărăţie. Mai mult, Isus şi Duhul Sfânt vor să transforme omul din rău în bun. Dar ei nu fac lucrul acesta fără cooperarea omului. Când Isus spune unui om: „Fă pomul tău bun”, El îi spune de fapt: Noi vrem să alungăm din tine duhurile răutăţii şi să instalăm în tine bunătatea lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să înţelegi bine care sunt trăsăturile de caracter la care trebuie să renunţi şi care sunt trăsăturile de caracter care trebuie să se formeze în tine. Noi aducem în tine natura lui Dumnezeu, dar trebuie „să-ţi dai şi tu toate silinţele”, cum scrie apostolul Petru, adică să exerciţi tot efortul necesar, ca să înscrii aceste trăsături de caracter ale bunătăţii în caracterul tău (2 Petru 1:3-11).

Ca să înţelegem şi mai bine oferta care ni se face, Isus ne spune pilda cu semănătorul. Sămânţa este „învăţătura despre Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 13:19). Sunt patru feluri de oameni cărora li se oferă această învăţătură: un grup sunt aceia care „nu înţeleg” învăţătura şi aleg să rămână în împărăţia răutăţii; al doilea şi al treilea grup sunt oameni care înţeleg şi primesc, dar, din diferite motive, nu perseverează pe căile Împărăţiei şi se întorc la felul lor vechi de viaţă; al patrulea grup sunt cei care „înţeleg” învăţătura şi „o ţin într-o inimă bună şi curată şi fac roadă în răbdare” ( Matei 13:23, combinat cu Luca 8:15).

În împărăţia celui rău te afli fără să-ţi dai seama. Aceasta este împărăţia minciunii; şeful acestei împărăţii este „înşelătorul”: tot timpul, el te asigură că tu eşti liber să faci ce vrei tu, când, de fapt, el te otrăveşte tot timpul cu răutăţile lui şi astfel îţi nimiceşte fiinţa.

Împărăţia lui Dumnezeu este Împărăţia Adevărului: Dumnezeu vrea să ştii cine este El, în ce condiţii vine El la tine, ce planuri are El cu tine. De aceea, El vrea să „înţelegi” şi să decizi în deplină cunoştinţă de cauză să intri sau să nu intri în această Împărăţie. Apoi să cooperezi cu El pentru împlinirea scopurilor lui Dumnezeu şi ale Împărăţiei Lui.

Definirea Împărăţiei lui Dumnezeu (5)

Iosif Țon- Mesaj special pentru Biserica Contemporană!!

Îi mulțumesc fratelui Țon pentru mesajele transmise. Sunt efectiv mirat și profund mișcat, nu numai de actualitatea mesajelor pentru biserica contemporană, dar și de modul în care fratele Iosif a reușit să se mențină „la zi” cu evoluția generației noi, în ciuda vârstei frumoase pe care o are.
Vă rog să urmariti seria celor 7 episoade care vor fi publicate pe blogul noastru, și veți vedea că nu am exagerat deloc prin afirmațiile făcute. Dumnezeu să-i dea fratelui Țon multă sănătate, fiindcă este cu adevarat un izvor nesecat și o sursă binecuvântată pentru orice creștin dornic de a-L cunoaște mai mult și mai bine pe Dumnezeu.

Mike Olari

maxresdefault

Cap.5

A doua definiţie a Împărăţiei

„Tatăl nostru care eşti în ceruri, Sfinţească-Se Numele Tău; Vie Împărăţia Ta:                                                                                                                                         Să se facă pe pământ voia Ta aşa cum se face în ceruri.” (Matei 6:9-10)

O „împărăţie” este un teritoriu în care se face voia unui împărat, a unui domn, a unui rege. În ceruri se face voia lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a coborât din cer pe pământ, „ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8), adică să-i nimicească împărăţia, şi să aducă aici pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu.

Aici pe pământ va fi Împărăţia lui Dumnezeu, sau Împărăţia cerurilor, atunci când pe tot pământul se va face numai voia lui Dumnezeu, aşa cum se face în ceruri.

Iată ce spune Isus despre Sine Însuşi: „căci M-am coborât din cer sa să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6:38).

Atât de important este lucrul acesta încât Isus face din el etalonul prin care măsoară El pe cineva: „Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă” (Marcu 3:35).    

Atunci, dacă aşa stau lucrurile, de cea mai mare importanţă este să determinăm cu cea mai mare claritate ce înseamnă „voia lui Dumnezeu”!

Cine altul, decât Dumnezeu Însuşi, este Cel care trebuie să ne spună care este voia Lui pentru noi pe pământ! Şi Dumnezeu ne-o spune în aceste cuvinte, rostite de El pe muntele schimbării la faţă, după ce Moise şi Ilie au dispărut şi a rămas numai Isus singur:

„Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!” (Matei 17:5). Aceasta este declaraţia atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu: Să ascultaţi de Fiul Meu, adică, să faceţi tot ce vă va învăţa El. Voia Mea este învăţătura Lui.

Lucrul acesta ne este confirmat de ceea ce-i spune Isus ucenicului Său, Filip: „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Dumnezeu… Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu nu le spun de la Mine, ci Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 14:9-10).

Toate acestea sunt confirmate de Isus în încheierea predicii de pe Munte, care este predica despre Împărăţia lui Dumnezeu:

„Nu orişicineşi-Mi zice „Doamne! Doamne” va intra în Împărăţia cerurilor ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruriDe aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face se aseamănă cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă” (Matei 7: 21 şi 24).      

Din felul în care vorbeşte Isus rezultă că „aceste cuvinte ale Mele” sunt „voia Tatălui Meu care este în ceruri.”

Din toate acestea rezultă că:

(1) Împărăţia lui Dumnezeu este un teritoriu în care se face voia lui Dumnezeu                          

şi că                                                                                                                                                            

(2) voia lui Dumnezeu este cuprinsă în învăţăturile Domnului Isus.

Prin urmare, dacă vrem să se aşeze pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să facem ca tot pământul să trăiască după învăţăturile Domnului Isus.

Exact acest lucru li-l spune Domnul Isus când îi trimite pe apostoli să ucenicizeze toate naţiunile: „Învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Matei 28:18), adică învăţaţi-i tot ce v-am învăţat Eu şi învăţaţi-i să trăiască aşa cum v-am învăţat Eu pe voi să trăiţi.

În primele secole după Domnul Isus, creştinii erau numiţi „ucenici”, adică cei ce urmau învăţăturile Învăţătorului Isus şi trăiau după aceste învăţături.

Se ştie însă că lui Constantin, împăratul roman care a adoptat creştinismul ca religie a imperiului roman, nu-i plăcea învăţătura lui Isus din predica de pe munte. El dorea doar un Cristos cosmic, care să-l ajute în războaie. De aceea, sinoadele au creat un creştinism preocupat numai de divinitatea lui Cristos, discutată mult în epistolele apostolului Pavel, şi de mântuirea omului în cer. La Reformă, Martin Luther a rămas legat de un creştinism preocupat doar de iertarea de păcate şi de mersul omului în cer.

Abia în ultimii 50 de ani are loc o întoarcere puternică spre Evanghelii, spre învăţăturile Domnului Isus. Şi când studiem aceste învăţături, redescoperim învăţătura despre Împărăţia lui Dumnezeu, care înseamnă să facem ca pe pământ să se facă voia lui Dumnezeu, adică să se trăiască după învăţăturile Domnului Isus şi astfel să fie pe pământ ca în cer.

După programul stabilit de Domnul Isus, Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să se instaleze mai întâi în fiecare om. De la individ, se trece la familie: aici trebuie să se instaleze relaţii ca în cer, formulate în predicile şi pildele Domnului Isus. În pasul următor, fiecare biserică trebuie să fie un grup de oameni care trăiesc între ei după învăţăturile lui Isus: să arate astfel lumii cum este o societate în care pe pământ este ca în cer. Bisericile acestea vor schima naţiunea.

Iată cea mai mare revoluţie posibilă pe planeta pământ.

Cei care înţeleg învăţătura Domnului Isus despre Împărăţie şi o aplică în vieţile lor, în familiile lor şi în bisericile lor devin agenţii acestei revoluţii care va schimba omenirea.

Definirea Împărăţiei lui Dumnezeu (4)

Iosif Țon- Mesaj special pentru Biserica Contemporană!!

