Misiune

Cameron Wilson: Un american cu inimă de român.

Citind corespondența primită zilele acestea de la organizația înființată și condusă până nu demult de către Pastorul Cameron Wilson: Discover Your Mission, deodată m-au năpădit amintirile.

Pe parcursul deselor mele călătorii în Romania, l-am cunoscut pe fratele Cameron Wilson, unde atât Organizația dânsului cât și Organizația Family To Family, lucrau deja de mulți ani. Am început chiar să colaborăm în unele proiecte și astfel relația noastră a devenit tot mai apropiată. Am avut onoarea să fiu vizitat de dânsul împreună cu soția, la reședința mea din Peoria, Arizona, unde am petrecut împreună un timp binecuvântat.

Deși sunt implicat în lucrarea din România de foarte mult timp, și am întâlnit tot felul de misionari și lucrători pe câmpul de misiune, încă nu am văzut nici o altă misiune mai dedicată atingerii scopului pe care și l-a propus, și nici o altă persoană cu un asemenea impact, ca și misiunea de care s-a ocupat fratele Wilson și persoana dâsului, pe drept supranumit Mister Missions.

 

cameron-and-Marvel-map-2qwer-225x300

De numele lui se leagă – direct, sau indirect – existența APME, Conferințele RoMisCon, Centrul de Studii Transculturale de la Agigea, Constanța, cursurile din anii 90: Păstori ai României, și alte inițiative, inclusiv finanțarea parțială sau totală a 39 de Case de Rugăciune în comunitățile de romi și de turci și susținerea unor lucrători în cadrul acestor minorități, mai ales în partea de sud a României. Agenția Penticostală de Misiune Externă APME, (președinte Ghiță Rițișan) trimite și susține la ora actuală câțiva zeci de misionari în mai multe țări de pe trei continente. Fratele Cameron Wilson a venit în România și ne-a învățat – ca nimeni altul – să devenim misionari. Și acest lucru era atât de necesar pentru noi românii, care am trăit atât de mulți ani sub comunism, sistem care ne-a învățat și obligat să trăim doar pentru noi.

Azusa_Street_Revival(Sursa foto: americapraynow.com)

Un eveniment deosebit la care fratele Cameron a reușit să pună Biserica Penticostală Româna la acelși loc cu marile organizații penticostale America și din întreaga lume, a fost Sărbătoarea de 100 de ani de la mișcarea de trezire de la Azusa Street, unde prin harul Domnului am participat si eu.

AzusaStreet2

Cu toată aglomerația de acolo (o sală arhiplină cu participanți din toata lumea), fratrele Cameron a reușit să obțină un timp special pentru Românii din America; o participare a corurilor reunite, care au interpretat 2 sau 3 lucrări corale, ccea ce a presupus rezervarea unui sector special pentru români. Fara ajutorul fratelui Cameron, acel lucru era cu neputință.

Fratele Cameron Wilson s-a format și a slujit o viață întreagă pe continentul Nord-American, însă la vârsta când alții se retrag încercând să-și trăiască linștiți anii bătrâneții, poate relaxați, vizitând locuri frumoase, el a luat-o pe Marvel, credincioasa lui soție, și au început să facă misiune în România. Impactul lor este imens, și chiar dacă pare greu de cuantificat, efectele slujirii lor sunt similare cu cele ale bulgărului de zăpadă urnit la vale, care prin rostogolire capătă dimensiuni impresiunante.

 ––-   –   ––-

Citiți mai jos scrisoarea pe care am primit-o zilele trecute în cutia poștală, scrisoare lăsată de fratele Cameron înainte de moarte, pentru a fi trimisă unui număr de colaboratori, printre care am fost surprins să mă aflu și eu. Asta arată că și în ultimele momente ale vieții s-a gândit la misiunea pe care Domnul i-a încredințat-o în ultima parte a vieții sale pământești; lucrarea de misiune a românilor. Intr-adevar, fratele Cameron Wilson a fost un american cu inimă de român: (click pe link-ul de mai jos)

Discover Your Mission Services

 

„La 10 zile de… Arizona”

Mike Olari: Draga Adi si Catalin

Ati trecut de o saptamina de cind ati aterizat pe pamant American. Cum va simtiti; in primul rind spiritual, dar si fizic?
Este America ceea ce v-ati asteptat? Mai mult? Mai putin?
Ce biserici ati vizitat pina acum si cum a fost?
Va rog citeva impresii pentru cititorii blogului nostru.
D-zeu sa fie cu voi in continuare si sa va dea multa izbinda.