Îi mulțumesc fratelui Țon pentru mesajele transmise. Sunt efectiv mirat și profund mișcat, nu numai de actualitatea mesajelor pentru biserica contemporană, dar și de modul în care fratele Iosif a reușit să se mențină „la zi” cu evoluția generației noi, în ciuda vârstei frumoase pe care o are.
Vă rog să urmariti seria celor 7 episoade care vor fi publicate pe blogul noastru, și veți vedea că nu am exagerat deloc prin afirmațiile făcute. Dumnezeu să-i dea fratelui Țon multă sănătate, fiindcă este cu adevarat un izvor nesecat și o sursă binecuvântată pentru orice creștin dornic de a-L cunoaște mai mult și mai bine pe Dumnezeu.

Mike Olari

iosif-ton-71

Cap.4

Prima definiţie a Împărăţiei

„Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui” (Matei 13:19).

„Iar sămânţa căzută în pământul cel bun este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Matei 13:23).

„Cuvântul privitor la Împărăţie” este învăţătura Domnului Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu” (în Matei, „Împărăţia cerurilor”).

Domnul Isus tocmai citase cuvintele spuse de Dumnezeu prin profetul Isaia: „Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea” (Isaia 6:9) şi le aplică iudeilor din satele şi oraşele în care, timp de trei ani, a dat învăţătura despre Împărăţia lui Dumnezeu: „Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec. Dar ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud” (Matei 13:14-16. Sublinierile noastre, I.Ţ.).

Învăţătura Domnului Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu avea ca scop principal ca oamenii să decidă să iasă din împărăţia celui rău şi să intre în această Împărăţie. Aşa-i explică Domnul Isus lui Pavel: „ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu” (Faptele ap.26:18).

După ce Domnul Isus ne dă învăţătura despre Împărăţia lui Dumnezeu, totul depinde de înţelegerea noastră.

Să ne gândim la aceste cuvinte ale Domnului Isus: „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-un câmp. Omul care o găseşte o ascunde şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără câmpul acela” (Matei 13:44). De ce nu facem noi aşa ceva? Simplu, fiindcă nu înţelegem cât de imensă este comoara aceasta şi ce mare lucru este să intrăm în posesia ei!

Merită să facem un efort şi să căutăm să înţelegem ce este Împărăţia lui Dumnezeu, sau Împărăţia cerurilor.

După circa 15 ani de studii despre Împărăţia lui Dumnezeu în învăţătura Domnului Isus, am ajuns să văd că El ne dă trei chei pentru a o înţelege; putem spune că El ne-a dat trei definiţii ale Împărăţiei şi doar când o înţelegem pe fiecare şi apoi vedem modul în care ele se completează, se întregesc, ajungem la o mai bună înţelegere.

În primul rând, după ce evanghelistul Matei ne spune că Isus predica Evanghelia Împărăţiei, el ne dă o mostră de asemenea predică, mostră pe care o găsim scrisă în Matei capitolele 5-7. Studiind cu atenţie această predică, această expunere detaliată a Împărăţiei, memorând-o şi meditând mult asupra ei şi apoi aplicând-o în propria noastră viaţă, ajugem să înţelegem esenţa ei.

Primul verset al acestei predici este, de fapt, o primă definiţie a Împărăţiei:

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 5:3). Cei „săraci în duh” au în ei Împărăţia cerurilor, sau ei aparţin Împărăţiei cerurilor, sau ei locuiesc în această Împărăţie. Dar ce înseamnă „sărac în duh”?

Există alte câteva locuri în care Isus ne dă învăţături care elucidează această expresie. Primul este Matei 16:24:

„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”.

„Sinea omului” este elementul central al fiinţei lui. A te lepăda de tine însuţi înseamnă a te goli de tine însuţi, a te nega pe tine însuţi. Această înţelegere este întărită de expresia următoare: „Să-şi ia crucea”. Pe vremea aceea, un om condamnat la moarte prin răstignire era obligat să-şi ia crucea pe care urma să fie răstignit şi să o ducă până la locul de execuţie. Aşa dar, „a-ţi lua crucea” a devenit o expresie care însemna să accepţi să mori.

„Să Mă urmeze” însemna să intri în şcoala lui Isus, să devii ucenicul Lui, să te laşi învăţat şi modelat şi transformat prin învăţătura Lui. Un ucenic trebuia să se supună totalmente învăţătorului lui. Ucenicul îi spunea învăţătorului: „Domnul meu”, adică „stăpânul meu”.

Atitudinea aceasta de lepădare de sine, de golire de sine echivalentă cu o moarte, pentru a te lăsa totalmente modelat de învăţătorul tău, care a devenit Domnul şi Stăpânul tău, era atitudinea pe care Isus o numeşte „sărac în duh”.

Împărăţia lui Dumnezeu nu se poate instala în tine atâta timp cât tu eşti „bogat în sine”, plin de sine, cu dorinţa fundamentală de a te autodetermina, de a decide pentru tine însuţi, de a-ţi guverna singur viaţa.

Ca să înţelegem pe deplin această primă definiţie a Împărăţiei, trebuie să-i adăugăm, sau să o completăm cu cea mai mare poruncă.

La întrebarea unui expert în legea mozaică, „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Isus a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă” (Matei 22:36-38).

Nu este suficient să ne golim de noi înşine. Domnul Isus ne cere să ne umplem de Dumnezeu. Ne detronăm pe noi înşine, ca să-L întronăm pe Dumnezeu.

Împărăţia lui Dumnezeu este acolo unde Dumnezeu a devenit Domn, a devenit Împărat.

Putem să rescriem prima „fericire”, sau prima definiţie a Împărăţiei lui Dumnezeu, astfel:

Fericit este omul care s-a golit de sine şi, din dragoste, s-a umplut de Dumnezeu.

Cerul a coborât în omul acela. În felul acesta, Împărăţia lui Dumnezeu devine cerul coborât pe pământ, cerul coborât în om.

Aceasta este şi prima definiţie a fericirii.

 

Definirea Împărăţiei lui Dumnezeu (3)

Iosif Țon- Mesaj special pentru Biserica Contemporană!!

Îi mulțumesc fratelui Țon pentru mesajele transmise. Sunt efectiv mirat și profund mișcat, nu numai de actualitatea mesajelor pentru biserica contemporană, dar și de modul în care fratele Iosif a reușit să se mențină „la zi” cu evoluția generației noi, în ciuda vârstei frumoase pe care o are.
Vă rog să urmariti seria celor 7 episoade care vor fi publicate pe blogul noastru, și veți vedea că nu am exagerat deloc prin afirmațiile făcute. Dumnezeu să-i dea fratelui Țon multă sănătate, fiindcă este cu adevarat un izvor nesecat și o sursă binecuvântată pentru orice creștin dornic de a-L cunoaște mai mult și mai bine pe Dumnezeu.

Mike Olari

iosif-ton-71

Cap.3

Dumnezeu a plecat. Când Se va întoarce?

„Fiindcă n-au căutat să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor inadecvate…” (Romani 1:28).

Apostolul Pavel se referă aici la ceea ce s-a întâmplat în grădina Eden, când Dumnezeu S-a separat de om în urma neascultării acestuia. În traducerea Cornilescu scrie că Dumnezeu l-a lăsat pe om în voia minţii lui „blestemate”. Cuvântul folosit de Pavel este adokimos, care înseamnă „netestat”, sau „neprobat”, sau „respins la proba de calitate”. Ideea este că mintea omului nu era adecvată pentru a decide ce este bine şi ce este rău…

Ideea pe care vreau să o subliniez este că Dumnezeu a plecat de la om şi l-a lăsat pe om singur. Toate tragediile care au urmat s-au datorat acestei singurătăţi a omului.

Istoria s-a repetat cu poporul Israel. Dumnezeu i-a scos din robia egipteană şi, la poalele Muntelui Sinai, a încheiat cu ei un „legământ” (tradus şi „tratat de alianţă”), prin care Dumnezeu Se obliga să fie Dumnezeul lor, să-i însoţească, să le dea ţara Canaan, să locuiască cu ei în acea ţară şi să le dea acolo belşugul prezenţei Lui. Ei se obligau să fie numai ai lui Dumnezeu (să nu se închine la alţi dumnezei) şi să trăiască după învăţăturile pe care li le-a dat El acolo, la Sinai. După ce au încheiat legământul şi au construit Cortul, Dumnezeu a coborât cu slava Lui în Cortul acela şi i-a însoţit în Canaan. Când Solomon a construit Templul din Ierusalim, Slava lui Dumnezeu (reprezentând prezenţa Lui) a coborât şi a umplut Templul.

Israeliţii au încălcat ambele obligaţii: au devenit idolatri (L-au trădat pe Dumnezeu) şi nu s-au ţinut de învăţăturile pe care li le-a dat Dumnezeu. În cele din urmă, imediat după anul 600 înainte de Cristos, profetului Ezechiel i s-a dat să vadă cum Slava lui Dumnezeu s-a ridicat din Templu şi a plecat din Ierusalim şi din ţară. Fiindcă acum nu mai aveau cu ei Prezenţa lui Dumnezeu şi astfel erau fără apărare, a venit regele Babilonului, Nebucadneţar, a cucerit Ierusalimul şi l-a dărâmat, a pârjolit toată ţara şi a dus poporul în robia babiloniană.

Era a doua plecare a lui Dumnezeu, urmată şi ea de dezastre cumplite.

Şaptezeci de ani mai târziu, evreii s-au întors din robie, şi-au reclădit Templul, dar Dumnezeu n-a mai coborât cu Slava Lui peste Templul acesta, adică Dumnezeu nu s-a mai întors înapoi la poporul Israel.

Întrebarea dureroasă a rămas aceasta: Când Se va întoarce Dumnezeu înapoi?

Înainte de a urmări care a fost răspunsul lui Dumnezeu la această întrebare, trebuie să facem o observaţie importantă. În cartea lui Iov citim această informaţie despre Dumnezeu: „La fel se poartă fie cu un popor, fie cu un om” (Iov 34:29). Noi am văzut lucrul acesta: Când omul nu I-a respectat Autoritatea (nu L-a ascultat), Dumnezeu a plecat de la om; şi când poporul Israel nu I-a respectat Autoritatea (nu L-a ascultat), Dumnezeu a plecat de la acest popor.

Prin urmare, condiţiile în care Dumnezeu Se întoarce, fie la un om fie la un popor, sunt aceleaşi. Prin urmare, nu este important să punem doar întrebarea „când” Se va întoarce Dumnezeu, ci şi mai important este să întrebăm: În ce condiţii Se va întoarce Dumnezeu la noi, atât ca indivizi cât şi ca naţiune?

Profetul Isaia a avut viziunea re-întoarcerii lui Dumnezeu. În Isaia 40, „un glas” strigă vestea bună că Dumnezeu „vine cu putere” şi că El „porunceşte cu braţul Lui” (Isaia 40:3-11). Acest „Braţ al Domnului” este numit apoi „Robul Domnului”, şi El ne este prezentat în mai multe secvenţe (Isaia 42:1-7; 49:1-7 ; 50:4-10). Apoi în capitolul 52 izbucnesc strigătele de bucurie că străjerii de pe ziduri „văd cu ochii lor cum se întoarce Domnul în Sion” (Is.52:8).

Dar brusc, bucuria întoarcerii lui Dumnezeu se transformă în nedumerire, în uimire, fiindcă străjerii văd ceva incredibil: Cel care este Braţul Domnului şi Robul Domnului, şi prin care se întoarce Dumnezeu în Sion, este dispreţuit şi părăsit de oameni şi este torturat şi ucis. Dar ni se spune că „El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui”, şi că „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre”, căci „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Is.53:3-6). Apoi ni se spune că după învierea Lui va vedea rodul morţii Lui într-o imensă mulţime de urmaşi.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu Se întoarce la poporul Său prin Cel care este „Braţul Său”, adică extindrea Fiinţei Lui până la noi, şi Acesta vine mai întâi să rezolve problema creată de noi prin neascultarea de Dumnezeu: păcatele noastre care „pun un zid de despărţire” între noi şi Dumnezeu (Is.59:2). Păcatele omenirii sunt dizolvate în moartea Lui. Şi, odată ce zidul acesta este dat la o parte, toate popoarele lumii (nu numai Israel) sunt chemate „la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând” (Is.55:7).

Ceea ce Isaia a văzut şi ne-a relatat sub formă de profeţie, s-a împlinit şapte sute de ani mai târziu: Dumnezeu S-a întors la omenire prin Fiul Său, Isus Cristos.

Acum urmează lucrul cel mai important. Când Isaia anunţă vestea cea bună că Se întoarce Dumnezeu, el formulează vestea astfel: „Dumnezeul tău împărăţeşte!” (Is.52:7).   Când Isus, Fiul lui Dumnezeu, Îşi începe misiunea la oameni, o începe cu aceste cuvinte „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape!” Ea a venit aproape de voi, a venit până la voi.

Cu alte cuvinte: Dumnezeu vine la voi, dar numai într-un fel:   El vine la voi ca Împărat, ca Domn, ca Stăpân! El a plecat de la voi fiindcă nu L-aţi ascultat, adică I-aţi contestat Domnia, sau Autoritatea Supremă. El a decis să vină înapoi la voi, dar numai pe poziţia de pe care a plecat! Iată de ce, imediat după predica despre Împărăţia lui Dumnezeu, Isus adaugă: „Pocăiţiţ-vă!” Adică: „Schimbaţi-vă felul de a gândi”, renunţaţi să mai gândiţi independent de El şi acceptaţi „Împărăţia Lui”, „Domnia Lui”, „Autoritatea Lui” asupra voastră, acceptaţi să ascultaţi de El, acceptaţi să se facă voia Lui în voi!

Dumnezeu Se întoarce şi la individ şi la naţiune în acelaşi fel: Ca Împărat, ca Domn, ca Autoritate Supremă. Dacă nu-L accepţi aşa, pur şi simplu El nu vine.

Singurul mesaj pe care l-a avut Isus a fost Împărăţia lui Dumnezeu. Şi dacă nu înţelegem „Împărăţia lui Dumnezeu”, rămânem în împărăţia celui rău (Matei 13:19). Prin urmare, a înţelege „Împărăţia lui Dumnezeu” este o problemă de viaţă şi de moarte. Vom încerca să o facem înţeleasă în articolul ce urmează.

Definirea Împărăţiei lui Dumnezeu (2)

Iosif Țon- Mesaj special pentru Biserica Contemporană!!

Îi mulțumesc fratelui Țon pentru mesajele transmise. Sunt efectiv mirat și profund mișcat, nu numai de actualitatea mesajelor pentru biserica contemporană, dar și de modul în care fratele Iosif a reușit să se mențină „la zi” cu evoluția generației noi, în ciuda vârstei frumoase pe care o are.
Vă rog să urmariti seria celor 7 episoade care vor fi publicate pe blogul noastru, și veți vedea că nu am exagerat deloc prin afirmațiile făcute. Dumnezeu să-i dea fratelui Țon multă sănătate, fiindcă este cu adevarat un izvor nesecat și o sursă binecuvântată pentru orice creștin dornic de a-L cunoaște mai mult și mai bine pe Dumnezeu.

Mike Olari

iosif-ton-71

 

Cap.2

Ce am pierdut…

Când Isus a fost întrebat despre permisiunea pentru divorţ dată în legea lui Moise (Deut.24:1), a răspuns: „Din cauza împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele, dar de la început n-a fost aşa” (Matei 19:8).

O „inimă împietrită” este o inimă rece, insensibilă, nepăsătoare, o inimă plină de răutate. Dar „la început” a fost altfel: atunci inimile oamenilor erau pline de bunătate. Ce s-a întâmplat de oamenii şi-au pierdut bunătatea originară şi s-au umplut de răutate?

Poate că descoperind cum am pierdut, ceva, vom descoperi şi modul în care am putea să recăpătăm ce am pierdut. Merită să facem efortul şi să facem această investigaţie.

În Geneza capitolele doi şi trei descoperim frânturi de informaţii despre situaţia care exista la început. Să încercăm să le sistematizăm.