Photo 001

Adi Gliga: Am invatat foarte multe lucruri, si am vazut cum Dumnezeu ne sustine peste tot pe unde am fost.

Este mai mult pozitivism. Nu in comunitatile de Romani. Nu cred ca m-am asteptat la ceva anume. Am aflat multe despre cum sunt oamenii in USA si despre sistem. Cred ca vorbind despre sistem, si despre binele de aici, m-am asteptat la altceva.

Am fost in biserica ELIM, la pastorul Steve Boros. Dumnezeu a fost cu noi. Trebuie sa le scriu o scrisoare de multumire pentru generozitatea lor si pentru felul in care s-au deschis in fata Cuvantului lui Dumnezeu. Am fost apoi la Biserica AGAPE, la pastorul Petrica Lascau. A fost locul unde m-am simtit cel mai linistit, si relaxat. M-am simtit ca intr-o familie. abea astept Duminica dimineata sa fim din nou impreuna. Ma gandesc in fiecare zi la Petru Lascau si la felul in care s-a gandit la noi. Noi suntem simpli si nu ne invartim intr-un mediu cu ” cei mari”. Nu stiu de ce Pestrica Lascau s-a coborat la nivelul unor copii, in comparatie cu dansul, dar cred ca in realitate e mai mult om decat Pastor. Cred ca a vazut dincolo de ce se vede si ne-a tratat ca pe niste copii ai lui Dumnezeu. Sincer, sunt impresionat de atitudinea lui. Dumnezeu sa ii dea sanatate si sa ii rasplateasca.
Am fost apoi la Biserica EKKLESIA. Am avut un timp fain cu prietenul nostru Paul, care ne-a facut si invitatia. Ne-am bucurat mult de bucuria oamenilor. Ca de fapt pentru asta suntem in America. Sa aducem speranta si zidire in inimile celor ce ne asculta. Sa reflectam modestia, simplitatea si in mod deosebit Dragostea lui ISUS. A fost un timp ziditor.

Toate aceste Biserici au fost aici in Phoenix Arizona. Ultima la care am fost in acest oras, si la care mai mergem Dumninca seara, a fost Happy Valley. Inainte de a ajunge cu doua zile aici, am avut multe stari si preocupari din motive diferite. Joi cand am ajuns in Biserica, am ramas uimit de frumusetea cladirii. Nu mai vazusem asa ceva.A fost un program foarte spiritual. A fost diferit de ceea ce ma asteptam. A fost chiar ziditor. Aici l-am cunoscut pe Cristi Popa. Daca am ramas cu ceva de la Happy Valley, am ramas cu impresia placuta despre acest om. O sa dau altadata detalii. Am vazut dincolo de un lider, un om. Care are inima pentru Adevarul lui Cristos.

Aseara am fost la prima zi de conventie. Am cantat o cantare. Nu o sa ma pronunt deocamdata. Este ceva ce voi scrie mai incolo.

Ca rezumat. Dumnezeu si-a facut Lucrarea cu noi. Deja avem confirmari. Multumim Domnului si ramanem la dispozitia Lui.