  1. Dumnezeu venea în răcoarea dimineţii şi stătea de vorbă cu omul. Exista o prietenie şi o comunincare directă între Dumnezeu şi om.
  2. Dumnezeu l-a făcut pe om stăpân (domn, autoritate) peste toate animalele şi plantele de pe pământ. Omul le studia şi le dădea nume care prindea esenţa naturii fiecăreia.
  3. Omul avea o poziţie şi o slujbă care îi dădeau semnificaţie şi împlinire.
  4. Dumnezeu i-a formulat omului o singură inderdicţie: Nu încerca să defineşti tu însuţi ce este bine şi ce este rău; acestea rămân în stăpânirea Mea. De aici vedem că Dumnezeu avea Domnie (stăpânire, autoritate) asupra omului.
  5. Sub umbrela Domniei (stăpânirii, autorităţii) lui Dumnezeu, omul avea siguranţă, avea pace, era fericit.
  6. Când Dumnezeu S-a uitat la tot ce crease, a dat verdictul că toate sunt bune. Bunătatea era starea definitorie a întregii Creaţii. Starea originară a omului era bunătatea.

Dumnezeu l-a creat pe om ca pe o fiinţă liberă, adică l-a înzestrat cu capacitatea de a gândi, de a discrimina şi de a alege. Pentru a-i crea omului posibilitatea de a-şi exercita dreptul de a alege, Dumnezeu i-a permis şarpelui să-i ofere omului alternativa. Esenţa opţiunii contrare era aceasta:

De ce să decidă Dumnezeu pentru tine ce este bine şi ce este rău? De ce să nu gândeşti tu pentru tine însuţi?

Ceea ce era pus în discuţie era Domnia (autoritatea, stăpânirea) lui Dumnezeu.

Când omul a ales să facă altfel decât i-a cerut Dumnezeu, el a decis să iese de sub Domnia lui Dumnezeu, declarându-şi independenţa.

Cu alte cuvinte, omul L-a detronat pe Dumnezeu şi s-a întronat pe sine, s-a aşezat pe sine însuşi pe tronul inimii sale.

Vorbind despre evenimentul acesta, apostolul Pavel spune că omul nu L-a păstrat pe Dumnezeu „în cunoaşterea lui”, adică în gândirea lui, în mintea lui şi atunci Dumnezeu i-a dat libertatea de a-şi guverna viaţa conform propriei lui gândiri (Romani 1:28), adică i-a recunoscut şi i-a respectat dreptul la independenţă.

Dar Dumnezeu a plecat de la om. A rupt prietenia cu omul. A încetat să mai vină la întâlniri. L-a lăsat pe om singur.

Ce a pierdut omul?

  1. A pierdut prietenia (comuniunea, părtăşia) cu Dumnezeu.
  2. A pierdut Domnia lui Dumnezeu şi, prin aceasta a pierdut umbrela protecţiei lui Dumnezeu, manifestată prin faptul că l-a cuprins frica şi s-a ascuns.
  3. A pierdut el însuşi domnia (stapânirea) asupra lucrurilor de pe pământ, care au intrat automat în posesia diavolului. El însuşi a intrat sub domnia (stăpânirea, autoritatea) celui rău.
  4. A pierdut semnificaţia şi satisfacţia de a fi împlinit.
  5. A pierdut pacea şi fericirea.
  6. Fiind dominat acum de egoism, s-a umplut de răutate, care îi vine de la „cel rău”.

Să observăm că elementul cheie pe care l-a pierdut a fost Domnia lui Dumnezeu. Toate celelalte se leagă organic de aceasta. Prin urmare, se vede clar că dacă omul vrea să regăsească, să recapete, să recâştige tot ce a pierdut, trebuie să restaureze Domnia lui Dumnezeu asupra întregii lui fiinţe.

Definirea Împărăţiei lui Dumnezeu

Iosif Țon- Mesaj special pentru Biserica Contemporană!!

Îi mulțumesc fratelui Țon pentru mesajele transmise. Sunt efectiv mirat și profund mișcat, nu numai de actualitatea mesajelor pentru biserica contemporană, dar și de modul în care fratele Iosif a reușit să se mențină „la zi” cu evoluția generației noi, în ciuda vârstei frumoase pe care o are.
Vă rog să urmariti seria celor 7 episoade care vor fi publicate pe blogul noastru, și veți vedea că nu am exagerat deloc prin afirmațiile făcute. Dumnezeu să-i dea fratelui Țon multă sănătate, fiindcă este cu adevarat un izvor nesecat și o sursă binecuvântată pentru orice creștin dornic de a-L cunoaște mai mult și mai bine pe Dumnezeu.

Mike Olari

iosif-ton-71 

Cap.1

Duhul Sfânt şi Împărăţia lui Dumnezeu

„Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14:17).

Apostolul Pavel face aici legătura directă între Împărăţia lui Dumnezeu şi persoana Duhului Sfânt.

Subiectul este de mare importanţă şi oferim aici un studiu biblic pe această temă.

În Galateni 5:16-25, Pavel discută despre

  1. Trăirea după îndemnurile firii pământeşti (carnea), sau
  2. Trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Pentru a ne face să înţelegem subiectul, Pavel ne prezintă lucrurile la care ne îndeamnă firea pământească (faptele firii) şi apoi lucrurile spre care ne călăuzeşte Duhul Sfânt (roada Duhului). Între acestea două, Pavel înserează acest avertisment: Cei ce fac lucrurile firii (Galateni 5:21).

Avertismentul acesta ni-l dă Pavel şi în 1 Cor.6:9:

„Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu?”!

Şi în Efeseni 5:5:

„Căci ştiţi bine că nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere

Este necesar să explicăm conceptul de „moştenire” din Biblie.

În cartea lui Iosua, citim că după cucerirea unei mari ţara Canaan, Iosua a împărţit ţara pe seminţii, pe familii şi pe indivizi, prin tragere la sorţi. În limbajul nostru, acest act se numeşte „împroprietărire”. Este foarte important să ştim că evreii, în loc de „proprietate” folosesc cuvântul de „moştenire”.

Iată cum îi vorbeşte Dumnezeu lui Iosua: „Dă ţara aceasta de moştenire prin sorţi lui Israel, cum ţi-am poruncit” (Iosua 13:6).

Prin tragere la sorţi, Iosua a făcut această împărţire, dând fiecărei seminţii o parte din ţară, folosind peste tot termenul de „moştenire”. Se face şi precizarea că seminţiei lui Levi „nu i-a dat parte de moştenire”, rămânând ca jertfele de ardere de tot să constituie mijlocul lor de trai: lucrul acesta a fost „a fost moştenirea lui” (Iosua 13:14).

În felul acesta trebuie să înţelegem limbajul lui David, care scrie:

„Domnul este partea mea de moştenire şi paharul meu. Tu îmi îndrepţi sorţul meu. O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţ; o frumoasă moşie mi-a fost dată” (Psalmul 16:5-6).

În limbajul nostru, David ar spune: Dumnezeu este averea mea, este proprietatea mea. Şi o avere mai frumoasă ca aceasta nu poate să existe.

Psalmistul Asaf se plânge: „Dumnezeule, au năvălit naţiunile în moştenirea Ta” (Ps.79:1), ceea ce înseamnă că, prin cucerirea făcută de Nebucadneţar, ţara lui Israel, care era proprietatea lui Dumnezeu, a fost călcată în picioare de străini.

Să înţelegem acum că pentru un evreu cine nu avea „moştenire”, adică proprietate în ţara Israel, nu aparţinea lui Israel, sau nu avea cetăţenie în Israel.

Când vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu, Pavel, un bun evreu, foloseşte limbajul evreiesc: În loc să spună că cine trăieşte în păcat, adică nu trăieşte după voia lui Dumnezeu, nu are cetăţenie în Împărăţia lui Dumnezeu, sau nu aparţine Împărăţiei lui Dumnezeu, el scrie că nu are moştenire în Împărăţia lui Dumnezeu.

Să încercăm să ne obişnuim cu folosirea termenului de „moştenire”, care înseamnă proprietate. În Biblie, el este folosit când se vorbeşte despre mine şi despre relaţia mea cu Dumnezeu. Dumnezeu „m-a cumpărat” la Calvar şi eu sunt proprietatea (moştenirea) Lui. El Şi-a făcut locuinţa în mine: Duhul Lui locuieşte în mine şi, deci, eu sunt templul lui Dumnezeu, templul Duhului Sfânt (vezi 1 Cor.3:16-17; 6:17-60 şi 2 Cor. 6:14-20).

Pe de altă parte, aşa cum se exprimă David, „Domnul este partea mea de moştenire”, adică el El este comoara mea, este bunul meu cel mai de preţ.

Altceva tot atât de important: Duhul Sfânt „adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi glorificaţi împreună cu El” (Rom.8: 16-17).