Catalin Ciuculescu:

Am avut convingerea interioara inainte de a veni ca Dumnezeu o sa foloseasca ce a pus in noi pentru zidirea oamenilor. Am vazut si am vorbit cu oameni care s-au apropiat de Dumnezeu in urma slujirii noastre – e slava Lui iar asta nu poate decat sa ne bucure. Am invatat si inca invat multe. Le strang “acolo”… Fizic, suntem bine. Ne-am acomodat si cu fusul orar de aici…

America nu e ca in filme… “All is calm, all is bright”… Oricat de ciudat li s-ar parea unora, aici traiesc tot oameni… Iar eu nu stiu vreun om care sa nu aiba probleme… Oamenii sunt aparent fericiti, dar in realitate au o multime de lupte, fie ca sunt in USA, fie ca sunt in Africa… Imi plac drumurile de aici, dar parca nu le-as da pentru cele din Romania. E prea drept tot… Mi-e frica sa nu adorm la volan… In Romania mai dai intr-o groapa, iti mai sare un caine in fata, mai o curba… E actiune.

Sa vestesti Evanghelia fara sa menajezi pe nimeni nu e usor… Nu e usor deloc… Cine e din Dumnezeu, primeste si creste… Cu gandul asta am venit si tot cu asta vrem sa si plecam… Am fost deja in 4 din bisericile din Phoenix – Elim, Agape, Ekklesia si Happy Valley. L-am marturisit pe Dumnezeu iar roadele sunt ale Lui. Stiu ca in Romania sunt multi oameni care se roaga pentru lucrarea pe care Dumnezeu o face prin noi, si, atat Adi, cat si eu, simtim asta. Multumim celor ce ne sustin.

Puteti urmari programul de la Biserica Agape facand click mai jos:

Adi Gliga – povestea vieții (IV)

Viata de strada si cautarea parintilor

Am ajuns sa dorm in scari de bloc, ma milogeam de prieteni, si am dus-o tot mai greu. Am inceput sa gust din ceea ce inseamna foamete, mancam de pe jos, din cosuri de gunoi, furam din magazine si am trait cum am putut. Era toamna spre iarna cand am ajuns pe strazile din Reghin. Era un frig insuportabil. Nu aveam haine groase. Dormeam pe bancile din parc. Uneori pentru ca aveam acces la casa de cultura, dormeam pe hol. Ma inveleam cu un covor pe care il impatruram in doua. Eram slab de tot. Imparteam un sfert de paine in trei, sa imi ajunga dimineata, la pranz si seara.O aveam de la un magazin de la o doamna careia i se facuse mila de mine. Mi-am facut niste prieteni care imi dadeau de baut gratis. Erau singurii mei prieteni…cel putin asa ii vedeam eu. Erau cantareti intr-un local. Uneori ma puneau sa cant o piesa de a lui Stefan Hrusca, „enigmatici si cuminti” . Oamenii dadeau bani penru piesa asta, si imi mai dadeau si mie sa am sa imi permit un sfert de paine. Am ajuns sa imi plang de mila. Eram deja bolnav de la friguri. Nu mai stiam ce sa fac. Tata lumea asta parca era un lagar de concentrare. Nu imi gaseam locul in ea. Oamenii ma evitau din cauza felului in care eram. Eram dispretuit. Ma saturasem de friguri. Era un gand crud cand ma gandeam ca vine din nou seara si eu nu am unde sa dorm. Eram disperat.

Intr-o zi, m-am pus pe o banca din parc. Era mai caldut ca seara. Ma gandeam la ce viata duc. Ma gandeam ce se va intampla cu mine. Am citit la un moment dat dintr-o revista, in care scria despre Dumnezeu. Ca un om care nu mai are incotro s-o apuce, am inceput sa vorbesc cu Dumnezeu. L-am implorat cu ochii plin de lacrimi, sa faca ceva. Plangeam in hohote din cauza disperarii. Simteam ca sunt la limita. I-am promis atunci ca daca ma scoate din situatia aia voi fi mai bun. Voi face tot ce imi cere….si am promis multe.

Spre uimirea mea, in cateva zile, printr-o persoana, Dumnezeu mi-a aratat ca m-a ascultat. Am primit o suma de bani pe care i-am cerut unui preot, sa pot sa merg sa imi caut parintii.

Am luat un tren si am mers sa vad cine e mama mea. Stiam de pe la vreo zece ani ca ei ar fi undeva in Arad, in comuna Horea. Ajuns la Arad, in autogara, am intrebat incotro este comuna Horea. Am aflat ca e prima comuna cum iesi din Arad. Am urcat intr-un autobus si acum aveam o multime de ganduri.