Textul capătă sens dacă ştim că în limbajul ebraic „moştenire” înseamnă „proprietate.” Deci, dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, atunci tot ce are Dumnezeu este şi al nostru. Isus a declarat: „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl meu” (Matei 11:27). Şi Ioan Botezătorul a declarat: „Tatăl Îl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui” (Ioan 3:35). Şi Pavel face acest raţionament logic: „El (Dumnezeu), care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8: 32). Adică, aşa cum i-a dat lui Isus „toate lucrurile”, aşa ne va da şi nouă toate lucrurile.

Pavel face şi mai clar lucrul acesta când le scrie corintenilor:

„Nimeni să nu se fălească dar cu oamenii, căci toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie lucrurile viitoare; toate sunt ale voastre şi voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu” (1 Corinteni9 3:21-23).

Acestea toate le înţelege Pavel când ne spune că „suntem moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos.”

Cu toate acestea în gând, ne întoarcem la cele trei declaraţii ale lui Pavel, că cei ce ascultă de îndemnurile firii pământeşti, cei ce cruvesc, cei ce sunt lacomi şi cei nedrepţi:

„nu vor moştenii Împărăţia lui Dumnezeu”! şi (Gal.3:19, şi 1 Cor.6:9)

n-au parte de moştenire în Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu”! (Efeseni 5:5).

A nu avea parte de moştenire, adică a nu avea proprietate în Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă că eşti străin de Împărăţia lui Dumnezeu, nu ai nimic de a face cu Împărăţia lui Dumnezeu.

Aceasta ne este confirmat de modul în care vorbeşte şi apostolul Petru. În Samaria, vrăjitorul Simon, i-a oferit bani ca să capete şi el darul de a da altora darul Duhului Sfânt prin punera mâinilor. Petru a fost indignat de o asemenea cerere şi i-a zis: „Banii tăi să piară împreună cu tine pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta prin bani! Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu” (Faptele ap. 8:20-21). Petru avea în gând „moştenirea căpătată prin sorţi” şi-i spune de fapt lui Simon: Tu eşti străin de credinţa noastră, sau tu nu ai nimic de a face cu lucrarea lui Dumnezeu.

Faptul că Pavel foloseşte timpul viitor în expresia „nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” nu înseamnă că el se referă la o Împărăţie viitoare. Să se observe că trăirea după îndemnurile firii şi trăirea după călăuziera Duhului sunt lucruri prezente şi asta impune să înţelegem că primii nu au nimic de a face cu Împărăţia lui Dumnezeu şi că numai cei ce trăiesc după călăuzirea Duhului (au roada Duhului) aparţin aceste Împărăţii. Acest lucru ne este confirmat în Efeseni 5:5, unde totul este puc la prezent: „nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere… n-are parte de moştenire în împărăţia lui Dumnezeu”, adică este străin de această Împărăţie, sau, el nu este în această Împărăţie, ci este într-o altă împărăţie.

Lucrul acesta ne este confirmat de întreaga discuţie din Matei 12:22-49 şi 13:1-43, la care trecem acum.

Totul începe când Domnul Isus vindecă un demonizat mut şi orb. Fariseii, ca să anihileze efectul uriaş al acestei minuni, afirmă că Isus scoate demonii cu ajutorul domnului demonilor, adică Satan. Isus le arată că afirmaţia lor nu este logică: ar însemna că El luptă împotriva lui Satan cu ajutorul lui Satan. Aceasta ar însemna că împărăţia lui Satan este dezbinată şi, în cazul acesta, nu mai poate să continue. Aici este sigura dată în toată învăţătura Lui, când Domnul Isus vorbeşte despre „împărăţia” lui Satan în contrast cu Împărăţia lui Dumnezeu. În acest context, Domnul Isus face o declaraţie de cea mai mare importanţă:

„Dar dacă Eu scot afară demonii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” (Matei 12:28).

Să medităm la această declaraţie. Duhul Sfânt a venit peste Domnul Isus îndată ce a fost botezat (Luca 3:21-22). De atunci încolo, Duhul Sfânt nu L-a mai părăsit. Astfel, când s-a dus în pustie ca să aibă confruntarea cu diavolul, tot Luca ne spune că S-a dus acolo „plin de duhul Sfânt” (Luca 4:1). Ceva mai târziu, în sinagoga din Nazaret, Isus declară, citând un text din Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine” (Luca 4:18). Acum, în discuţia din Matei 12, Isus declară că El alungă demonii din oameni cu puterea Duhului Sfânt. Dar lucrul cel mai important este că Isus spune: Faptul că Eu îl biruiesc pe diavolul prin puterea Duhului Sfânt înseamnă că „Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi.”

În Matei 6:10, Isus a definit împărăţia lui Dumnezeu ca locul de pe pământ unde se face voia lui Dumnezeu aşa cum se face în cer. Acum căpătăm o nouă definiţie a Împărăţiei lui Dumnezeu: Împărăţia lui Dumnezeu este locul de pe pământ unde acţionez Eu în unire cu Duhul lui Dumnezeu! Putem lărgi definiţa spunând că oriunde este Fiul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu, acolo este Împărăţia lui Dumnezeu.

Iosif Țon – Știința și Credința în Dumnezeu!

Probabil ți-ai mai pus întrebarea: Care e legătura între Știință și Credința în Dumnezeu?

Ei bine, știm că foarte mulți oameni au încercat de-a lungul timpului, fie ei oameni de știință, filozofi sau oameni simpli, să găsească ori o legătură între tot ceea ce vedem în jurul nostru și un Creator, fie să demonstreze că totul există din totdeauna sau a luat ființă din nimic. Unii au demonstrat parțial anumite lucruri, alții au descoperit altele, dar noi creștinii, știm că există un Dumnezeu care a creat toate lucrurile.

Universul în care trăim și noi, a luat ființă datorită lui Dumnezeu care a creat tot ceea ce vedem în jurul nostru și nu numai.

Vă rog chiar, să citiți articolul de mai jos, scris de fratele Iosif Țon, privitor la legătura dintre Știință și Credința în Dumnezeu.


Știința și Credința în Dumnezeu

imagesUn cititor inteligent mă va întreba imediat: „Care ştiinţă? Cea bazată pe legile naturii stabilite de Isaac Newton pe la anul 1700? Sau cea clădită pe teoria relativităţii lui Albert Einstein în secolul al XX-ea? Sau, vorbeşti de ştiinţa clădită pe teoria lui Darwin, sau despre ştiinţa bazată pe înţelegerea vieţii pe care ne-a dat-o descoperirea ADN-ului imediat după 1950?”  Şi cititorul acesta va putea continua arătându-mi că există diferite înţelegeri ale „ştiinţei”. Apoi, tot cititorul acesta mă va întreba: „Credinţa în care Dumnezeu? În Dumnezeul despre care se zice că a planificat totul în cele mai mici detalii şi că noi doar ne împlinim mecanic rolul acordat nouă în acest sistem? Sau în Dumnezeul care, deşi conduce direct treburile universului şi ale istoriei, lasă oamenilor libertate de alegere, cu toate că această libertate crează atâtea probleme şi atâta confuzie? Sau, vorbeşti de Dumnezeul care stă ca un poliţai cu bastonul ridicat, gata să lovească pe om la cea mai mică mişcare greşită, sau vorbeşti de Dumnezeul iubirii, care este totdeauna bun, iertător, binevoitor şi totdeauna bine dispus faţă de noi?”

Dacă ar fi să dăm curs întrebărilor acestui cititor (bine intenţionat!), ar trebui să luăm un spaţiu larg şi un timp îndelungat ca să definim ce înţelegem noi prin „ştiinţă” şi apoi să definim cum ni-L imaginăm noi pe Dumnezeu. Nu putem, deci, să dăm curs acestor întrebări (legitime!), fiindcă nu avem nici timpul, nici spaţiul necesar. Ca să simplificăm lucrurile, vom începe prin a vă spune despre care Dumnezeu vorbim. Noi vorbim despre acel Dumnezeu pe care atât apostolul Petru cât şi apostolul Pavel L-au definit ca „Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”, adică Dumnezeul căruia Isus I-a spus „Tată” chiar şi atunci când era ţintuit în cuie pe cruce şi despre Dumnezeul pe care ni L-a descris Isus în toate învăţăturile Sale şi ni L-a ilustrat şi oglindit în toate acţiunile Sale. Acesta este Dumnezeul nostru.

Cu privire la „ştiinţă”, voi lăsa pe cititor să deducă el însuşi, din tot ceea ce voi scrie în continuare, despre care ştiinţă  vorbesc eu.

Timp de peste trei sute de ani a dominat ştiinţa modernă, bazată pe „legile naturii” formulate de Newton. Era un univers închis, în care nu putea interveni nimeni din afară. Materia  şi energia erau considerate ca fiind veşnice: atât materia cât şi energia erau în cantităţi fixate din totdeauna. Universul acesta a existat aşa din totdeauna. Universul nu a avut un început şi deci nu este nevoie să ne gândim la Cineva care să-l fi început, să-l fi creat. În acest univers, ziceau cei mai mulţi oameni de ştiinţă,  nu era nevoie de Dumnezeu.

Oamenii de ştiinţă erau categorici: Aşa este universul, fiindcă aşa ne spune ştiinţa!

Apoi a explodat bomba relativismului lui Albert Einstein, pe baza căruia universul are un început care poate fi calculat cu precizie. Ştiinţa aceasta ne spune că a fost „un timp” când nu exista nimic, nici măcar timp şi spaţiu, nici materie şi energie şi a avut loc o explozie a unui fel de atom iniţial, care era „nimic”, din care dintr-o dată s-a fomat tot universul.  Desigur, acum putem vorbi de Cineva care a conceput acest cosmos şi care a creat totul din nimic. Această „ştiinţă” mă ajută pe mine să cred într-un anumit Dumnezeu! Ce fel de Dumnezeu, ştiinţa aceasta nu-mi spune, dar ea îmi dă încredere că pot să Îl caut!

Ştiinţa anterioară, cea de la Newton, îmi vorbea de legi fixe, pe baza cărora se poate măsura şi determina totul şi astfel oamenii de ştiinţă aveau certitudine că ştiu totul şi pot prevedea totul. Apoi a explodat bomba fizicii cuantice, a fizicii care studiază fenomenele care au loc în lumea particolelor subatomice. S-a constatat cu uimire că electronul sare de pe o orbită pe alta fără să putem noi determina de ce o face. Acolo, la nivelul acela, electronul se poate diviza ca să treacă prin două orificii dintr-o dată şi să se unească din nou dincolo de paravanul care-i stătea în cale. Aceasta fiindcă deşi este o particulă, este sau se comportă şi ca undă. Dar şi mai ciudat, dacă există un observator, electronul se comportă într-un anumit fel, iar dacă nu există observator, electronul se comportă altfel. Şi mai ciudat, dacă doi electroni au fost o vreme uniţi, când cineva îi desparte şi-i duce la distanţe enorme unul de altul, ei se comportă totdeauna la fel: dacă cineva schimbă direcţia de învârtire a unuia, instantaneu, adică exact în aceeaşi clipă, îşi schimbă direcţia de învârtire şi celălalt, şi între ei informaţia aceasta este transmisă cu viteză mult mai mare decât viteza luminii.

Savanţii care au descoperit aceste fenomene au început să vorbească despre „incertitudine” şi despre „indeterminism” şi  despre o lume în care gândirea are un loc şi un rost şi în care există o unitate între lumea materială şi cea spirituală. Mulţi fizicieni au început să studieze gândirea mistică orientală şi s-au încadrat în mişcarea „New Age”. Noi considerăm că alegerea lor este greşită, dar ei ne-au dat semnalul că a fi om de ştiinţă şi a căuta lumea spirituală şi pe Dumnezeu nu este ceva incompatibil, ci dimpotrivă, este o încurajare care ne vine de la modul în care ştiinţa ne îndeamnă să cunoaştem realitatea.

Un gând personal. Cei doi electroni care după ce au fost o vreme uniţi rămân „uniţi” şi când sunt la mare distanţă unul de altul, îmi dau cea mai bună ilustrare şi confirmare a faptului că odată ce Fiul lui Dumnezeu S-a făcut una cu mine, chiar dacă El este în cer şi eu sunt pe pământ noi suntem una şi viaţa mea este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu! Ştiinţa aceasta mă ajută în trăirea mea în unire cu Dumnezeu!

Să ne gândim acum la Darwin. Pe baza câtorva asemănări dintre diferite animale a tras concluzia că ele s-au dezvoltat unele din altele şi astfel a lansat teoria că toate vieţuitoarele s-au format unele din altele pe baza fenomenului evoluţiei. Teoria evoluţiei a dat multor oameni de ştiinţă credinţa (noi spunem iluzia!) că ei pot explica lumea fără să mai aibă nevoie de un Creator: evoluţia a devenit pentru ei creatorul.

Dar iată că a explodat descoperirea de la anul 1953 că fiecare celulă vie are în ea un computer extraordinar de complex (ADN) în care este înscrisă toată informaţia din care se poate forma fiinţa (animalul sau omul) din care acea celulă este o parte. Până la această descoperire, se credea că viaţa este alcătuită din materie şi energie. Acum ştim că viaţa, toate formele de viaţă, este compusă din materie, energie şi informaţie. O fiinţă vie nu poate deveni o altă fiinţă vie decât dacă un „computerist” sau informatician genial ar schimba informaţia din ADN-ul uneia dintre fiinţe şi ar pune acolo informaţia pe care se bazează cealaltă fiinţă. Schimbările accidentale care se produc într-o fiinţă datorită mediului în care trăieşte nu au nimic de a face cu informaţia complexă care a produs acea fiinţă.

Pentru orice om care gândeşte liber (adică neobligat de o concepţie predominantă, care-l ţine rob conceptului de „political corectness”) descoperirea ADN-ului ar trebui să însemne sfârşitul teoriei formării fiinţelor vii prin mecanismul evoluţiei. Prezenţa Creatorului în procesul apariţiei fiinţelor vii  este vizibilă pentru oricine care gândeşte puţin la minunea imensităţii informaţiei  conţinută în fiecare celulă vie. Această credinţă într-un Creator ultra-inteligent este un dar pe care ni l-a făcut ştiinţa biologiei.

O altă bombă a explodat recent în lumea ştiinţifică şi aceasta s-a produs în neurologie. Aparatele ultrasofisticate de tip MRI (magnetic resonance imaging – RMN), sau CAT (computerized axial tomography), sau PET (positron emission tomography), dau posibilitate neurologilor să privească pe viu ce se întâmplă în creierul uman. Şi iată ce constată ei. Când un om are gânduri duşmănoase, gânduri de răutate, gânduri de ură, mintea omului comandă amigdalei şi glandelor suprarenale să producă adrenalină şi cortizol, numit şi hormonul de stres. Aceste substanţe au fost concepute ca să-l ajute pe om în momente de mare primejdie, fie să lupte cu primejdia, fie să fugă. Pentru scurtă durată, aceste substanţe sunt salvatoare. Dar aceste substanţe sunt extrem de dăunătoare organismului dacă sunt secretate şi lansate în organism în mod constant şi pentru lungă durată. În cazul acesta, ele produc ulcer, hipertensiune, boli de inimă, boli de nervi, şi lista ar putea să continue. Unii medici spun că până la 95% dintre boli îşi au originea în lansarea în organism a acestor substanţe în mod constant.

Pe de altă parte, când omul are gânduri frumoase, gânduri de bunătate, de mulţumire, de iertare şi de iubire, mintea comandă altor glande şi acestea produc şi lansează în organism substanţe numite endorfine, cum ar fi dopamina, serotonina şi oxitocina, care au efect vindecător şi care dau starea de împlinire, de satisfacţie, de fericire.

Constatările acestea au fost făcute de un grup de profesori universitari de la University of California in Berkeley, una dintre cele mai prestigioase universităţi din lume. Ceea ce este cu totul revoluţionar este concluzia trasă de aceşti savanţi: Omul a fost programat şi structurat pentru bunătate şi nu funcţionează bine decât în bunătate. Duşmănia, ura şi toate formele de răutate (incorectitudinea, minciuna, hoţia, etc.) sunt nenaturale omului şi duc la îmbolnăvirea şi la moartea prematură a omului.

Nu avem spaţiu aici pentru a relata mai pe larg această nouă revoluţie în ştiinţă. Vă dau doar bibliografia de bază: „The Compassionate Instinct – The Science of Human Goodness”, Editori D.Keltner şi J.Marsh, şi „The Compassionate Mind – A New Approach to Life”s Challenges”, de P.Gilbert, ambele publicate în 2010.