Ma intrebam daca mai locuieste acolo, sau ce va zice daca ma va vedea, daca mai traieste. Nu aveam nici un sentiment fata de mama mea. Despre tata, stiam ca este doar o linie in buletinul meu. Adica nu stiam daca traieste sau nu. Cert este ca fata de parinti nu aveam decat intrebari. Am inceput sa ii caut doar ca sa aflu despe mine mai multe, sau sa aflu niste explicatii de la ei.

Am ajuns in com. Horia si am inceput sa intreb de o anumita familie Gliga. Dupa o vreme, cineva mi-a explicat unde sta….si ca nu o mai cheama Gliga ci Tomoioaga. S-a recasatorit. Am ajuns la ultima casa de pe ulita. Am batut in poarta si a iesit o doamna. Mi-am dat seama ca era mama pentru ca avea trasaturile fetei ca ale mele. Cand m-a vazut, m-a intrebat:

– Vasile, tu esti?

– Da, i-am raspuns eu.

M-a invitat in casa. M-a intrebat daca mi-e foame. Nu era nici o expresie de bucurie pe fata ei. Era tacuta. Se vedea ca se simte vinovata. Nu avea curaj sa imi zica nimic. Imi punea intrebari mai mult balbaindu-se.

Nu i-am povestit nimic. M-a intrebat de ceilalti frati. I-am zis ce stiam despre fiecare. Si intre timp au aparut doi copii. Erau Marius si Cristi. Aveau 7 si 8 ani. E erau ultimii mei frati. L-am cunoscut intre timp pe tatal lor, care venea de la servici din Arad. Vasile il chema. Lucra la spital. Imi parea foarte amabil. Era barbatul cu care s-a casatorit ultima data. Era tata lui Cristi si Marius. Ne-am imprietenit eu cu Cristi si cu Marius. Doua zile cat am stat in Horia, i-a bucurat pe amandoi. Amandoi doreau sa doarma cu mine. Doreau sa ma joc cu ei. Erau fratii mei. Am pus multe intrebari mamei. Nu a vrut sa imi zica nimic. Am intrebat cine e tatal meu. Nu a vrut sa imi zica. Mi-a ascuns multe. Eu fumam. Dar fata de ea ma ascundeam. Nu stiu de ce. Dar m-a vazut Cristi si cu Marius si i-au zis lui maica-mea. M-am suparat tare. Totusi…la un moment dat, s-a scapat si mi-a zis ca pot sa ii zic mama. Lucru pe care nu il facusem deloc. M-am intaratat si a doua zi am inceput sa imi fac bagajul. Nu puteam sa ii zic mama unei femei care pentru mine era un strain. Aveam douazeci de ani. Eram barbat. Si pentru mine, in acesti cincisprezece ani, nu a exsistat vreodata acest termen „ mama”. Pretentia aceasta de a-i spune mama a fost cam exagerata. Am plecat inapoi spre Baia Mare.

Mi-am infiintat o trupa de muzica pop, pop-folk. (cam ce cant azi) Am cunoscut-o pe Mihaela Dunga, care era actrita la teatrul de papusi. Ea a devenit vocalista trupei si prin ea i-am cunoscut pe restul membrilor. Am facut treaba buna timp de aproximativ doi ani. Salile se umpleau la concertele noastre. Eram invitati la diferite actiuni. Am avut un impresar care ne rezolva concertele.

Stateam la vechiul internat al liceului Mihai Eminescu. Fundatia PROVITA care se ocupa cu tineri care au iesit din orfelinate, m-au primit si pe mine. La acest internat inchiriasera ei cateva camere pentru noi. Intre timp…am uitat ce am promis lui Dumnezeu pe banca din parc, in orasul Reghin.

Odata cu fundatia PROVITA, au aparut si primele sentimente pentru Dumnezeu. Dar despre acestea…mai incolo.

Va urma…