Ceea ce m-a captivat pe mine sunt două lucruri. Primul este că ni se confirmă ceea ce ne spune Biblia, că omul la origine a fost creat bun, şi deci a fost creat să funcţioneze bine în bunătate, iar răutatea este anormală omului şi duce la nefericire şi la moarte. Al doilea este de o gravitate uluitoare: Medicii (în special psihopatologii) care tratează omul de diferite maladii, ajungând la concluzia că bunătatea este vindecătoare, s-au întrebat dacă există undeva o ştiinţă a bunătăţii, şi n-au găsit-o unde ar fi trebuit să fie, adică în creştinism, ci au găsit-o la Dalai Lama, la meditaţia budistă. Mulţi savanţi de cea mai mare reputaţie s-au dus în Tibet sau în India, şi au învăţat acolo meditaţia budistă pentru a-i putea învăţa pe oameni cum să devină buni! Nu este acesta un scandal şi o ruşine pentru noi, cercetătorii creştini?

Se impun câteva concluzii. Fiindcă titlul promitea  o discuţie despre ştiinţă şi credinţa în Dumnezeu, concluziile trebuie să dea răspunsul. Şi răspunsul este acesta: Cine este atent la ce s-a întâmplat în lumea ştiinţifică din ultima sută de ani poate să vadă clar că descoperirile ştiinţei ne-au întărit enorm credinţa într-un Creator. Nu numai atât: Ne-au confirmat ceea ce ne spune Biblia că ne-a creat un Dumnezeu  bun şi că, dacă Îl ascultăm şi ne lepădăm de răutate şi venim la El şi la bunătate, venim la vindecare, la împlinire şi la adevărata viaţă!

Louis Pasteur a făcut această observaţie: „Puţină ştiinţă te îndepărtează de Dumnezeu; multă ştiinţă te aduce înapoi la El”. Dacă tu spui că ştiinţa te-a îndepărtt de Dumnezeu, să ştii că e o ştiinţă „puţină”, sau o spoială de ştiinţă. Cu cât aprofundezi mai mult în toate ştiinţele, ca să capeţi o perspectivă generală a lumii şi a vieţii, cu atât vezi mai clar prezenţa lui Dumnezeu în toate şi cu atât Îl cunoşti mai bine şi doreşti mai mult să-L cunoşti personal!

Cu zece ani în urmă, am ţinut cursuri pentru studenţi universitari din cele mai de seamă oraşe din ţară despre cele nouă concepţii despre lume şi viaţă (ele se găsesc în internet). Am atras atunci atenţia asupra faptului că fiecare concepţie despre lume şi viaţă se bazează pe şase sau şapte axiome, sau postulate. În termeni populari, le-am putea numi presupuneri. Sunt afirmaţii pe care nu le dovedim, ci doar le afirmăm ca bază pentru sistemul nostru de gândire. Astfel, la baza concepţiilor ateiste stau aceste axiome: Nu există decât materie; nu există un creator; nu există suflet; nu există viaţă dincolo de moarte; existenţa nu are nici un scop; moralitatea este o convenţie umană.

Subliniez faptul că acestea sunt postulatele de bază pe care este clădit ateismul. Dar fiţi atenţi, acestea sunt presupuneri, nu sunt ceva dovedit! Întâi trebuie să le accepţi pe acestea „ca de la sine înţeles”, ca fiind „evidente” şi apoi te laşi dus încotro vreau să te ducă creatorii acestor sisteme de gândire.

Dacă urmăreşti cu atenţie descoperirile ştiinţifice pe care le-am semnalat în articolul de mai sus, vei observa că Dumnezeu apare ca o necesitate ştiinţifică. Şi anumite trăsături ale lui Dumnezeu apar ca desprinzându-se clar din descoperirile ştiinţei: inteligenţa Lui, bunătatea Lui, iubirea Lui pentru fiinţele umane. Dar creştinismul se deosebeşte de celelalte concepţii despre lume şi viaţă prin faptul fundamental că Dumnezeul nostru se descoperă şi descrie pe Sine (noi numim lucrul acesta „revelaţie”) şi, fiind un Dumnezeu Personal, este un Dumnezeu care vrea să intre în contact personal cu noi şi să stabilească o relaţie personală cu noi. În procesul acesta de relaţionare reciprocă ajungem la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, nu numai o cunoaştere intelectuală, ci una personală, prin unire şi prin trăire în simbioză.

Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu în felul acesta, cunoaşterea noastră nu mai depinde de ştiinţă şi ştiinţa nu mai poate afecta negativ relaţia noastră cu El. Dar ştiinţa, adevărata ştiinţă, nu este atunci altceva decât cunoaşterea modului în care Tatăl nostru a făcut lumea şi viaţa. Şi mai mult, ştiinţa ne ajută să înţelegem locul nostru şi rolul nostru în ceea ce un poet modern a numit „lumea Tatălui meu”.


Iosif Țon

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iosif Țon – HOMOSEXUALITATEA ȘI ALTE PRIMEJDII

VOM STA OARE CU MAINILE IN SAN PANA CAND NE VOM TREZI DIN NOU CU DREPTURILE NOASTRE ANULATE SI GEMAND SUB JUGUL UNEI NOI ROBII?

14fe46fb-0854-4699-bc17-f1699b2c7856

Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite a decis recent că homosexualii şi lesbienele au dreptul să se căsătorească între ei. Deciziile acestui forum juridic au forță de lege şi împotriva lor nu se poate face recurs.  Chiar dacă Bisericile nu sunt obligate să facă astfel de căsătorii, totuși decizia de a face astfel de căsătorii legale are alte consecinţe şi homosexualii, prin avocații lor, crează deja probleme de conștiință pentru mulți pastori.

In Uniunea Europeană, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) este organul juridic prin care se vor introduce şi la noi reguli noi  şi restricții în modul de funcționare a libertății religioase. Prin urmare, lupta pentru drepturile noastre se va da în justiție, în tribunale. Şi de aceea avem nevoie de juriști pricepuți, care știu să ne apere drepturile.

Întrebarea mare este cum să ştim noi care sunt metodele prin care ni se îngustează libertatea şi cum să ne opunem erodării libertăților noastre.

Eu văd o paralelă între ce se întâmplă astăzi şi ce s-a întâmplat cu drepturile noastre sub comunism. În 1955, s-a cerut conducătorilor de atunci ai Cultului Baptist să reducă activitățile bisericilor la o adunare sâmbăta seara şi o alta duminica dimineața. Şi s-a cerut conducătorilor să spună Bisericilor că ei iau această decizie. Președintele de atunci, Ioan Dan, a refuzat categoric să semneze o asemenea scrisoare către Biserici. Imediat, Departamentul Cultelor i-a retras recunoașterea ca președinte şi s-a cerut Cultului să organizeze un congres şi să aleagă alt președinte, pe care l-au indicat ei. Acest președinte colaborator a fost practic impus prin acest congres şi apoi el a scris bisericilor că se reduc serviciile in Biserici la sâmbăta seara şi duminica dimineața. Majoritatea Bisericilor au acceptat cu supunere noua „reglementare”, cum a fost ea numită. Singurul pastor care s-a opus a fost Simion Cure de la Reșița, împreună cu pastorii din Comunitatea lui. Securitatea l-a urmărit o vreme, până când au găsit „motive” şi au găsit informatorul necesar şi în 1959 i-au făcut lui Cure proces, la care a fost condamnat la șapte ani de închisoare. A făcut cinci ani, timp în care a fost pus să lucreze la tăiat stuf în Delta Dunării (a fost eliberat în amnistia din 1964). Ceilalţi pastori din Comunitatea Reșița s-au speriat şi… au acceptat reglementarea!

Apoi, tot prin conducerea Uniunii Baptiste s-au introdus următoarele noi restricții: Să nu mai fie nici un fel de lucrare cu copiii şi cu tineretul; să nu mai fie botezați decât membri ai familiilor baptiste; să nu se mai facă evanghelizări; pastorul să nu mai circule pe la alte biserici, ci să predice numai de la amvonul pentru care a fost autorizat; în comitetul bisericii să fie aleși numai oameni care au fost aprobați mai dinainte de inspectorul local de culte.

Dacă un pastor încălca una dintre aceste interdicții, era imediat scos din funcția de pastor de către conducerea Cultului!

Este clar că aceste interdicții sufocau viaţa bisericilor!

În anul 1973, am primit de la Domnul călăuzirea să scriu o lucrare despre situația creată şi să chem pastorii la a avea curajul să respingă toate aceste interdicții, chiar şi cu riscul de a-şi pierde viaţa. Știam că dacă voi scrie aşa ceva, în primul rând eu voi fi acela care își va pierde viaţa. Cuvântul de la Dumnezeu era însă foarte clar şi în vara acelui an am scris această lucrare de 40 de pagini (o puteți citi în întregime în cartea mea „Confruntări” de la pagina 27 la  77).

Voi cita mai jos două fragmente din încheierea acestei lucrări:

„Ceea ce vrem să spunem Bisericilor baptiste din România este că prin reglementările şi prin instrucțiunile nescrise lansate din 1955 încoace ele au fost împinse într-o situație neconstituțională, nestatutară şi nebiblică! A fost mai întâi vina conducătorilor cultului că au acceptat  să se impună Bisericilor principii şi reguli noi, când ei nu aveau nici un drept de a impune ceva Bisericilor. Este vina pastorilor că au acceptat aceste principii şi este vina Bisericilor că nu au văzut că rând pe rând li se răpesc elementele vitale şi esențiale şi că sunt împinse pe o pantă nebiblică, într-o situație în care au stins Duhul şi în care au renunțat la autoritatea unică şi exclusivă a lui Isus Cristos asupra vieții lor. Este, deci, vina noastră a tuturor, şi numai a noastră, că nu ne-am păstrat crezul şi fiinţa nealterate şi nu am fost în stare să spunem autorităților de stat că noi preferăm să rămânem ai lui Cristos şi să murim cu El decât să renunțăm la autoritatea Lui şi să o acceptăm pe aceea a unor oameni.” (Pag.75)

Şi iată încheierea acestei lucrări:

„Biblia ne învaţă să prețuim patria în care trăim şi să stimăm autoritățile ei şi să le dăm tot ceea ce le aparține acestora. Dar Biblia ne mai învaţă că Stăpânul nostru suprem este Dumnezeu şi pentru noi autoritatea Lui este cea care ne cere angajare necondiționată şi absolută. Când aceasta este afectată, noi preferăm să renunțăm la viaţa aceasta pământească, deoarece noi credem în viaţa eternă cu Dumnezeu, Creatorul nostru, şi cu Isus Cristos, Mântuitorul nostru.

„Rugăm autoritățile de stat să înțeleagă că noi avem două seturi de loialități, unul faţă de stat şi celălalt faţă de Dumnezeu, şi să nu ne mai pună în faţa unui conflict al loialității, căci noi vom fi obligați întotdeauna – să-i dăm prioritate setului de loialități faţă de Dumnezeu.” (Pag.77)

Imediat după ce am răspândit această lucrare, cincizeci de pastori au semnat o scrisoare către autorități în care arătau că tot ce am scris eu reprezintă doleanțele lor şi că ei stau alături de mine. Aceasta mi-a salvat atunci viaţa! Trei luni mai târziu, această lucrare a ajuns la Washington şi când s-a dus Ceaușescu acolo pentru a încheia un tratat comercial, a fost confruntat cu lucrarea mea şi cu scrisoarea celor 50, şi i s-a cerut să rezolve aceste probleme, drept condiţie pentru semnarea tratatului. El a acceptat şi la scurtă vreme după aceea, acele restricții au fost anulate.

Aceasta ne arată cum Dumnezeu cinstește pe cei ce-L cinstesc pe El (1 Samuel 2:30).

Am spus că există similarități între ceea ce s-a întâmplat sub comunism şi ceea ce se întâmplă astăzi. Vom sta oare cu mâinile în sân până când ne vom trezi din nou cu drepturile noastre anulate şi gemând sub jugul unei noi robii? Dar câți au capacitatea de a discerne din bună vreme cum ni se pune un nou jug pe umeri? Şi mai ales, câți vom fi gata să spunem „Nu” şi să preferăm moartea în loc de a renunța la libertate?

Iosif Țon

Iosif Țon – Adevăratul martiraj!

Cuvântul Domnului vorbește despre semnele sfârșitului, pe care le putem vedea la tot pasul, războaie, cutremure de pământ, dar parcă cel mai vizibil dintre toate, este răcirea DRAGOSTEI între frați, sau chiar lipsa ei cu desăvârșire.

Atunci când ne comparăm dragostea, cu a altora din jurul nostru, se pare că totuși stăm mai bine ca ei, dar modelul nostru de dragoste este ISUS, iar când ne uităm la dragostea Lui copleșitoare care o are pentru omenirea întreagă, vom vedea cât de corigenți (sau repetenți) suntem la capitolul DRAGOSTE.

Fratele Țon, scoate în evidență acest fapt, în mesajul de mai jos. Sper să avem voința necesară pentru a ne lăsa provocați, cât mai mulți, de mesajul fratelui Țon, mai ales văzând vremurile în care trăim și cât de necesar este să ne pregătim pentru PATRIA CEREASCĂ.

Vă doresc tuturor, UN WEEKEND BINECUVÂNTAT!

Mike Olari


ADEVĂRATUL MARTIRAJ

iosif-ton-71Apostolul Pavel a fost un martir pentru credinţa creştină. Am putea spune că a fost martirul model. Martirajul lui final a fost atunci când a fost decapitat, pe vremea lui Nero. Dar el a fost martir cu mult înainte, atunci când a fost în stare să definească lucrarea lui de răspândire a credinţei creştine prin cuvintele: „în mine lucrează moartea, pentru ca în voi să lucreze viaţa”.

Dar să adăugăm aici un alt element fundamental: Când el făcea lucrul acesta, el Îl imita pe Fiul lui Dumnezeu, care a acceptat să fie batjocorit şi maltratat şi răstignit pentru ca întreaga omenire să capete viaţa din Dumnezeu.
Pavel descrie actul răstignirii lui Isus prin aceste cuvinte: „Când S-a arătat (S-a manifestat) bunătatea lui Dumnezeu şi iubirea Lui de oameni” (Tit.3:4). Unii cercetători ezită să-L considere pe Isus drept martir. Alții, inclusiv subsemnatul, consideră că esenţa adevăratului martiraj trebuie văzută în moartea Fiului lui Dumnezeu ca manifestare a bunătății şi a iubirii lui Dumnezeu cu scopul de a ne readuce la viaţa lui Dumnezeu.
Să semnalăm acum cel mai important eveniment din zilele noastre. Niciodată nu s-au întâmplat atâtea convertiri în lumea musulmană câte se întâmplă astăzi. Şi mii de musulmani care se convertesc o fac fiindcă li S-a arătat Domnul Isus în vis şi le-a confirmat că El este Mesia. Este același Mesia care i S-a arătat şi rabinului Saul în Siria, pe drum spre Damasc.
Să înţelegem ce se întâmplă astăzi. Isis este cea mai brutală manifestare a răului din toate timpurile şi se întâmplă exact acolo unde Domnul Isus i-a ieșit în cale rabinului prigonitor! Domnul Isus este manifestarea bunătății şi a iubirii lui Dumnezeu şi El Se arată în vis la mii de oameni! Ceea ce vedem astăzi în Orientul Mijlociu este confruntarea dintre răul absolut al lui Satan şi bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu.
O familie de români, sprijiniți de biserica noastră, se află chiar acum în Nordul Irakului, în Kurdistan, ca vestitori ai bunătății şi iubirii lui Dumnezeu. Ei sunt cu adevărat niște miei în mijlocul lupilor (cea mai perfectă descriere a martirilor făcută de Domnul Isus). Toată lumea islamică este împânzită de „mieii lui Isus”.
Ar trebui să se ridice mult mai multe mii de asemenea miei, care să copleșească imperiul răutății cu bunătatea şi cu iubirea lui Dumnezeu. 
De două mii de ani, Domnul Isus cucerește omenirea prin martorii/martirii Săi.   S-ar putea ca noi să asistăm astăzi la cea mai măreață bătălie a bunătății şi a iubirii împotriva răutății din toate timpurile.
Câți dintre noi se vor înrola în armata Mielului? 
Ca să te califici, trebuie să fii plin de bunătatea şi de iubirea care te fac să-ţi dai viaţa pentru convertirea răilor, adică pentru mântuirea celor mai răi oameni din toate timpurile. Răutatea poate fi biruită numai prin bunătatea care se jertfește pe sine!
Iosif Ton